ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3499/2015

Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 19 septembrie 2013, reclamanta SC A. SA, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educației Naționale - Direcția Generală Organism Intermediar pentru Cercetare a solicitat: - în principal, anularea Deciziei nr. 9241 din 02 septembrie 2013 prin care s-a respins contestația administrativă și anularea Notei de constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor financiare nr. 7921/21.06.2013 ambele emise de pârât; - în subsidiar, anularea parțială a actelor administrative atacate, în sensul aplicării unei corecții financiare de 5% din valoarea contractului nr. 240 din 20 septembrie 2011 încheiat între reclamantă și B. GmbH. Prin încheierea din 27 noiembrie 2013, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins excepția de necompetență teritorială în soluționarea litigiului invocată de pârât, reținând că prevederile art. 21 alin. (2) din contractul de finanțare instituie o clauză atributivă de competență a cărei eficacitate nu se extinde în prezenta pricină, litigiul din speță fiind generat de aplicarea unei proceduri de control, derulată de autoritatea administrativă și care s-a finalizat cu emiterea unui act administrativ emis în regim de putere publică, fiind aplicabile prevederile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, iar nu dispozițiile contractuale.

Hotărârea curții de apel Prin sentința nr. 61 din 12 februarie 2014, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de reclamanta SC A. SA Cluj Napoca, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educației Naționale - Direcția Generală Organism Intermediar pentru Cercetare, a dispus anularea Deciziei nr. 9241 din 02 septembrie 2013 și a Notei de constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor financiare nr. 7921/21.06.2013 ambele emise de pârât și a respins capătul de cerere subsidiar.

Cererea de recurs Ministerul Educației Naționale a atacat cu recurs sentința menționată și încheierea din 27.11.2013, criticându-le pentru nelegalitate, în temeiul disp.art. 488 pct. 3, 6 și 8 C. proc. civ. Solicită, în principal, admiterea recursului împotriva încheierii din 27.11.2013, casarea acesteia și a sentinței recurate și trimiterea cauzei la instanța competentă teritorial să soluționeze cauza, respectiv la Curtea de Apel București. În subsidiar, solicită casarea sentinței, iar în rejudecare, pe fond, respingerea acțiunii ca neîntemeiată, pentru motive pe care le-a încadrat în prevederile art. 488 alin. (6) și (8) C. proc. civ. În esență, în motivarea căii de atac au fost formulate următoarele critici: - dezlegarea pe care instanța de fond a dat-o excepției de necompetență materială este greșită, în cauză fiind aplicabile dispozițiile art. 21 din contractul de finanțare care înlătură competența alternativă reglementată de disp.art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 (art. 488 pct. 3 C. proc. civ.); - hotărârea este motivată lapidar și cuprinde numai argumente străine de natura cauzei. Instanța a interpretat greșit temeiul de drept în baza căruia a fost încheiat contractul de achiziție din data de 20.09.2011, atunci când face referire la modificările aduse O.U.G. nr. 66/2011 prin Legea nr. 142/2012, considerând că acest contract a fost încheiat în baza prevederilor O.U.G. nr. 66/2011. Mai arată recurentul că aplicabilitatea dispozițiilor O.U.G. nr. 66/2011 se face prin raportare la data încheierii contractului de finanțare și nu a contractelor de achiziție (art. 488 pct. 6 C. proc. civ.). - hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a disp.art. 969; 977-985 C. civ.) și pct. 2.4 din anexa la O.U.G. nr. 66/2011, instanța constatând în mod eronat că nu a fost încălcat principiul tratamentului egal în procedura de atribuire a contractului de execuție de lucrări (art. 488 pct. 8 C. proc. civ.).

Apărările intimatei Prin întâmpinarea înregistrată la data de 31.10.2014 intimata SC A. SA a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței nr. 61/2014, precum și a încheierii din data de 27.11.2013. Cu privire la încheierea din data de 27.11.2013, recurentul arată că prevederile art. 21 alin. (1) din contractul de finanțare se referă la litigiile născute din executarea contractului în care părțile s-ar afla pe poziții de egalitate procesuală. În cauza de față însă, litigiul este generat de aplicarea procedurii de control derulată de către o autoritate administrativă ulterior încheierii contractului de finanțare și care s-a finalizat cu emiterea unui act administrativ, căruia îi sunt aplicabile dispozițiile O.U.G. nr. 66/2011. Cu privire la fondul cauzei, intimata arată că nu îi pot fi imputate fapte care ar constitui încălcări ale tratamentului egal prevăzut la pct. 2.4 din anexa la O.U.G. nr. 66/2011.

