ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2121/2016

Decizia nr. 2121/2016

Asupra conflictului negativ de competență;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, sub nr. x/3/2014, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună:

- obligarea pârâtei la plata sumei nete totale de 628.380 lei, reprezentând indemnizația cuvenită la încetarea mandatului/primă pentru întreaga activitate conform art. 6 alin. (3) lit. e) din Regulamentul CNVM nr. 4/2003, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul nr. 4/2013;

- obligarea pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare calculate conform O.G. nr. 13/2011, începând cu data de 30 aprilie 2013 și până la data introducerii acțiunii, în cuantum de 76.249,18 lei și apoi până la data plății efective a sumelor datorate;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că prin Hotărârea Parlamentului României nr. 10 din 27 martie 2012 a fost numit membru al Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare, în funcția de comisar, pentru un mandat de 5 ani.

În conformitate cu Regulamentul nr. 4/2003 modificat prin Regulamentul nr. 10/2010 și prin Regulamentul nr. 4/2013, art. 6 alin. (3) lit. e), la data încetării mandatului, membrii CNVM vor beneficia de o primă pentru întreaga activitate, reprezentând de 9 ori venitul lunar brut cel mai mare din toată perioada exercitării mandatului, plătit în sumă netă.

Reclamantul a exercitat această funcție în perioada 02 octombrie 2012 - 29 aprilie 2013, dată la care CNVM și-a încetat existența, fiind preluată de ASF în baza O.U.G. nr. 93/2012, ordonanță care prevede că ASF se substituie în toate drepturile și obligațiile CNVM.

2.1. Prin Sentința nr. 6688 din 22 iunie 2015, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

În motivarea sentinței, s-a reținut că raportul juridic dedus judecății nu este unul de dreptul muncii întrucât nu s-a născut ca urmare a încheierii contractului individual de muncă între angajator și salariat, elementele care caracterizează contractul individual de muncă fiind prestarea muncii, plata salariului și subordonarea salariatului față de angajator.

Pretențiile deduse judecății nu derivă dintr-un contract individual de muncă deoarece reclamantul nu este parte al unui raport juridic de muncă sui generis.

Comisarii CNVM, numiți de Parlament, pe lângă faptul că nu se aflau în relație de subordonare cu instituția, nu erau salarizați potrivit legii unice a salarizării ci beneficiau de o indemnizație stabilită potrivit art. 4 din Regulamentul nr. 4 din 92 iunie 2003 a CNVM.

Pe de altă parte, actul juridic pe care se fundamentează pretențiile, respectiv Regulamentul CNVM nr. 4/2003 astfel cum a fost modificat prin Regulamentul nr. 4/2013 [art. 6 alin 3 lit. e)] este un veritabil act administrativ, iar în fapt, reclamantul contestă refuzul A.S.F. de a îndeplini obligațiile care decurg din acesta, astfel că devin aplicabile dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

2.2. Prin Sentința nr. 3116 din 23 noiembrie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declinat competența materială în favoarea Tribunalului București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal.

Curtea de apel a considerat că și în cazul unui litigiu privind un demnitar public, competența trebuie să revină tot tribunalului ca instanță de contencios administrativ, în sensul art. 109 din Legea nr. 188/1999, întrucât aceasta este norma procesuală specială (de competență) în materia funcționarilor publici, deci și a demnitarilor, iar nu Legea nr. 554/2004.

Altfel spus, în lumina art. 109 din Legea nr. 188/1999, categoriile funcționar public - funcționar public special - demnitar public nu pot crea competențe materiale diferite ale instantelor de contencios iar lipsa unei atare distincții normative confirmă intenția legiuitorului de a asigura o competență unică și o specializare la nivelul tribunalelor pe această categorie triplă de litigii.

Numai în cazul în care există norme speciale de competență inserate în statutele sau dispozițiile normative speciale privind diversele categorii de demnitari publici, se vor aplica prioritar acelea, însă nu este și cazul în speța de față.

