ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 799/2017

Decizia nr. 799/2017

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 03 februarie 2014, reclamanta Întreprinderea Individuală A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit (actuală Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale), anularea Deciziei nr. 42.091 din 17 decembrie 2013 emise de pârâtă prin care a fost respinsă contestația administrativă, anularea Procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare, înregistrat la APDRP sub nr. 34.924 din 29 octombrie 2013, privind proiectul "Achiziție utilaje pentru pregătirea terenului la A. Întreprinderea Individuală" ce face obiectul Contractului de finanțare nr. x din 12 mai 2011, și anularea tuturor actelor care au stat la baza acestuia, precum și a actelor subsecvente, cu consecința stingerii creanței în cuantum de 679.140 lei și a penalităților de întârziere.

Curtea de Apel Brașov, prin Sentința nr. 98 din 16 iunie 2014, a respins acțiunea reclamantei, ca nefondată.

Împotriva acestei hotărâri, a formulat recurs reclamanta B., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., republicat, solicitând casarea sentinței atacate și, în urma rejudecării pe fond, admiterea cererii de chemare în judecat, astfel cum a fost formulată.

În primul motiv de recurs, încadrat în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susținut, în esență, faptul că i-a fost încălcat dreptul la apărare, că au fost eludate principiile disponibilității și contradictorialității, în condițiile în care instanța de fond și-a fundamentat raționamentul juridic pe prevederile art. 3 alin. (3) din Anexa la Recomandarea Comisiei Europene nr. 361/2003 privind definirea micro-întreprinderilor și a întreprinderilor mici și mijlocii și pe dezlegarea dată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-110/13, fără ca acestea să fie puse, în prealabil, în discuția părților.

În cel de-al doilea motiv de recurs, încadrat în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material care reglementează noțiunea de "întreprindere legată", respectiv art. 44 din Legea nr. 346/2004 privind stimularea înființării și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii, art. 3 alin. (3) din Anexa la Recomandarea Comisiei Europene nr. 361/2003 privind definirea microîntreprinderilor și a întreprinderilor mici și mijlocii și pe dezlegarea dată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-110/13.

Prin Decizia nr. 1.996 din 16 iunie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins recursul declarat de reclamanta Întreprinderea Individuală A. împotriva Sentinței nr. 98 din 16 iunie 2014 a Curții de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Răspunzând punctual la criticile subsumate celor două motive de casare, instanța de control judiciar a reținut, în ceea ce privește primul motiv, reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., că recurenta a ignorat aplicabilitatea directă a dreptului comunitar care se referă la atributul unui act comunitar de a deveni parte din sistemul de drept al unui stat și de a produce efecte juridice fără a avea nevoie de transpunerea conținutului său într-un act normativ intern.

Astfel, judecătorul național are obligația să aplice și să asigure respectarea dreptului comunitar în cadrul contenciosului cu care este sesizat, avându-se în vedere și principiul priorității dreptului comunitar asupra ordinii juridice interne, principiu consacrat constituțional în art. 148 alin. (2) din Legea fundamentală a țării.

A apreciat instanța de recurs că recurenta trebuia să cunoască și să respecte atât reglementarea comunitară pe care a adus-o în discuție cât și dezlegarea dată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-110/13, deoarece mecanismul întrebării prejudiciale urmărește realizarea unei interpretări uniforme a dreptului comunitar și evitarea aprecierilor divergente din partea jurisdicțiilor naționale.

Asupra celui de-al doilea motiv de recurs, reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța de recurs a apreciat că este vădit nefondată critica recurentei potrivit căreia sentința atacată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 4 alin. (8) din Regulamentul 65/2011 de stabilire a normelor de punere în aplicare a Regulamentului CE nr. 1698/2005 al Consiliului și a Hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene din data de 12 septembrie 2013 pronunțată în cauza C-434/12, în cauză fiind întrunite elementul obiectiv și elementul subiectiv la care face referire instanța europeană în hotărârea menționată.

Cu referire la elementul obiectiv, instanța a apreciat că obiectivul general al Măsurii 312 nu a fost îndeplinit, în condițiile în care SC C. SRL, Întreprinderea Individuală A. și Întreprinderea Individuală D. au creat simultan același loc de muncă pentru aceeași persoană, E., care are calitatea de director, în condițiile în care fiecare dintre cele trei entități juridice s-a angajat prin memoriile justificative atașate la cererile de finanțare să creeze fiecare trei locuri noi de muncă în sectorul nonagricol pentru populația din mediul rural.

Totodată, nici obiectivul specific al Măsurii 312, respectiv acela de a crea și a diversifica serviciile pentru populația rurală prestate de către microîntreprinderi, nu a fost atins, deoarece din analiza contractelor de prestări servicii ale celor trei beneficiari rezultă că aceștia își prestează servicii reciproc sau către societăți comerciale în care au calitatea de asociați. În concret, din cele 20 de contracte de prestări servicii depuse la dosar, 7 au fost încheiate între firme deținute de membrii familiei 8 (...).

