ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3655/2015

Decizia nr. 3655/2015

Asupra cererii de revizuire de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea adresată Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 28 mai 2015, societatea A. SRL Sibiu, în insolvență, prin administrator judiciar societatea B. SPRL, a formulat cerere de revizuire a deciziei nr. 1743 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 28 aprilie 2015.

În motivarea cererii de revizuire se arată că instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra motivelor de recurs prin care s-a invocat încălcarea dreptului la apărare al revizuentei-recurente-reclamante, conferit de normele constituționale, de normele procesual civile și de normele C.E.D.O., respectiv neluarea în considerare a actelor și apărărilor sale, făcute în dosarul de fond.

Neanalizarea unei cereri de fond sau a unei critici din căile de atac presupune încălcarea drepturilor părților la parcurgerea tuturor gradelor de jurisdicție prevăzute de lege, ceea ce atrage aplicabilitatea art. 312 pct. 5 C. proc. civ.

Instanța de recurs a confirmat hotărârea instanței de fond, fără să judece cauza pe baza probelor administrate. Hotărârea primei instanțe s-a bazat pe o singură probă - raportul de expertiză -, care nu a răspuns obiecțiunilor formulate de reclamanta-revizuentă. Instanțele nu s-au pronunțat asupra contradicțiilor existente în legătură cu cele 8 situații de lucrări, ceea ce echivalează cu o cercetare numai parțială a fondului cauzei, care constituie motiv de revizuire.

Atât instanța de recurs cât și cea de fond s-au referit la solicitarea reclamantei de anulare numai în parte a deciziei de impunere nr. 713/2009 emisă de D.G.F.P. Sibiu, în condițiile în care reclamanta a solicitat anularea în tot a acestei decizii, împrejurare care, de asemenea, constituie motiv de revizuire.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu, în numele și pentru Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov, a solicitat respingerea cererii de revizuire formulată, ca inadmisibilă, întrucât nu este motivată în fapt și în drept.

Intimata a prezentat pe larg situația de fapt a dosarului de fond, cu referire la sumele suplimentare contestate parțial de reclamantă, cu referire la obligația de plată în valoare totală de 2.816.248 lei.

Cererea de revizuire nu îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de legiuitor, întrucât este criticată hotărârea instanței de recurs, care nu a administrat proba cu expertiză contabilă.

Prin decizia nr. 1743 din 28 aprilie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, au fost respinse recursurile declarate de reclamanta SC A. SRL, (societate comercială în insolvență, reprezentată prin administrator judiciar SPRL B. SPRL, prin C.) și pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov (fostă Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Sibiu) împotriva sentinței nr. 200 din 3 iulie 2013 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

În motivarea deciziei atacate cu revizuire, cât privește recursul declarat de A. SRL, Înalta Curte a analizat excepția prescripției, invocată ca motiv de recurs de ordine publică prin concluziile depuse la 09.01.2015 de către recurenta reclamantă SC A. SRL și a reținut că, potrivit art. 131 alin. (1) C. proc. fisc., în temeiul căruia s-a ridicat excepția, „dreptul de a cere executarea silită a creanțelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naștere acest drept”.

Instanța de recurs a reținut că obiectul acțiunii îl constituie verificarea legalității deciziei de impunere nr. 713 din 21 septembrie 2009, prin raportare la împrejurările de fapt și dispozițiile legale în vigoare la data emiterii acestea, iar nu executarea silită a titlului de creanță constituit de această decizie, astfel că dispozițiile art. 131 alin. (1) C. proc. fisc. nu au incidență.

În ceea ce privește legalitatea deciziei, relevanță prezintă termenul de prescripție a dreptului de stabili creanța bugetară, iar o eventuală nerespectare a acestuia nu a fost invocată.

A reținut instanța de recurs, referitor la susținerea că decizia de impunere nr. 713 din 21 septembrie 2009 a fost anulată prin decizia civilă nr. 723 din 14 octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția civilă, că această susținere este vădit neîntemeiată.

Astfel, din examinarea respectivei hotărâri judecătorești, rezultă că au fost anulate doar actele de executare efectuate în dosarul de executare nr. x/2009 (respectiv, un proces-verbal de sechestru), pe motiv că părțile sociale nu puteau face obiectul executării silite și că valoarea bunurilor sechestrate depășea cota urmăribilă.

Nu a fost anulat titlul executoriu reprezentat de decizia de impunere nr. 713 din 21 septembrie 2009, așa cum eronat afirmă recurenta-reclamantă.

A reținut instanța de recurs că prima dintre criticile aduse de recurenta reclamantă, subsumate cererii de casare a hotărârii recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare, se referă la încălcarea dreptului la apărare prin neluarea în considerare a obiecțiunilor formulate de reclamantă împotriva raportului de expertiză contabilă și a constatat că, la data de 03.04.2013, instanța de fond a încuviințat în parte obiecțiunile formulate de reclamantă, respingându-le pe cele ce depășeau limitele învestirii sale, și a solicitat expertului contabil să răspundă la obiecțiunile încuviințate.

