ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2147/2016

Decizia nr. 2147/2016

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea adresată Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal reclamanta A. a solicitat anularea Hotărârii Consiliului Național de Combatere a Discriminării nr. 128 din 20 martie 2013 pronunțată la 20 martie 2013.

Prin Sentința civilă nr. 2513 din 26 septembrie 2014 a Curții de Apel București a fost admisă acțiunea reclamantei și a fost anulată Hotărârea CNCD nr. 128 din 20 martie 2013.

În motivarea soluției, instanța de fond a reținut, în esență, că în hotărârea atacată a constatat aspecte contradictorii ale motivării sale care se constituie în aspecte de nelegalitate și că lipsește un cadru adecvat elevului cu dizabilități.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâții Inspectoratul Școlar al Municipiului București, Școala Generală nr. 131 București, Primarul Sectorului 5 București, Consiliul Local al Sectorului 5 București și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

I. În recursul declarat de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării s-a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii și, rejudecând cauza în fond, să fie respinsă acțiunea reclamantei formulată împotriva instituției recurente.

În motivele de recurs, după o prezentare a situației de fapt, a soluției pronunțate de CNCD și de către instanța de fond, au fost indicate argumentele de fapt și de drept relevante, menite să ateste legalitatea hotărârii CNCD.

Recurentul a precizat că actul administrativ jurisdicțional, numit Hotărâre a fost emis cu respectarea dispozițiilor O.G. nr. 137/2000, republicată și aceasta nu poate fi decât temeinic și legal pentru că a fost soluționată unitar cauza pronunțând soluția de respingere a petiției și clasare a dosarului, în fapt de încetare a cercetărilor și de închidere a dosarului ca urmare a faptului că actele sesizate nu sunt acte de discriminare.

Deși hotărârea nu este riguros motivată, s-a apreciat că nu se poate spune că este nelegală pentru că este îndeplinită cerința motivării.

Asupra fondului cauzei s-a considerat că sentința civilă recurată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (8) C. proc. civ.

S-a solicitat să se rețină că prevederile O.G. nr. 137/2000 privind combaterea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, nu sunt incidente cauzei supuse soluționării, în sensul că aspectele sesizate nu pot constitui fapte de discriminare, iar aspectele invocate în petiție, legate de modalitatea de „negociere, nerespectare sau interpretare defectuoasă a prevederilor Legii nr. 448/2006” țin de atributul persoanelor regăsite la art. 100 alin. (2), (3) și (4) din Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, republicată.

Discriminarea reprezintă o diferențiere bazată pe un criteriu care atinge un drept fără să existe o justificare obiectivă.

În conformitate cu jurisprudența CEDO în domeniu, diferența de tratament devine discriminatorie atunci când se induc distincții între situații analoage și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă și pentru ca o asemenea încălcare să se producă „trebuie stabilit că persoana plasată în situații analoage sau comparabile, în materie, beneficiază de un tratament preferențial și că această distincție nu-și găsește nicio justificare obiectivă sau rezonabilă”.

S-au făcut referiri la trimiterea instanței de fond la hotărârea dată în Cauza Thlimmenos împotriva Greciei din 6 aprilie 2000 și la deciziile Curții Constituționale și s-a concluzionat că există o diferențiere dacă persoanele aflate în situații similare sunt tratate în mod diferențiat sau dacă persoane aflate în situații diferite sunt tratate în mod identic.

Față de faptele nereținute ca fapte de discriminare a minorului prin hotărârea CNCD s-a arătat că acestea vizează un drept prevăzut de Legea nr. 448/2006, iar sancționarea încălcării acestui drept intră în atribuția persoanelor regăsite la art. 100 alin. (2), alin. (3) și (4) din același act normativ.

Noțiunea de accesibilitate este definită de art. 5 pct. 2 din Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap ca fiind ansamblul de măsuri și lucrări de adaptare a mediului fizic, precum și a mediului informațional și este reglementată de cap.4 al acestei legi.