În legătură cu obiectivul operațional, instanța de control judiciar a reținut că, într-adevăr, cei trei beneficiari au fost organizați ca microîntreprinderi care desfășoară activități în sectorul nonagricol, în spațiul rural, însă, așa cum s-a precizat în procesul-verbal contestat, aceștia au un obiect de activitate similar, mai precis, "lucrări de pregătire a terenului" - cod CAEN 4312. Pentru derularea acestor lucrări, cu finanțarea primită, beneficiarii aflați în discuție au achiziționat utilaje complementare, respectiv SC C. SRL 2 buldo-excavatoare și o basculantă, iar Întreprinderea Individuală A. un autogreder.

Referitor la existența elementului subiectiv, intenția beneficiarului de a obține un avantaj rezultat din reglementarea Uniunii, creând în mod artificial condițiile necesare pentru dobândirea acestuia, instanța de control judiciar a apreciat că probatoriul administrat în cauză confirmă faptul că a existat o coordonare deliberată între membrii familiei (...) cu scopul de a obține fonduri nerambursabile peste pragul de 200.000 euro admis de lege, utilajele achiziționate în cadrul celor trei proiecte fiind destinate să realizeze categorii diferite de lucrări, integrarea acestor utilaje în vederea abordării unei plaje foarte largi de lucrări făcându-se prin intermediul domnului E. care deținea funcția de director executiv la toate cele trei entități juridice, luând decizii pentru toate acestea.

A mai reținut instanța și cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Hotărârea din 12 septembrie 2013 și de Comisia Europeană-Direcția Generală pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală Comisia în Nota directoare pentru auditori nr. 22 din data de 10 octombrie 2013 precum și precizările din Ghidul solicitantului aferent Măsurii 312, acționarii majoritari ai unei societăți comerciale neputând avea mai multe proiecte în derulare, în același timp și pentru aceleași tipuri de investiții, în cadrul acestei măsuri.

Astfel, nu s-au realizat entități juridice de sine stătătoare, apte să îndeplinească obiectivul general al Măsurii 312, acela de a promova spiritul întreprinzător prin crearea de noi locuri de muncă și de a consolida în această modalitate structura economică în zona rurală, ci entități menite de a obține în mod artificial o intensitate mai mare a sprijinului financiar nerambursabil.

Împotriva Deciziei nr. 1.996 din 16 iunie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a formulat contestație în anulare recurenta-reclamantă Întreprinderea Individuală A., întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., solicitând anularea deciziei și rejudecarea recursului, casarea sentinței recurate și admiterea cererii de chemare în judecată.

Susține contestatoarea, la o primă critică a deciziei contestate, că instanța de recurs a omis a se pronunța asupra primului motiv de recurs, întemeiat pe art. 488 pct. 5 C. proc. civ., privind faptul că instanța de fond a încălcat principiile generale ale dreptului civil, al disponibilității, contradictorialității, privind dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil, argumentele instanței de recurs nerăspunzând în niciun fel argumentelor sale.

Nu a contestat aplicabilitatea directă a dreptului comunitar în sistemul de drept național, însă faptul că instanța de fond și-a întemeiat motivarea pe anumite aspecte de drept, fără a le pune în discuția părților, constituie o eludare a principiilor procesului civil. Astfel, instanța de recurs, evitând să cerceteze motivul real învederat prin recurs, nu s-a pronunțat cu privire la primul motiv de recurs invocat.

Arată că aplicarea art. 3 alin. (3) din Anexa la Recomandarea Comisiei Europene nr. 361/2003 privind definirea microîntreprinderilor și a întreprinderilor mici și mijlocii și a Hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțate în cauza C-110 din 13 la 27 februarie 2014, Hotărârea HaTeFo, s-a făcut de prima instanță direct în motivarea hotărârii, fără a fi fost invocat de părți și neregăsindu-se între temeiurile de drept invocate de Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale.

Instanța de recurs a soluționat calea de atac prin ignorarea primului motiv de recurs invocat, preluând comportamentul instanței de fond și punând-o în imposibilitate de a-și formula apărări.

Continuă contestatoarea, la o a doua critică adusă deciziei contestate, că instanța de recurs a omis a se pronunța și cu privire la cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitor la faptul că instanța de fond a pronunțat hotărârea cu aplicarea greșită a normelor de drept material care reglementează noțiunea de "întreprindere legată".

Arată că a dovedit, pe de o parte, că nu avea calitatea de "întreprindere legată" și, pe de altă parte, că și în măsura în care ar fi "legată", nu pierde calitatea de microîntreprindere, aspecte care au fost, practic, ignorate de instanța de recurs.

Intimata Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea contestației în anulare, ca neîntemeiată.

