ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1880/2016

Decizia nr. 1880/2016

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Obiectul acțiunii deduse judecății

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara sub nr. x/59/2014 la 25 februarie 2014, reclamantul A. a solicitat ca în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, să se dispună anularea Hotărârii nr. 667 din 13 noiembrie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 404/2013, urmând a se constata că dispozițiile art. 20 alin. (8) din Legea nr. 51/1995 sunt discriminatorii.

Hotărârea pronunțată de instanța de fond

Prin Sentința civilă nr. 146 din data de 14 mai 2014 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, față de starea de fapt, cererea de anulare a hotărârii emise de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării este neîntemeiată, în condițiile în care prin cererea introductivă reclamantul nu a invocat niciun aspect de nelegalitate al actului administrativ jurisdicțional referitor la excepția de necompetență materială în baza căreia a fost clasată petiția. Dimpotrivă, reclamantul a invocat exclusiv motive referitoare la situația de discriminare pretinsă, descrisă și în petiția cu care s-a adresat organului administrativ jurisdicțional, acestea neputând fi însă analizate în speță decât în măsura în care s-ar reține că pârâtul a reținut în mod greșit că ar fi necompetent, omițând eronat să analizeze în fond petiția.

O atare împrejurare nu se poate constata în speță nici pe baza susținerilor din răspunsul la întâmpinare al reclamantului. Acesta susține în esență că actualele dispoziții din art. 16 și 18 ale O.G. nr. 137/2000 atribuie pârâtului Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, rolul de garant al respectării și aplicării principiului nediscriminării, atribuindu-i responsabilități pentru armonizarea dispozițiilor din cuprinsul actelor normative sau administrative ce contravin acestui principiu.

Or, atribuțiile astfel stabilite nu implică în mod necesar posibilitatea autorității pârâte de a se pronunța asupra unor aspecte de pretinsă discriminare consacrate prin acte normative, astfel cum se pretinde, în procedura administrativ jurisdicțională, de soluționare a petițiilor, reglementată de O.G. nr. 137/2000, armonizarea unor dispoziții din acte normative, pentru a se asigura conformitatea lor cu principiul nediscriminării putând fi realizată prin alte mijloace, cum ar fi formularea unor propuneri de legiferare ori, după caz, înaintarea petițiilor relevante către autorități cu atribuții în elaborarea unor proiecte de acte normative, către Avocatul Poporului, Guvern, Parlament etc.

Prin urmare, împrejurarea că, prin deciziile Curții Constituționale nu s-au reținut ca neconstituționale prevederile art. 16 și 18 ale O.G. nr. 137/2000, nu ar putea conduce la concluzia că excepția de necompetență materială ale cărei efecte au fost reținute prin hotărârea atacată în speță ar fi nefondată, aceasta întemeindu-se în fapt pe dispozițiile art. 20 din O.G. nr. 137/2000, interpretate în sensul în care ar putea produce efecte juridice, potrivit celor statuate în decizia Curții Constituționale nr. 997/2008.

În fine, instanța de fond a reținut că excepția de necompetență materială admisă de către pârât nu ar putea fi respinsă nici prin raportare la dispozițiile din legislația europeană la care, în mod nespecific, face referire reclamantul, căci nu s-a invocat în cauză niciun element care să facă aplicabil în speță dreptul comunitar (legislația europeană), reclamantul prevalându-se de dreptul său la exercitarea profesiei de avocat exclusiv în raport cu autoritățile naționale.

Cererea de recurs

Împotriva Sentinței civile nr. 146 din 14 mai 2014 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A.

Motivele de casare

În susținerea recursului, recurentul-reclamant a invocat motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. din 1865, solicitând admiterea acestuia, modificarea în tot a sentinței recurate și, rejudecând cauza, să fie admisă acțiunea, astfel cum a fost formulată și motivată.

Principalele argumente invocate

Prin argumentele prezentate în susținerea motivului de nelegalitate invocat, s-a arătat, în esență că sentința recurată este nelegală întrucât, potrivit dispozițiilor art. 16 din O.G. nr. 137/2000 a Guvernului României, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, îndeplinește rolul de ''garant al respectării și aplicării principiului nediscriminării" iar potrivit dispozițiilor art. 18 din același act normativ, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, este responsabil cu aplicarea și controlul respectării prevederilor legii în domeniul său de activitate, precum și în ceea ce privește armonizarea dispozițiilor din cuprinsul actelor normative, care contravin principiului nediscriminării".

