ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 797/2015

Decizia nr. 797/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei sectorului 5 București sub nr. x/302/2012, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Parlamentul României - Camera Deputaților și Senatul României, anularea Hotărârii Parlamentului României nr. 41 din 16 octombrie 2012 prin care s-a decis revocarea sa din funcția de președinte al Consiliului Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor.

În motivarea acțiunii, s-a arătat că parlamentarii care au votat revocarea mandatului său au invocat un articol de lege care nici nu exista și care nu putea fi aplicabil în speța (respectiv ort. 9 alin. (9) din Legea nr. 32/2000) și nu au respectat, la data adoptării actului, dispozițiile actului normativ care impunea ca o astfel de hotărâre sa fie luata obligatoriu numai în cazurile și în condițiile reglementate, respectiv dacă ar fi încetat să îndeplinească cerințele necesare pentru exercitarea atribuțiilor specifice funcției sau dacă s-ar fi făcut vinovat de abateri grave săvârșite în exercitarea atribuțiilor, incompatibile funcției - art. 4 alin. (9) din Legea nr. 32/2000. Or, din cuprinsul hotărârii nu rezulta că reclamantul nu mai îndeplinește una sau mai multe dintre condițiile legale la momentul adoptării actului.

Reclamantul a mai arătat că înlăturarea sa din funcție s-a făcut pe criterii și influente politice fără a se lua în considerare activitatea sa și a întregii conduceri a Consiliului de Supraveghere a Asigurărilor în raport cu problemele eventual identificate pe piața de asigurări.

De asemenea, s-a arătat că revocarea mandatului este rezultatul unui lanț de erori și de proceduri nelegale, plecând de la adoptarea hotărârii în lipsa de cvorum legal și stabilirea temeiului legal eronat care a stat la baza emiterii Hotărârii, continuând cu motivele nefondate ' invocate în cadrul dezbaterilor și care au condus la votul nelegal de revocare.

În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 32/2000, art. 112-115 C. proc. civ., art. 1324-1326, art. 1246-1253 C. civ.

Pârâta Camera Deputaților a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibilă.

În motivare, pârâta a arătat, în esență, că Hotărârea Parlamentului României nr. 41 din 16 octombrie 2012 nu face parte din categoria actelor juridice unilaterale în cadrul izvoarelor raporturilor juridice civile definite de legiuitor în materia dreptului privat și reglementate prin art. 1324-1326 N.C.C., ci aparține categoriei actelor juridice specifice activității legiuitoare emise, în conformitate cu prevederile art. 67 din Constituția României, fiind acte de drept constituțional.

De asemenea, pârâtul Senatul României a solicitat respingerea cererii ca inadmisibilă.

Totodată, a solicitat suspendarea judecării prezentei cauze până la soluționarea în mod irevocabil a Dosarului nr. x/2/2012 al Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, aflat în prezent în fața procesuală a recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin sentința civilă nr. 759 din 29 ianuarie 2013 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București în Dosarul nr. x/302/2012 a fost admisă excepția necompetenței materiale, iar competența de soluționare a cauzei a fost declinată în favoarea Curții de Apel București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 27 februarie 2013 sub nr. x/302/2012.

Prin încheierea de ședință din data de 11 aprilie 2013, Curtea Apel București a respins cererea de suspendare a judecării cauzei, ca neîntemeiată.

Prin sentința nr. 1616 din 16 mai 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția inadmisibilității invocată de pârâți și a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Parlamentul României - Camera Deputaților și Senatul României, ca inadmisibilă.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut situația de fapt potrivit căreia prin Hotărârea nr. 41 din 16 octombrie 2012 emisă de Parlamentul României - Camera Deputaților și Senat în temeiul art. 4 alin. (9) din Legea nr. 32/2000 s-a dispus revocarea reclamantului "A. din funcția de membru și președinte al Consiliului Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, stabilindu-se că până la numirea președintelui Consiliului Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor interimatul funcției de președinte va fi asigurat de domnul vicepreședinte B.