Apreciază intimata, în esență, că alegațiile contestatoarei sunt nefondate, instanța de recurs respectând prevederile art. 499 C. proc. civ., decizia contestată fiind motivată în fapt și în drept, răspunzând criticilor formulate prin recurs.

De asemenea, instanța de recurs nu este obligată să răspundă argumentelor invocate de recurent în dezvoltarea unui motiv de casare, putând să grupeze aceste argumente, pentru a răspunde motivului de casare printr-un considerent comun.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra contestației în anulare

Examinând contestația în anulare, în raport cu decizia atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că este nefondată calea de atac formulată, pentru următoarele considerente.

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, prin care se cere înseși instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile și în condițiile limitativ prevăzute de lege, să își desființeze propria hotărâre și să procedeze la o nouă judecată.

Contestatoarea a invocat art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., care reglementează contestația în anulare specială.

Potrivit acestor dispoziții legale,

"Art. 503 - (2) Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare când:

Acest articol are în vedere numai omisiunea de a examina unul dintre motivele de casare invocate de recurent, iar nu argumentele de fapt sau de drept indicate în parte, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, sunt întotdeauna subsumate motivului de casare pe care îl sprijină. Atât în literatura de specialitate cât și în practica judiciară, se face constant deosebire între motivele de casare și argumentele ce pot fi invocate în sprijinul acestor motive.

Ca urmare, instanța de recurs este în drept să grupeze argumentele folosite de recurent în dezvoltarea motivelor de casare, pentru a răspunde printr-un considerent comun, fiind suficient ca instanța să arate considerentele pentru care a găsit că motivul este neîntemeiat chiar dacă nu a răspuns la toate argumentele recurentului.

Contestatoarea Întreprinderea Individuală A. susține că instanța de recurs nu a răspuns, în niciun fel, problemei de drept la care a făcut referire și a ignorat argumentele sale.

Însă, din perspectiva analizei efectuate în prezenta decizie, se constată că motivele invocate nu se circumscriu noțiunii de omisiune de analizare a motivelor de recurs, astfel cum este reglementată în cuprinsul art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., care nu reglementează, ca motiv de contestație în anulare, omisiunea analizării reale și adecvate a susținerilor părților, a probelor cauzei, a legislației aplicabile.

Analizând considerentele deciziei contestate, se reține că instanța de recurs a răspuns în mod amplu motivelor de recurs. Fără a se relua considerentele instanței, expuse detaliat anterior la pct. 3, se reține că au fost analizate motivele de casare invocate de recurentă, instanța răspunzând punctual fiecărui motiv de casare și argumentând pentru ce a apreciat că sunt nefondate criticile recurentei și că instanța de fond a aplicat corect dispozițiile legale reținute în soluționarea acțiunii.

Faptul că nu a răspuns conform susținerilor recurentei nu constituie motiv de contestație în anulare, textul legal sancționând neexaminarea motivelor de recurs și nu eventualele erori de apreciere.

Dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și consolidat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, presupune examinarea în mod real și adecvat a apărărilor părților, însă respectarea acestui principiu convențional de către o instanță de judecată nu poate fi verificată pe calea contestației în anulare, adică a unei căi extraordinare de atac din dreptul intern, întrucât legiuitorul național nu a reglementat un astfel de motiv de retractare a unei hotărâri irevocabile.

Înalta Curte are în vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că nicio parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluționat definitiv și irevocabil, numai în scopul de a obține o rejudecare a cauzei. Contestația în anulare nu poate avea semnificația unui "recurs deghizat", ci trebuie să fie justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative. O cale extraordinară de atac nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanța a cărei hotărâre este atacată a apreciat greșit probele sau a aplicat greșit legea, în absența unui "defect fundamental". De asemenea, Curtea a subliniat permanent că principiul securității raporturilor juridice implică respectarea principiului res iudicata, iar posibilitatea de desființare a unei hotărâri definitive și irevocabile, afectează dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenție (Mitrea c. România, nr. 26.105 din 03 din 29 iulie 2008, și Stanca Popescu c. România, nr. 8.727 din 03 din 7 iulie 2009).

Față de cele ce preced, se apreciază că, în pricina de față, contestația în anulare formulată nu îndeplinește condițiile expres și limitativ prevăzute în textul legal susmenționat, deoarece motivele invocate de contestatoare nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele reglementate de dispozițiile citate, instanța de recurs apreciind în mod corect, în raport de actele și lucrările dosarului, faptul că recursul reclamantei este nefondat, pentru considerentele expuse în decizia atacată.

Față de aceste considerente, Înalta Curte, reținând că nu este incidentă ipoteza reglementată de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., va respinge contestația în anulare, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de Întreprinderea Individuală A. prin lichidator judiciar F. împotriva Deciziei nr. 1.996 din 16 iunie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal‚ ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 2 martie 2017.

Procesat de GGC - ED