Consideră recurentul că, în baza acestor dispoziții legale, cererea sa trebuia soluționată, astfel că, în temeiul prevederilor art. 312 din vechiul C. proc. civ., solicită a se constata că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din același cod.

Apreciază recurentul că discriminarea este evidentă; nu se poate susține că un fost judecător, devenit avocat, are mai multă "'influență" asupra foștilor colegi-judecători în soluționarea cauzelor în care acesta este angajat și pledează, decât un fost judecător, devenit avocat, a (al) cărui (ei) soț sau soție, ori afin până la gradul al treilea inclusiv, este judecător sau chiar face parte din completul de judecată, în fața căruia pledează avocatul fost judecător.

Apărările intimatului

Prin întâmpinarea formulată, intimatul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării solicită respingerea recursului, ca nefondat și menținerea, ca temeinică și legală a sentinței recurate, având în vedere că aceasta a fost emisă cu respectarea dispozițiilor legale aflate în vigoare.

În apărare și în combaterea recursului, susține, în esență autoritatea publică intimată următoarele:

Din conținutul prevederilor art. 1, 2 și 3 din O.G. nr. 137/2000 rezultă că pot face obiectul unei fapte de discriminare în sensul O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, numai comportamentele unor persoane fizice sau juridice, în aplicarea sau realizarea unor drepturi garantate în exercitarea lor prin legislația statului român și nicidecum constatarea unei discriminări între persoane rezultată din conținutul normativ al legislației care reglementează în mod diferit exercitarea unor drepturi, așa cum a solicitat recurentul să se constate prin sesizarea făcută la Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

Prin urmare, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării nu poate analiza situații discriminatorii care își au izvorul în acte normative cu putere de lege, astfel cum prevăd dispozițiile Deciziei Curții Constituționale nr. 997/2008, iar CNCD este chemat nu pentru a se pronunța asupra anumitor tratamente aplicate reclamantului, pe un anumit criteriu, într-o anumită perioadă de timp, ci exclusiv asupra dispozițiilor art. 20 alin. (8) din Legea nr. 51/1005 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, considerate ca fiind discriminatorii iar împrejurarea dată ar fi pus CNCD-ul în postura de a verifica temeinicia și legalitatea, sau mai bine spus, constituționalitatea dispozițiilor art. 20 alin. (8) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat.

Procedura de soluționare a recursului

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 08 iulie 2015, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ., republicat.

Prin încheierea din 24 februarie 2016, completul filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., republicat și a fixat termen pentru judecata pe fond a recursului.

Considerentele și soluția Înaltei Curți asupra recursului

În prealabil, Înalta Curte constată că, raportat la data înregistrării pe rolul Curții de Apel Timișoara a prezentului dosar, - 25 februarie 2014 - sunt incidente dispozițiilor noului C. proc. civ. ce a fost adoptat în anul 2010 prin Legea nr. 134/2010; dispozițiile vechiului C. proc. civ. din 1865, fiind astfel abrogate.

Prin urmare, în cauză, recursul nu va fi analizat din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. din 1865, ci din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 noul C. proc. civ.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul nu este fondat, în raport de considerentele ce vor fi expuse în continuare:

Argumentele de fapt și de drept relevante

Instanța de control judiciar constată că sunt nefondate criticile circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., sentința atacată nefiind pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material incidente, astfel cum susține recurentul.

Înalta Curte, studiind actele și lucrările dosarului, din ambele etape procesuale constată că, prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, recurentul-reclamant A., a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării anularea Hotărârii nr. 667 din 13 noiembrie 2013 pronunțată de autoritatea publică pârâtă în Dosarul nr. x/2014 și, judecând cauza, să se constate că dispozițiile art. 20 alin. (8) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, sunt discriminatorii.