Curtea a constatat că hotărârea menționată a fost adoptată cu respectarea prevederilor art. 76 alin. (2) din Constituția României, republicată, în temeiul art. 4 alin. (9) din Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare și supravegherea asigurărilor, cu modificările și completările ulterioare.

A reținut, de asemenea, că în conformitate cu prevederile art. 61 alin. (1) din Constituția României, Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării, iar potrivit art. 67 din Constituție, Parlamentul, ca unică autoritate legiuitoare, își exercită prerogativele prin legi, hotărâri și moțiuni.

Enumerarea limitativă prevăzută de legea fundamentală trebuie interpretată în sensul că aceste categorii de acte au aceeași natură juridică, prin emiterea lor Parlamentul exercitându-și prerogativa de putere reprezentativă a poporului. Prin urmare, indiferent de conținut, actele enumerate nu pot forma obiectul unei acțiuni în contenciosul administrativ.

Atribuția de a numi sau revoca președintele Consiliului Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor privește implicarea Parlamentului în constituirea altor autorități publice și este rezultatul firesc al mandatului constituțional al Parlamentului.

Prin exercitarea acestei atribuții, Parlamentul nu devine autoritate administrativă, raporturile care se nasc între Parlament ca reprezentant legitim al poporului și Comisia de Supraveghere a Asigurărilor au fundament constituțional și exprimă rolul de garant al Constituției și control a bunei funcționări a autorităților publice centrale.

Rațiunea emiterii unor astfel de hotărâri de către Parlamentul României constă în exercitarea controlului parlamentar direct al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, ce ține de principiul democrației constituționale instituit prin art. 1 alin. (4) din Constituția României, republicată, respectiv principiul separației și echilibrului puterilor - legislativă, executivă și judecătorească.

Așa fiind, instanța de fond a constatat că Hotărârea Parlamentului României nr. 41 din 16 octombrie 2012 nu întrunește condițiile legale pentru a fi considerată un act administrativ unilateral cu caracter individual, observând în acest sens că potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, modificată, prin „act administrativ" se înțelege actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice.

Împotriva hotărârii instanței de fond a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8, pct. 9, art. 304 pct. 3 și art. 304

1

C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut în esență că hotărârea primei instanțe este lipsită de orice temei legal, fiind dată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii, pe baza unei interpretări eronate și a schimbării greșite a naturii juridice precum și a înțelesului vădit neîndoielnic ale actului dedus judecății, fără ca instanța investită în urma declinării să se pronunțe în mod legal cu precădere asupra competenței sale de soluționare a acțiunii.

Recurentul-reclamant susține că înainte de a se pronunța asupra inadmisibilității acțiunii, prima instanță era obligată să verifice și să se pronunțe asupra competenței sale, având în vedere că investirea și competența Curții de Apel București au fost stabilite ca urmare a hotărârii de declinare pronunțată de Judecătoria sectorului 5 București, prin care s-a apreciat că în speță actul contestat nu este un act juridic civil, ci unul de natură administrativă.

Consideră recurentul-reclamant că de vreme ce Curtea de Apel București s-a declarat competentă aceasta nu mai putea constata în mod temeinic și legal că „Hotărârea nr. 41 din 16 octombrie 2012 nu întrunește condițiile legale pentru a fi considerată un act administrativ cu caracter individual”.