Expertul contabil a răspuns punctual acestor obiecțiuni, dar recurenta-reclamantă a fost nemulțumită de acest răspuns.

Totodată, s-au solicitat expertului precizări privind eventuala modificare a concluziilor raportului de expertiză în raport cu conținutul hotărârilor judecătorești pronunțate în Dosarul nr. x/85/2007, având ca obiect pretenții.

Față de aceste împrejurări, instanța de recurs a constatat că nu a existat încălcarea dreptului la apărare invocată de recurenta-reclamantă, aceasta considerând în mod eronat că neînsușirea de către expert a punctului de vedere exprimat de parte prin obiecțiunile formulate ar echivala cu o neanalizare a acestora.

Critica vizând nepronunțarea instanței de fond asupra contradicțiilor existente în legătură cu cele 8 situații de lucrări menționate în anexele 25-32 ale adresei nr. 8591 din 18 august 2009 emise de Primăria Cisnădie, în valoare de 504.602,05 euro, a reținut instanța de recurs că este nefondată, întrucât sentința cuprinde motivele pentru care instanța de fond a respins acțiunea reclamantei, detaliat, pe categorii de situații de lucrări (acceptate sau neacceptate la plată, facturate sau nefacturate), precum și cele pentru care nu a reținut argumentele părții.

Cât privește ultimul argument pentru care recurenta-reclamantă a susținut casarea hotărârii, referitor la faptul că instanța nu ar fi ținut seama de faptul că reclamanta a solicitat constatarea nulității absolute a deciziei de impunere în integralitatea ei, iar nu doar anularea parțială, Înalta Curte reține că instanța de rejudecare a soluționat acțiunea astfel cum a fost precizată de reclamantă la data de 28.09.2010.

De asemenea, constată că, prin recursul declarat în primul ciclu procesual, reclamanta nu a criticat încheierea de ședință din 17.05.2011 prin care s-a constatat cererea de completare a acțiunii depusă la 26.04.2011 ca fiind formulată tardiv (peste termenul prevăzut de art. 132 C. proc. civ.), iar o astfel de critică nu poate fi invocată direct în al doilea ciclu procesual, unde instanța de fond este ținută de cadrul procesual deja stabilit (sub aspectul obiectului pricinii și al părților) și de limitele casării trasate prin decizia nr. 4145 din 16 octombrie 2012 (instanța de recurs casând sentința doar pentru omisiunea de analizare a obiecțiunilor formulate de reclamantă la raportul de expertiză contabilă).

Examinând sentința prin prisma criticilor circumscrise motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă critică menținerea de către instanța de fond a deciziei de impunere în privința sumelor stabilite suplimentar cu titlu de impozit pe profit și respectiv TVA și accesorii la acestea, aferente celor 8 situații de lucrări neacceptate la plată de beneficiar.

Instanța de recurs a reținut că în mod corect organele fiscale au tratat cele 8 documente invocate ca fiind situații de lucrări, iar nu doar devize (oferte), nu numai pentru că nu au fost intitulate devize, ci mai ales pentru că reclamanta însăși le-a considerat situații de lucrări atunci când le-a transmis spre acceptare Primăriei și atunci când a formulat acțiune pentru plata acestora, în Dosarul nr. x/85/2007.

Expertul desemnat de instanță a arătat că reclamanta nu a condus o contabilitate de gestiune în sensul art. 1 alin. (1) și art. 2 din Legea nr. 82/1991, art. 273 alin. (3) din Ordinul ministrului finanțelor nr. 1752/2005 și respectiv art. 328 alin. (4) din Ordinul ministrului finanțelor nr. 3055/2009, care să furnizeze informații credibile privind cuantificarea cheltuielilor deductibile fiscal aferente veniturilor realizate din lucrările de construcții și instalații pentru fiecare lucrare și obiectiv în parte.

Or, conform prevederilor art. 215 din Reglementările contabile aprobate prin Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 1752/2005, în vigoare în perioada respectivă, „veniturile din prestările de servicii se înregistrează în contabilitate pe măsura efectuării acestora” și „prestările nefacturate până la sfârșitul perioadei se evidențiază în contul de „Lucrări și servicii în curs de execuție”, pe seama veniturilor din producția stocată”.

Prin urmare, recurenta-reclamantă avea obligația să echilibreze costurile aferente lucrărilor neacceptate de beneficiar cu venituri din producția stocată, respectiv lucrările în valoare de 504.602,06 euro trebuiau înregistrate în evidența contabilă a reclamantei, pe seama veniturilor, la nivelul costurilor efectiv realizate, până la îndeplinirea condițiilor de facturare către beneficiar.