Prin Hotărârea nr. 667 din 13 noiembrie 2013 pronunțată de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării s-a dispus admiterea excepției de necompetență materială a CNCD și pe cale de consecință clasarea dosarului, apreciindu-se că, în speța de față, Colegiul director este chemat să se pronunțe cu privire la o circumstanță ce decurge din procesul legislativ, or, față de Decizia Curții Constituționale nr. 887 din 07 octombrie 2007, prin care a fost admisă excepția de neconstituționalitate a art. 20 din O.G. nr. 137/2000, republicată, considerându-se că, în măsura în care s-ar admite că pe calea controlului jurisdicțional prevăzut de O.G. nr. 137/2000, republicată, CNCD poate să constate existența unor situații discriminatorii ce își au izvorul direct în conținutul unui text de lege, s-ar pune în discuție legitimitatea CNCD de a înlătura consecințele faptelor discriminatorii, prin hotărâri ce pot duce în ultimă instanță la încetarea aplicabilității unor dispoziții de lege și chiar la aplicarea prin analogie a unor texte de lege, încălcându-se în mod flagrant principiul separației puterilor în stat, prin interferarea în atribuțiile legislativului dar și ale Curții Constituționale, care îndeplinește rolul de legislator negativ, atunci când constată lipsa de conformitate dintre prevederile unei legi sau ordonanțe și dispozițiile constituționale, inclusiv cele ale art. 16, care se referă la egalitatea în drepturi a cetățenilor, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării nu are competența materială de a se pronunța prin hotărâre asupra actelor normative, fiind depășite atribuțiile stabilite de O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.

Analizând atât cererea de chemare în judecată, cât și Hotărârea nr. 667 din 13 noiembrie 2013, a cărei anulare face obiectul prezentului litigiu, Înalta Curte reține că recurentul-reclamant solicită a se constata că dispozițiile art. 20 alin. (8) din Legea nr. 51/1995 sunt discriminatorii în raport cu fostul alin. (1) al art. 21 din aceeași lege și cu dreptul comunitar deopotrivă.

Potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare: "prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice" respectiv "dispoziția de a discrimina persoanele pe oricare din temeiurile prevăzute la alin. (1), este considerată discriminare în înțelesul prezentei ordonanțe".

Conform prevederilor art. 2 alin. (11) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare comportamentul discriminatoriu prevăzut la alin. (1) - (7) atrage răspunderea civilă, contravențională sau penală, după caz, în condițiile legii.

Potrivit dispozițiilor art. 3 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare: "Dispozițiile prezentei ordonanțe se aplică tuturor persoanelor fizice sau juridice, publice sau private, precum și instituțiilor publice cu atribuții în ceea ce privește:

a) condițiile de încadrare în muncă, criteriile și condițiile de recrutare, selectare și promovare, accesul la toate formele și nivelurile de orientare, formare și perfecționare profesională;

b) protecția și securitatea socială;

c) serviciile publice sau alte servicii, accesul la bunuri și facilități;

d) sistemul educațional;

e) asigurarea libertății de circulație;

f) asigurarea liniștii și ordinii publice;

g) alte domenii ale vieții sociale."

Înalta Curte analizând conținutul acestor dispoziții legale constată că pot face obiectul unei fapte de discriminare, astfel cum este reglementată de O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, numai comportamentele unor persoane fizice sau juridice, în aplicarea sau realizarea unor drepturi garantate în exercitarea lor prin legislația statului român și nicidecum constatarea unei discriminări între persoane rezultată din conținutul normativ al legislației care reglementează în mod diferit exercitarea unor drepturi.

Or, prin petiția adresată Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, recurentul a solicitat a se constata că dispozițiile art. 20 alin. (8) din Legea nr. 51/1995 sunt discriminatorii în raport cu dispozițiile fostului alin. (1) al art. 21 din aceeași lege; aceste din urmă dispoziții fiind declarate neconstituționale prin Decizia Curții Constituționale nr. 1519 din 15 noiembrie 2011, în timp ce interdicția prevăzută de art. 20 alin. (8) este menținută în vigoare și în prezent. Astfel, Înalta Curte constată că CNCD a fost chemat nu pentru a se pronunța asupra anumitor tratamente aplicate recurentului-reclamant, pe un anumit criteriu, într-o anumită perioadă de timp, ci exclusiv asupra dispozițiilor art. 20 alin. (8) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, considerate de parte ca fiind discriminatorii.

Astfel, Înalta Curte apreciază că, în mod temeinic și legal instanța de fond a constatat că atribuțiile stabilite de legiuitor, prin dispozițiile art. 16 și 18 ale O.G. nr. 137/2000 nu implică în mod necesar posibilitatea autorității pârâte de a se pronunța asupra unor aspecte de pretinsă discriminare, consacrate prin acte normative, astfel cum se solicită, de fapt, de către recurentul-reclamant, în procedura administrativ jurisdicțională de soluționare a petițiilor, reglementată de O.G. nr. 137/2000 și implicit faptul că excepția de necompetență materială a CNCD, a fost corect admisă de către autoritate, prin Hotărârea nr. 667 din 13 noiembrie 2013, supusă analizei instanței de fond.

