ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1980/2016

Decizia nr. 1980/2016

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, reclamanta Autoritatea de Supraveghere Financiară a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul A., obligarea acestuia la plata sumei de 23.884,73 RON, reprezentând prejudiciu realizat C.N.V.M., constatat prin Decizia Curții de Conturi a României nr. X/40254/2013.

2.1. Prin Sentința civilă nr. 7898 din 3 septembrie 2015, Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, admis excepția necompetentei materiale, dispunând declinarea competenței cauzei în favoarea Judecătoriei Oradea, reținând că pârâtul nu a avut un contract individual de muncă pentru exercitarea funcției de comisar, membru al C.N.V.M, ci un raport de mandat civil reglementat de dispozițiile art. 2009 - 2038 C. civ.

2.2. Judecătoria Oradea, prin Sentința civilă nr. 11153 din 9 decembrie 2015 a admis excepția necompetenței materiale, dispunând declinarea competenței cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, reținând că Hotărârea Parlamentului prin care prin care pârâtul a fost numit în funcția de comisar în cadrul Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare, actuala Autoritate de Supraveghere Financiară reprezintă un act administrativ individual care produce efecte juridice cu privire la persoane determinate, iar efectele juridice generate aceste acte administrative vor fi guvernate de regimul de drept public.

2.3. Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 2657 din 20 aprilie 2016, a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Oradea și, constatând existența unui conflict negativ de competență, a sesizat instanța competentă pentru pronunțarea regulatorului de competență.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut următoarele:

În cauză, deși fapta pretins generatoare de prejudiciu datează din perioada în care pârâtul se afla în raport de serviciu cu autoritatea reclamantă, la data constatării pagubei și apoi a sesizării instanței, pârâtul nu mai exercita o funcție publică în cadrul reclamantei.

Interpretarea în ansamblu a normelor cuprinse în Legea nr. 188/1999 conduce la concluzia că raportul de serviciu ce ia naștere și se exercită ca urmare a numirii într-o funcție publică, potrivit art. 4 din lege, are ca părți funcționarul public și autoritatea publică în cadrul căreia acesta își exercită funcția.

În ipoteza tipică în care elementele raportului se serviciu rămân nemodificate, antrenarea răspunderii patrimoniale a funcționarului public pentru pagubele produse cu vinovăție patrimoniului autorității sau instituției publice în care funcționează, are loc prin emiterea de către conducătorul autorității sau instituției publice, a unui ordin sau dispoziții de imputare, ori, după caz, prin asumarea unui angajament de plată, conform normelor speciale cuprinse în art. 85 alin. (1) corelat cu art. 84 lit. a) din Legea nr. 188/1999.

În cauză, prevederile art. 85 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 nu pot fi aplicate pentru că funcționarul public nu se mai află în raport de serviciu cu autoritatea sau instituția publică prejudiciată, angajarea răspunderii patrimoniale, fiind o răspundere civilă,nu poate fi făcută decât pe calea de drept comun a antrenării răspunderii civile delictuale, conform prevederilor Codului civil.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra conflictului negativ de competență

Înalta Curte constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 133 alin. (1), 134 și 135 alin. (1) C. proc. civ., urmează să pronunțe regulatorul de competență în raport cu obiectul cauzei și dispozițiile legale incidente pricinii.

Obiectul cererii deduse judecății vizează obligarea pârâtului A. la plata sumei de 23.884,73 RON, reprezentând prejudiciu realizat C.N.V.M. și constatat prin Decizia Curții de Conturi a României nr. X/40254/2013.

Decizia Curții de Conturi a fost emisă ca urmare derulării acțiunii de audit financiar asupra contului de execuție și a situațiilor financiare pentru perioada 1 ianuarie 2012 - 31 decembrie 2012, întocmite de Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare, în urma căreia s-a întocmit raportul de audit financiar nr. 28222 din 8 august 2013, prin care s-a constatat neaplicarea măsurilor de reducere a cheltuielilor publice prevăzute de O.U.G. nr. 26/2012 privind unele măsuri de reducere a cheltuielilor publice și întărirea disciplinei financiare și de modificare și completare a unor acte normative.

Se reține că la data la care s-a supus dezbaterilor aplicarea de către C.N.V.M. a prevederilor O.U.G. nr. 26/2012 pârâtul deținea calitatea de comisar în cadrul Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare.

Potrivit art. 109 din Legea nr. 188/1999, cauzele având ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public sunt de competența instanțelor de contencios administrativ, cu excepția situațiilor pentru care este stabilită expres, prin lege, competența altor instanțe.

Se observă însă că, în cauză, deși fapta pretins generatoare de prejudiciu datează din perioada în care pârâtul se afla în raport de serviciu cu autoritatea reclamantă, la data constatării pagubei și apoi a sesizării instanței, pârâtul nu mai exercita o funcție publică în cadrul instituției reclamantei.

Instanța de control judiciar apreciază astfel, raportat la situația concretă a pârâtului, că în speță nu poate fi atrasă competența materială a instanței de contencios administrativ în temeiul art. 84 și art. 109 din Legea nr. 188/1999, republicată, a funcționarului public.

În prezenta cauză, în mod evident, nu se mai poate vorbi de existența unui „raport de serviciu” între reclamantă și pârât, iar în lipsa unor raporturi de serviciu existente la data învestirii instanței, Înalta Curte apreciază, în sensul și spiritul normelor legale citate, că nu poate fi atrasă competența materială a instanței de contencios administrativ.

Așadar, deținerea calității de funcționar public la data judecății cauzei, respectiv la data formulării acțiunii este relevantă în cauză, neputându-se accepta că o normă cu caracter derogatoriu, de altfel, în ceea ce privește competența materială, în considerarea calității de funcționar public a persoanei implicate în raportul juridic, poate fi incidentă, fără limită de timp și independent de încetarea și/sau continuarea raportului de serviciu la care norma legală face trimitere expresă.

De asemenea, nu poate fi lipsită de relevanță încetarea raporturilor de serviciu anterior constatării pretinsei pagube, prin urmare nu se poate reține competența instanței de contencios administrativ nici cu referire la art. 85 din Legea nr. 188/1999.

În concluzie, angajarea răspunderii pârâtului poate fi făcută numai pe calea dreptului comun a răspunderii civile delictuale, așa încât competența de soluționare a cauzei revine judecătoriei, ca instanță de drept comun, cu plenitudine de competență.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența soluționării cauzei în favoarea Judecătoriei Oradea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei, privind pe reclamanta Autoritatea de Supraveghere Financiară în contradictoriu cu pârâtul A., în favoarea Judecătoriei Oradea.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 iunie 2016.

Procesat de GGC - LM