În ceea ce privește interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, recurentul a susținut că în mod eronat prima instanță a admis excepția inadmisibilității deoarece hotărârea Parlamentului, a cărei anulare s-a solicitat, nu a fost adoptată în exercitarea prerogativelor de „putere legislativă/legiuitoare” sau a „atribuțiilor constituționale ale intimatei”, ci are caracter administrativ în sensul art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004 și nu se încadrează în categoria actelor care nu pot fi atacate în contenciosul administrativ prevăzute în mod expres și limitativ la art. 5 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Recurentul-reclamant apreciază că, în judecarea pricinii, prima instanță a ignorat cu desăvârșire aplicarea Legii speciale nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare și supraveghere a asigurărilor, cu modificările și completările ulterioare, respectiv Legea nr. 32/2000 și a procedat, în același timp la o greșită interpretare și aplicare a Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, pronunțând în consecință o hotărâre contrară atât acestor acte normative, cât și a principiilor și normelor de drept european, invocând în acest sens dispozițiile Directivei nr. 2009/138/CE a Parlamentului European și a Consiliului European din 25 noiembrie 2009 privind accesul la activitate și desfășurarea activității de asigurare și de reasigurare, invocând totodată și dispozițiile art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, apreciind că prin hotărârea atacată i-a fost îngrădit dreptul de acces la justiție cât și dreptul la un proces echitabil.

Intimații-pârâți Senatul României și Camera Deputaților au formulat întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului formulat în cauză și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii atacate, susținând în esență că Hotărârea Parlamentului României nr. 41 din 16 octombrie 2012 nu întrunește condițiile legale pentru a fi considerată act administrativ, astfel cum este acesta definit de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, fiind adoptată în exercitarea atribuțiilor constituționale, în calitatea Parlamentului de organ reprezentativ al poporului român.

Examinând sentința atacată în raport de criticile formulate, de actele și lucrările dosarului, cu dispozițiile legale incidente pricinii cât și în temeiul dispozițiilor art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul formulat este nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele expuse în continuare.

În ceea ce privește motivul de recurs invocat de recurentul-reclamant în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 3 C. proc. civ., Înalta Curte constată că susținerile formulate sunt nefondate, întrucât astfel cum rezultă din practicaua sentinței atacate, temeiul de drept al acțiunii, precizat de apărătorul reclamantului, subsecvent declinării îl reprezintă dispozițiile art. 1 și 8 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, instanța de fond pronunțând soluția atacată, în raport de limitele investirii sale și a temeiului juridic precizat de reclamant ulterior declinării soluționării cauzei prin sentința nr. 759 din 29 ianuarie 2013 pronunțate de Judecătoria Sectorului 5 București, secția a II-a civilă, soluție pe care recurentul-reclamant nu a atacat-o cu recurs.

Nefondate sunt și criticile formulate de recurentul-reclamant în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ. întrucât instanța de fond nu a dat o interpretare greșită actului juridic dedus judecății și nici nu a schimbat natura ori înțelesul lămurit al acestuia.

Contrar celor susținute de recurentul-reclamant instanța de control judiciar constată că în mod corect s-a reținut prin sentința atacată natura juridică a Hotărârii Parlamentului nr. 41 din 16 octombrie 2012, în sensul că aceasta nu constituie un act administrativ unilateral cu caracter individual, astfel cum este acesta definit de prevederile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare.

Hotărârea a cărei anulare s-a solicitat a fost adoptată în exercitarea prerogativelor constituționale ale funcției care vizează implicarea Parlamentului în constituirea altor autorități publice, în speță Comisia de Supraveghere a Asigurărilor/Autoritatea de Supraveghere a Asigurărilor, raporturile care se nasc între Parlament, ca reprezentant legitim al poporului și acestea sunt raporturi care au fundament constituțional și exprimă rolul de garant al Constituției și control al bunei funcționări.

Hotărârea Parlamentului României nr. 41 din 16 octombrie 2012 privind revocarea domnului A. nu constituie manifestarea de voință a Parlamentului în cadrul unui raport de drept privat și nici de drept administrativ ci forma în care s-a obiectivizat manifestarea de voință a Camerelor reunite în ședința comună rezultată din desfășurarea procedurilor parlamentare conform Regulamentului ședințelor comune ale Camerei Deputaților și Senatului.

Este adevărat că în activitatea celor două Camere ale Parlamentului pot fi emise și adoptate și acte care întrunesc trăsăturile juridice ale actului administrativ, dar nu trebuie ignorată distincția între actele de autoritate prin care acestea își realizează propria lor competență și actele de autoritate prin care se realizează o activitate strict administrativă, privind propria organizare și funcționare, numai acestea din urmă pot fi supuse controlului de legalitate în condițiile contenciosului administrativ (a se vedea în acest sens Decizia nr. 2342 din 4 mai 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal).