Procedura derulată în recurs Raportul întocmit în cauză, potrivit disp.art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 28.04.2015, în conformitate cu art. 493 alin. (4) C. proc. civ. Prin încheierea din data de 23.07.2015, completul-filtru a constatat, în acord cu raportul întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și în consecință, a admis în principiu recursul în temeiul disp. art. 493 alin. (7) C. proc. civ., fixând termen de judecată pe fond a acestuia. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând cauza prin prisma motivelor formulate de recurentul-pârât, Înalta Curte constată că sentința nu este susceptibilă de critici în raport cu motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 3, 6 și 8 C. proc. civ. În cauză, contrar susținerilor recurentului-pârât, instanța a interpretat corect disp. art. 21 alin. (2) din contractul de finanțare și disp.art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, contrar susținerilor recurentului-pârât. Obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de anularea, în temeiul art. 51 din O.U.G. nr. 66/2011 a actului administrativ emis de pârât, respectiv Decizia nr. 9241 din 21.06.2013 emisă de M.E.N. Conform prevederilor art. 51 din O.U.G. nr. 66/2011: „deciziile pronunțate în soluționarea contestațiilor pot fi atacate de către contestator la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă în conformitate cu prevederile Legii nr. 554/2004”, iar art. 10 alin. (1 1 ) din Legea nr. 554/2004 prevede că: „toate cererile privind actele administrative emise de autoritățile publice centrale care au ca obiect sume reprezentând finanțare nerambursabilă din partea U.E., indiferent de valoare, se soluționează în fond de secțiile contencios administrativ și fiscal ale curților de apel”, fără a face referire la delimitarea competenței din punct de vedere teritorial. Însă modalitatea de stabilire a competenței teritoriale este prevăzută în cuprinsul art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, conform căreia: „reclamantul se poate adresa instanței de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului. Dacă reclamantul a optat pentru instanța de la domiciliul pârâtului nu se poate invoca excepția necompetenței teritoriale”. În cauză, reclamantul este cel îndreptățit să facă alegerea între instanțele deopotrivă competente, asupra căreia nu mai poate interveni. De asemenea, nici pârâtul, nici instanța, din oficiu nu mai sunt îndreptățiți a pune în discuție excepția de necompetență. Pârâtul a invocat excepția necompetenței teritoriale a instanței, arătând că alegerea instanței competente a avut loc anterior formulării cererii, la momentul încheierii contractului de finanțare, prin clauza atributivă de competență cuprinsă în art. 21, conform căreia litigiul va fi soluționat de instanțele judecătorești competente de la sediul pârâtului”. În opinia sa, nota de constatare a cărei anulare se solicită a fost emisă în executarea contractului de finanțare, astfel că orice contestații cu privire la acest act sunt de competența instanței indicate în clauza atribuită din art. 21 al contractului de finanțare. Înalta Curte reține că actele contestate în prezenta cauză (decizia și nota de constatare nereguli și de stabilire a corecțiilor financiare) au fost emise în baza legii și nu în baza contractului de finanțare nr. 296 din 20.04.2011. Pe cale de consecință, clauza atributivă de competență inserată în art. 21 din contractul de finanțare este aplicabilă în litigiile având ca obiect drepturi asupra cărora părțile pot să dispună, nu și cu privire la exercitarea de către pârât a unor obligații legale, finalizate prin emiterea de acte administrative, precum cele contestate în prezenta cauză. În aceste condiții, în raport cu prevederile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, art. 51 din O.U.G. nr. 66/2011, art. 126 și art. 132 din noul C. proc. civ., precum și de faptul că prin alegerea de către reclamant a instanței competente de la domiciliul său, competența teritorială a dobândit caracter exclusiv, în mod corect instanța de fond a respins excepția de necompetență teritorială în soluționarea litigiului, excepție invocată de pârât. În ceea ce privește motivul de nelegalitate prev.de art. 488 alin. (1) pct. 6 noul C. proc. civ., Înalta Curte reține că respectarea principiului motivării hotărârilor și a garanțiilor care configurează dreptul la un proces echitabil au fost respectate în cauză, considerentele sentinței fiind structurate în mod uniform, cu menționarea și examinarea efectivă a argumentelor părților. Judecătorul fondului a explicat în mod convingător faptul că părțile au încheiat contractul de achiziție nr. 240 la data de 20.09.2011, dată ulterioară intrării în vigoare a O.U.G. nr. 66/2011, respectiv 30.06.2011. Mai mult, s-a arătat că anunțul de intenție cu privire la derularea procedurii de achiziție a fost publicat în ziarul C. nr. 141 din 26.07.2011, deci tot ulterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 66/2011. În mod corect instanța de fond a avut în vedere data încheierii contractului de achiziție nr. 240/2011, întrucât „neregula” reținută prin nota de constatare și pentru care a fost aplicată corecția financiară a fost constatată în legătură cu respectivul contract de achiziție. Nici motivul de nelegalitate prev.de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., nu poate fi reținut în cauză. În scopul selectării partenerului contractual, reclamanta a transmis invitații de participare către 3 persoane juridice ce desfășoară activitate în domeniul de interes al contractului de finanțare, însă doar una dintre acestea a răspuns prin depunerea unei oferte. Cele trei invitații de participare sunt identice, cuprinzând aceleași informații cu privire la procedura de achiziție ce urma să se deruleze, astfel că nu se poate presupune o încălcare a principiului tratamentului egal. Potrivit disp. art. 2.4. din Anexa la O.U.G. nr. 66/2011: „Contractele au fost atribuite cu respectarea principiului cerințelor privind publicitatea, dar procedura de atribuire a încălcat principiul tratamentului egal - cazul în care autoritatea contractuală a făcut o alegere arbitrară a anumitor ofertanți cu care a negociat atribuirea contractului sau a oferit un tratament preferențial unuia dintre ofertanții invitați la negociere. În acest caz, corecția ce se aplică este de 10% din valoarea contractului în cauză, aceasta putând fi diminuată până la 5%, în funcție de gravitate”. Având în vedere că reclamanta a făcut dovada emiterii a trei invitații de participare către trei societăți comerciale ce activau în domeniul de activitate vizat de contractul de finanțare, în cauză nu se poate reține că a avut loc o alegere arbitrară a ofertantului sau că a fost acordat un tratament preferențial acestuia, soluția instanței de fond fiind legală sub acest aspect. În consecință, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 3, 6 și 8 C. proc. civ., urmând să respingă recursul formulat în temeiul disp. art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ca nefondat.