ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2086/2017

Decizia

nr. 2086/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 21.03.2014, reclamanta Societatea Română de Televiziune a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului, solicitând anularea Deciziei C.N.A. nr. 144 din 04 martie 2014, iar în subsidiar, înlocuirea sancțiunii amenzii aplicată prin decizia menționată cu sancțiunea somației publice prevăzută de art. 91 din Legea nr. 504/2002, iar ca urmare a anulării deciziei, restituirea amenzii de 70.000 lei, cu care a fost sancționată Societatea Română de Televiziune.

Prin sentința nr. 3578 din data de 30 decembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a admis în parte cererea formulată de reclamanta Societatea Română de Televiziune, împotriva pârâtului Consiliul Național al Audiovizualului, s-a anulat în parte decizia nr. 144 din 04 martie 2014, în sensul înlăturării sancțiunii aplicate pentru încălcarea art. 3 din Decizia 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual și înlocuirii sancțiunii aplicate a amenzii de 70.000 lei cu sancțiunea somației publice de intrare în legalitate, pentru încălcarea prevederilor art. 66 alin. (1) lit. a), art. 67 și art. 81 din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond, pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului a formulat recurs, criticând soluția instanței de fond ca netemeinică și nelegală.

Motivele de recurs invocate de recurentul-pârât se încadrează în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocându-se aplicarea și interpretarea greșită a normelor de drept material de către prima instanță, respectiv a dispozițiilor art. 91 alin. (3) din Legea audiovizualului, în contradicție cu practica anterioară și majoritară a Înaltei Curți de Casație și Justiție în ceea ce privește individualizarea sancțiunilor aplicate.

Prin sentința civilă nr. 3578 din 30 decembrie 2014 prima instanță a admis acțiunea formulată de reclamanta-intimată și a anulat în parte Decizia nr. 144 din 4 martie 2014 înlocuind amenda aplicată în sumă de 70.000 lei cu somație publică pentru încălcarea prevederilor art. 66 alin. (1) lit. a), art. 67 și 81 din Decizia nr. 220/2011 înlăturând sancțiunea aplicată pentru aplicarea art. 3 din același act normativ.

Primul aspect de nelegalitate privește interpretarea instanței de fond cu privire art. 91 alin. (3) din Legea nr. 504/2002 în sensul că înlocuirea sancțiunii amenzii aplicate cu aplicarea sancțiunii somației publice s-a bazat pe ideea greșită că în cauză încălcările sancționate nu reprezintă încălcări ale acelorași prevederi din Codul audiovizualului care au fost constatate prin decizia atacată în prezenta cauză.

Recurentul-pârât arată că interpretarea dată de instanța de fond este în contradicție cu jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție conturată din anul 2004.

Potrivit acestei jurisprudențe încălcarea acelorași prevederi este privită în sens larg respectiv în domeniul larg al drepturilor ocrotite de către autoritatea competentă, respectiv respectarea normelor legale privind protecția minorilor și asigurarea informării corecte a publicului.

Iar în prezenta cauză recurentul-pârât apreciază că amenda de 70.000 lei aplicată prin decizia contestată este corectă și legală în condițiile în care reclamanta-intimată a mai fost sancționată anterior pentru același gen de fapte. Astfel s-au aplicat o somație publică și o amendă de 5.000 lei prin Deciziile nr. 30 din 12 ianuarie 2012 și respectiv Decizia nr. 135 din 22 martie 2012 pentru încălcarea dispozițiilor referitoare la informarea publicului, iar prin Deciziile nr. 114 din 5 martie 2013 amendă 10.000 lei și nr. 601 din 5 noiembrie 2013 amendă 5.000 pentru încălcarea dispozițiilor referitoare la protecția copiilor în cadrul serviciilor de programe.

Al doilea aspect privește interpretarea greșită a îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 3 din Codul audiovizualului în ceea ce privește edițiile emisiunii „A.” și aprecierea greșită în ceea ce privește abaterile reținute în raport de conținutul efectiv al emisiunii.

Se apreciază că în cauză interesul superior al copilului a fost afectat prin modalitatea de prezentare, iar minorul prezent în emisiuni a fost afectat cu încălcarea dispozițiilor art. 3 din Codul audiovizualului.

Se solicită admiterea recursului, casarea sentinței atacate în sensul menținerii în totalitate a Deciziei nr. 144 din 4 martie 2014.