Pentru acest motiv, majorarea bazei de impunere pentru impozitul pe profit și, respectiv, pentru TVA este justificată legal, iar nu pentru că suma de 504.602,06 euro ar fi inclusă în suma de 720.034,14 euro stabilită ca obligație de plată în sarcina beneficiarului prin sentința nr. 80/CA din 08.02.2011, modificată prin decizia nr. 1849 din 2 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia în Dosarul nr. x/85/2007**.

În ceea ce privește critica referitoare la greșita reținere a datei acceptării situației de lucrări de către beneficiara SC D. SA Sibiu (lucrări executate în baza contractului de prestări servicii nr. 1202/2001), Înalta Curte nu poate reține ca întemeiat argumentul recurentei reclamante în sensul că „lucrările de execuție se întind pe o anumită perioadă, ce necesită adeseori anumite îmbunătățiri sau reparații pentru a putea fi puse în funcțiune”.

Astfel, potrivit art. 13.7 din contract, recurenta-reclamantă avea obligația „să depună situațiile de plată în intervalul 25-28 al fiecărei luni, pentru luna în curs, la sediul antreprenorului, cu număr de înregistrare, dar nu mai târziu de 5 ale lunii următoare”, iar depunerea situațiilor pentru plată presupune, evident, ca lucrările să fi fost finalizate.

Or, din probele administrate a rezultat că lucrările de execuție s-au încheiat în august 2004, dar situațiile de lucrări au fost prezentate spre acceptare abia la 26.01.2006 (factura nr. 8127048/2006).

Recurenta-reclamantă nu se poate prevala de dispozițiile art. 68.4 din Normele de aplicare a Legii nr. 345/2002 privind taxa pe valoarea adăugată aprobate prin H.G. nr. 598/2002, având în vedere că întârzierea mare în facturarea situațiilor de lucrări (de natură să prejudicieze bugetul de stat prin neperceperea la timp a impozitului pe profit și a TVA aferentă) îi este exclusiv imputabilă.

În continuare, Înalta Curte constată că - urmare a aprecierii ca tardiv formulată a cererii completatoare din 26.04.2011 - invocarea fraudei la lege, precum și a nelegalității hotărârilor Consiliului Local Cisnădie nr. 194 din 26 octombrie 2006 și nr. 25 din 25 ianuarie 2007 nu a fost analizată de instanța de fond, astfel că ea nu poate fi examinată, omisso medio, de instanța de control judiciar.

Referitor la invocarea art. 304 pct. 10 C. proc. civ. ca temei de drept al recursului reclamantei, Înalta Curte apreciază că este vorba de o simplă eroare în care se află partea, având în vedere că acest text legal a fost abrogat expres prin art. I pct. 49 din Legea nr. 219/2005, iar în ceea ce privește art. 304 pct. 8 C. proc. civ., incidența acestuia nu poate fi reținută, în condițiile în care actul dedus judecății îl constituie decizia de impunere (care a fost analizată ca atare), iar recurenta-reclamantă nu a precizat care ar fi actele interpretate greșit de instanța de fond, cu consecința schimbării naturii juridice ori înțelesului lămurit al acestora.

II. Decizia instanței de revizuire

Înalta Curte de Casație și Justiție sesizată cu soluționarea cererii de revizuire de față, analizând actele și lucrările cauzei, constată că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate ale cererii și va respinge cererea de față, ca inadmisibilă, pentru motivele ce urmează.

C. proc. civ. reglementează, în Titlul V - Capitolul II, revizuirea hotărârilor (art. 322-328), cale extraordinară de atac, iar în conformitate cu dispozițiile prevăzute de art. 322 C. proc. civ. revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în cele 9 cazuri expres prevăzute de articolul arătat.

Văzând dispozițiile art. 326 alin. (3) C. proc. civ., în conformitate cu care dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se întemeiază, Înalta Curte constată că nu se indică formal niciunul dintre motivele de revizuire prevăzute de art. 322 C. proc. civ., iar aspectele invocate în susținerea cererii nu se încadrează printre motivele de revizuire expres prevăzute de dispozițiile legale.

Întotdeauna cererea de revizuire trebuie să se sprijine pe unul dintre motivele expres și limitativ arătate de dispozițiile art. 322 C. proc. civ.

Revizuenta susține, în esență, că Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanță de recurs, nu s-a pronunțat asupra motivelor de recurs, prin raportare la toate probele administrate, încălcându-i dreptul la apărare.

Astfel revizuenta reiterează motivele de recurs, urmărind, cu ignorarea caracterului prezentei căi de atac, de retractare, iar nu de reformare, o reapreciere a tuturor aspectelor cauzei, situație care nu se încadrează în limitele stabilite de legiuitor în cadrul art. 322 C. proc. civ.

Invocata cercetare numai parțială a fondului cauzei nu constituie motiv de revizuire.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 326 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de revizuire, ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire formulată de SC A. SRL prin administrator judiciar SPRL B. împotriva deciziei civile nr. 1743 din 28 aprilie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 noiembrie 2015.