Nefondate sunt și criticile recurentului-reclamant potrivit cărora Hotărârea Parlamentului României art. 41 din 16 octombrie ar avea caracterul unui act administrativ astfel cum este acesta fiscal categoriei actelor juridice specifice autorității legiuitoare potrivit art. 67 din Constituția României, fiind emisă în exercitarea prerogativelor de numire și revocare a membrilor Consiliului Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor conform prevederilor Legii nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare și supraveghere a asigurărilor, cu modificările și completările ulterioare, iar adoptarea acestei hotărâri și în baza prevederilor acestei legi nu îi conferă acesteia caracterul de act administrativ. Aceste hotărâri ale Plenului Parlamentului României prin care se fac numiri sau revocări din funcții, se validează diferite consilii pe domenii de activitate sunt expresia competenței proprii, de natură constituțională, fiind adoptate în exercitarea prerogativelor funcției care privește implicarea Parlamentului în constituirea altor autorități publice, nefiind în prezența unor acte de punere în executare a legii în sensul legii contenciosului administrativ.

Nefondate sunt și criticile recurentului-reclamant potrivit cărora prin soluția pronunțată de instanța de fond ar fi fost încălcat dreptul recurentului-reclamant la un recurs efectiv și la un proces echitabil întrucât Hotărârea Parlamentului nr. 41/2012 nu constituie un act administrativ cenzurabil pe calea acțiunii în contencios administrativ ci reprezintă un act cenzurabil exclusiv pe calea contenciosului constituțional, conform dispozițiilor art. 27 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 republicată.

În acest sens și în exercitarea acestor competențe Curtea Constituțională s-a pronunțat în mod constant asupra sesizărilor având ca obiect Hotărâri ale Parlamentului României, inclusiv în privința legalității acestora, având ca obiect numiri privind Consiliul Autorității de Supraveghere Financiară, statuând că prezintă relevanță constituțională și cauza de nelegalitate din perspectiva exigențelor de ordin substanțial și procedural privind statul de drept și obligația de respectare a legii.

Astfel, prin Decizia nr. 251 din 30 aprilie 2014 publicată în M. Of. nr. 534/2014, Curtea Constituțională a admis sesizările formulate de anumite grupuri parlamentare și a constatat că Hotărârea parlamentului României nr. 14/2014 privind numirea președintelui și a unui membru neexecutiv ai Consiliului Autorității de Supraveghere Financiară, respectiv Hotărârea Parlamentului României nr. 26/2014 privind numirea prim vice-președintelui, membru executiv și a unui membru neexecutiv ai Consiliului Autorității de Supraveghere Financiară sunt neconstituționale întrucât nu sunt întrunite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 9 alin. (1) lit. a)

2

din O.U.G. nr. 93/2012, fiind astfel nelegale în ceea ce privește aceste numiri.

Referirile recurentului-reclamant la încălcarea prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin soluția pronunțată de instanța de fond, Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate întrucât Curtea Europeană a statuat cu valoare de principiu că sunt excluse din sfera de aplicare a acestor dispoziții, procedurile calificate de judecătorul european care implică exercițiul prerogativelor de putere publică astfel cum sunt în prezenta cauză procedurile parlamentare de numire și revocare a membrilor Consiliului Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, respectiv Consiliului Autorității de Supraveghere Financiară proceduri care intră în competența constituțională exclusivă a Parlamentului României.

Garantarea dreptului fiecărei persoane de a avea acces la o instanță conform prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului vizează contestațiile asupra drepturilor și obligațiilor cu caracter civil și acuzațiile în materie penală și nu cuprinde drepturile constituționale și politice.

Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte reținând că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică, urmând a fi menținută, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004 modificată și completată a contenciosului administrativ, va respinge recursul formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței nr. 1616 din 16 mai 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24 februarie 2015.