La dosar intimata-reclamantă a formulat întâmpinare în care se solicită respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând recursul declarat în raport de motivele invocate, Curtea îl apreciază ca nefondat, în cauză nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor art. 90 alin. (4) și art. 91 din Legea audiovizualului nr. 504/2002.

Prin Decizia nr. 144 din 4 martie 2014 recurentul-pârât a sancționat pe reclamanta-intimată cu amendă de 70.000 lei pentru fapte distincte apreciat ca fiind încălcări ale unor prevederi din legislația audiovizuală fără a fi respectate condițiile de formă prevăzute în art. 90 alin. (4) din Legea nr. 504/2002 care prevăd:

Individualizarea sancțiunii în cazul săvârșirii uneia dintre contravențiile prevăzute în prezenta lege se face ținându-se seama de gravitatea faptei, de efectele acesteia, precum și de sancțiunile primite anterior, pe o perioadă de cel mult un an.

Înlocuirea sancțiunii amenzii cu somația publică dispusă prin sentința atacată , deci individualizarea sancțiunii, a fost determinată de nerespectarea dispozițiilor art. 90 alin. (4) și art. 91 din Legea nr. 504/2002 respectiv inexistența situației premisă - săvârșirea unei noi abateri, respectiv încălcarea din nu a acelorași prevederi din Codul audiovizualului.

Curtea nu va reține aspectele de nelegalitate invocate în recurs apreciind că instanța de fond a dat o interpretare corectă și strictă a dispozițiilor legale aplicabile neputându-se reține încălcarea jurisprudenței anterioare a Înaltei Curți de Casație și Justiție invocată și în cadrul motivelor de recurs.

Prin Decizia 144 din 04.03.2014, Societatea Română de Televiziune a fost sancționată pentru „încălcarea prevederilor art. 3, art. 66 alin. (1) lit. a), art. 67 și 81 din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual, precum și cele ale art. 2 alin. (1) lit. a) din Decizia nr. 412/2007 privind obligațiile ce revin radiodifuzorilor la înregistrarea programelor de radio și televiziune”. În cuprinsul deciziei de sancționare se reflectă citate din rapoartele de monitorizare și o scurtă interpretare a textelor legale în baza cărora C.N.A. a apreciat că Societatea Română de Televiziune a încălcat articolele de lege enunțate, dar nu se individualizează așa cum prevede art. 90 (4) din Legea nr. 504/2002, pentru fiecare emisiune în parte sau pentru fiecare faptă în parte următoarele aspecte: „gravitatea faptei, efectele acesteia, precum și de sancțiunile primite anterior, pe o perioadă de cel mult un an”.

În mod corect prima instanță a înlăturat motivat deciziile anterioare invocate deoarece nici una nu corespunde cerințelor art. 91 alin. (3) din Legea nr. 504/2002 „ori încalcă din nou aceste prevederi”. Cerința aplicării unei sancțiuni mai mari nu este îndeplinită în prezenta cauză neputându-se reține că orice abatere, cu caracter general privind protecția minorilor aplicată anterior ar reprezenta o încălcare „din nou a acestor prevederi” de natură a justifica cuantumul mare al amenzii aplicate.

Aceasta deoarece în cuprinsul deciziei de sancționare nu s-a individualizat cuantumul amenzii pentru fiecare faptă sau emisiune în parte și nu s-au arătat în concret decizii de sancționare emise cu un an anterior emiterii Deciziei nr. 144/2014 prin care reclamanta-intimată să fi fost sancționată pentru încălcarea acelorași prevederi legale, neputându-se reține ca valabilă interpretarea dată în recurs privind aplicarea în sens larg a prevederilor privind protecția minorilor.

Fapt de necontestat, reclamanta-intimată a încălcat dispozițiile art. 81 din cod, în raport de emisiunea „B.”, încălcare reținută corect de instanța de fond.

Cu privire la încălcarea art. 3 din Codul audiovizualului, pe aspectele de fapt reiterate în recurs, Curtea apreciază în acord cu instanța de fond că nu au existat încălcări ale art. 3 din Codul audiovizualului, neputându-se reține încălcarea drepturilor minorei prin prezentarea ei în cadrul emisiunii „A.” în sensul dispozițiilor art. 3 alin. (1)-(4) din Codul audiovizualului.

Față de cele expuse mai sus, Curtea, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat menținând ca legală și temeinică sentința pronunțată de instanța de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Consiliul Național al Audiovizualului împotriva sentinței nr. 3578 din 30 decembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 6 iunie 2017.