Potrivit dispozițiilor art. dispozițiilor art. 16 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare: "Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, denumit în continuare Consiliul, este autoritatea de stat în domeniul discriminării, autonomă, cu personalitate juridică, aflată sub control parlamentar și totodată garant al respectării și aplicării principiului nediscriminării, în conformitate cu legislația internă în vigoare și cu documentele internaționale la care România este parte".

Conform dispozițiilor art. 18 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare: "Consiliul este responsabil cu aplicarea și controlul respectării prevederilor prezentei legi în domeniul său de activitate precum și în ceea ce privește armonizarea dispozițiilor din cuprinsul actelor normative sau administrative care contravin principiului nediscriminării".

Potrivit prevederilor art. 19 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare: "în vederea combaterii faptelor de discriminare, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării își exercită atribuțiile în următoarele domenii:

a) prevenirea faptelor de discriminare;

b) medierea faptelor de discriminare;

c) investigarea, constatarea și sancționarea faptelor de discriminare;

d) monitorizarea cazurilor de discriminare;

e) acordarea de asistență de specialitate victimelor discriminării"

Conform dispozițiilor art. 20 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare: "Persoana care se consideră discriminată, poate sesiza Consiliul în termen de un an de la data săvârșirii faptei sau de la data la care putea să ia la cunoștință de săvârșirea ei" respectiv "Consiliul soluționează sesizarea prin hotărâre a Colegiului director prevăzut la art. 23 alin. (1)".

Analizând și interpretând prevederilor legale mai sus-menționate (art. 18 și art. 20), Înalta Curte reține existența a două situații în care Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, în baza atribuțiilor sale, se poate pronunța în ceea ce privește săvârșirea unor potențiale fapte sau acte de discriminare și anume:

- situația în care, în baza prevederilor art. 18 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, în calitatea sa de garant al respectării și aplicării principiului nediscriminării, este chemat să armonizeze dispozițiile din cuprinsul actelor normative sau administrative care contravin principiului nediscriminării.

- situația în care, în baza dispozițiilor art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, în calitate de autoritate de stat în domeniul discriminării, este învestit de către orice persoană care se consideră discriminată, în vederea constatării și sancționării faptelor de discriminare.

Înalta Curte reține că instanța de fond, analizând întreg materialul probator, în mod judicios a constatat că cererea de anulare a Hotărârii CNCD, prin care a fost admisă excepția de necompetență materială a acestei autorități, este neîntemeiată, în condițiile în care prin cererea de chemare în judecată reclamantul nu a invocat nici un aspect de nelegalitate a hotărârii CNCD, în combaterea excepției de necompetență materială, ci, dimpotrivă, a invocat exclusiv motive referitoare la situația de discriminare.

Instanța de control judiciar constată că, în esență, CNCD este pus în postura de a verifica constituționalitatea dispozițiilor art. 20 alin. (8) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, atribut ce excede sferei sale de competență, astfel cum este reglementată de art. 18 alin. (1) și art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.

De altfel, art. 20 din O.U.G. nr. 137/2000 a și fost declarat neconstituțional, de către Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 997 din 07 octombrie 2008, considerându-se că, "în măsura în care s-ar admite că, pe calea controlului jurisdicțional prevăzut de O.G. nr. 137/2000 republicată, CNCD poate să constate existența unor situații discriminatorii ce își au izvorul direct în conținutul unui text de lege, s-ar pune în discuție legitimitatea CNCD de a înlătura consecințele faptelor discriminatorii, prin hotărâri ce pot duce, în ultimă instanță, la încetarea aplicabilității unor dispoziții de lege și chiar aplicarea prin analogie a unor texte de lege, încălcându-se în mod flagrant principiul separației puterilor în stat, prin interferarea în atribuțiile legislativului, dar și ale Curții Constituționale, care îndeplinește rolul de legislator negativ atunci când constată lipsa de conformitate dintre prevederile unei legi sau ordonanțe și dispozițiile constituționale, inclusiv cele ale art. 16 care se referă la egalitatea în drepturi a cetățenilor".

Prin urmare, toate criticile recurentului sunt nefondate, dezlegarea dată litigiului cu care a fost învestită prima instanță reflectând interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material; hotărârea recurată fiind legală și temeinică.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va dispune respingerea recursului declarat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva Sentinței nr. 146 din 14 mai 2014 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 iunie 2016.

Procesat de GGC - CT