2.3. Prin Sentința nr. 1770 din 17 martie 2016, Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepția necompetenței funcționale; a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal; a constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru soluționarea acestuia.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că raportul juridic dedus judecății nu este unul de dreptul muncii, având în vedere că în raporturile dintre reclamant și CNVM nu a existat o relație de subordonare, lipsind și prerogativa disciplinară a angajatorului reglementată de art. 247 și următoarele C. muncii.

Statutul CNVM nu face nicio trimitere la dispozițiile Legii nr. 188/1999.

Față de modul de numire, revocare, durata mandatului și răspunderea membrilor CNVM, tribunalul a reținut că aceștia se încadrează în categoria demnitarilor.

Conform art. 6 din Legea nr. 188/1999 "Prevederile prezentei legi nu se aplică: lit e) persoanelor numite sau alese în funcții de demnitate publică."

Dispozițiile Legii nr. 188/1999 nu se aplică persoanelor numite sau alese în funcții de demnitate publică, neexistând niciun motiv pentru a exclude de la aplicare doar normele de drept material, nu și normele de procedură referitoare la competența de soluționare a litigiilor.

Chiar dacă în doctrină noțiunea de "funcție publică" în sens larg include și funcțiile de demnitate publică, Statutul funcționarilor publici a făcut o distincție clară între funcționari publici și demnitari, excluzând în mod expres aplicabilitatea oricăror norme din Legea nr. 188/1999 în cazul celor din a doua categorie.

Întrucât raporturile juridice dintre reclamant și CNVM sunt raporturi de drept public, iar dispozițiile Legii nr. 188/1999 nu sunt aplicabile, competența urmează a fi stabilită în funcție de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Cum autoritatea căreia reclamantul îi impută refuzul nejustificat de plată a primei pentru întreaga activitate este o autoritate centrală, competența de soluționare a cauzei revine secției de contencios administrativ a curții de apel.

II. Soluția Înaltei Curți asupra conflictului negativ de competență

Înalta Curte, constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 133 alin. (2), 134 și 135 alin. (1) C. proc. civ., urmează a pronunța regulatorul de competență în raport cu obiectul cauzei, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii.

Prin cererea dedusă judecății, reclamantul a solicitat obligarea autorității pârâte la plata unor drepturi bănești restante, decurgând din calitatea acestuia de membru al Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare.

Izvorul pretențiilor îl constituie dispozițiile art. 6 alin. (3) lit. e) din Regulamentul Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare nr. 4/2003, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul nr. 10/2010 și nr. 4/2013.

Prin Hotărârea Parlamentului României nr. 10 din 27 martie 2012, reclamantul A. a fost numit membru al Comisiei Naționale de Valori Mobiliare, în funcția de comisar pentru un mandat de 5 ani.

În primul rând, în acord cu cele trei instanțe aflate în conflict, Înalta Curte apreciază că prezentul litigiu nu este unul de dreptul muncii ci se circumscrie sferei de contencios administrativ.

În sprijinul acestei idei, instanța invocă absența oricăror raporturi specifice de dreptul muncii dintre reclamant și pârâtă, respectiv absența unui contract de muncă sau a unei relații de subordonare dintre cele două persoane, relație specifică acestei ramuri de drept.

Nici natura pur pecuniară a pretențiilor reclamantului nu poate plasa litigiul în sfera dreptului muncii, ca drept comun în privința revendicărilor de natură salarială, având în vedere că aceste pretenții sunt grefate pe un raport juridic de drept public și decurg din calitatea deținută de reclamant la un moment dat.

În al doilea rând, reținând că prezentul litigiu este circumscris unui raport juridic de drept administrativ, decelarea competenței materiale urmează a fi efectuată prin raportare la prevederile art. 10 alin. (1) din Legea 554/2004 și nu la art. 109 din Legea 188/1999, acest din urmă act normativ excluzând categoria demnitarilor din sfera sa de aplicabilitate.

În speță, autoritatea pârâtă obligată la plata drepturilor bănești se încadrează în palierul central al administrației de stat (autoritate centrală, în accepțiunea Legii nr. 554/2004) și atrage competența în primă instanță a curții de apel, conform art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea 554/2004.

Pentru considerentele expuse, în conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul A. în contradictoriu cu Autoritatea de Supraveghere Financiară în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 iunie 2016.

Procesat de GGC - GV