Petenta a invocat, de fapt, neîndeplinirea acestor obligații ce revin autorităților publice responsabile cu asigurarea accesibilității, neîndeplinire ce se sancționează contravențional în temeiul Legii nr. 448/2006 și nu în baza O.G. nr. 137/2000 care vizează sancționarea formelor de discriminare.

Faptul că aceste autorități nu au luat măsuri specifice pentru facilitarea accesului neîngrădit al persoanelor cu handicap la mediul fizic (neadaptarea toaletei, nerealizarea rampelor de acces, nedotarea sălii de sport, neasfaltarea curții școlii, neadaptarea ușilor, nerealizarea unui pupitru adecvat), informațional și comunicațional, nu constituie o faptă de discriminare în înțelesul O.G. nr. 137/2000 câtă vreme nu se întemeiază pe criteriile expres și limitativ prevăzute de acest act normativ sau pe alte criterii având aceeași natură.

Aceste criterii sunt elementul care diferențiază faptele de discriminare de faptele care sunt de natură să producă aceleași consecințe, dar care intră sub incidența altor acte normative.

Or, faptele reclamate sunt de natură să încalce drepturile copilului prevăzute de art. 6 din Legea nr. 448/2006 și anume dreptul la ocrotirea sănătății - prevenire, tratament și recuperare; dreptul la educație și formare profesională; dreptul la transport, accesul la mediul fizic, informațional și comunicațional care intră sub incidența Legii nr. 448/2006 și nu sub ce a O.G. nr. 137/2000.

II. În recursul declarat de Inspectoratul Școlar al Municipiului București și Școala Generală nr. 131 București s-a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate, iar pe fondul cauzei respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În motivele de recurs a fost prezentată situația de fapt și nemulțumirile petentei legate de insuficienta implicare a inspectoratului școlar în asigurarea tuturor facilităților prevăzute atât de prevederile Legii nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, precum și alte acte normative.

Recurentul a precizat dispozițiile legale ce vizează organizarea și funcționarea învățământului special și special integrat, dar și organizarea serviciilor de sprijin educațional pentru copii, elevi și tinerii cu cerințe educaționale speciale integrați în învățământul de masă.

S-a arătat că s-au făcut eforturi în plan educațional, material, financiar de către toate instituțiile abilitate - Primăria Sector 5, DGASPC, ISMB, Școala nr. 131, Direcția Generală de Poliție a Municipiului București, în vederea asigurării condițiilor necesare desfășurării procesului educațional precum și pentru facilitarea accesului la acesta a elevului B., fiul reclamantei.

S-a solicitat admiterea recursului, menținerea ca temeinică și legală a Hotărârii nr. 128 din 20 martie 2013 pronunțată de CNCD iar pe fondul cauzei, respingerea acțiunii.

III. În recursul declarat de Primarul Sectorului 5 și Consiliul Local Sector 5 s-a solicitat admiterea recursului și modificarea sentinței recurate ca fiind netemeinică și nelegală.

În motivele de recurs a fost reluată situația de fapt și invocate dispozițiile O.G. nr. 137/2000 și s-a precizat că Primarul Sectorului 5 și C.L. Sector 5 au creat toate condițiile prevăzute de legislație pentru asigurarea dreptului la educație și sănătate a elevului B., așa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei.

Intimatul-pârât B. a formulat întâmpinare și a solicitat admiterea recursurilor, casarea sentinței ca fiind netemeinică și nelegală, fiind dată cu încălcarea/aplicarea greșită a normelor de drept material și să se trimită cauza spre o nouă judecată instanței a cărei hotărâre este recurată.

Intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare și a solicitat respingerea recursului CNCD, a invocat excepția netimbrării acțiunii și a nemotivării în drept a recursurilor declarate de Inspectoratul General al ISMB București și Primarul Sector 5 și C.L. Sector 5 și excepția nulității absolute a recursului declarat de Inspectoratul General al ISMB pentru că nu este semnat și ștampilat.

A fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor și s-a arătat că recursul declarat de Inspectoratul Școlar al Municipiului București și Școala Generală nr. 131 București nu cuprinde semnătura reprezentanților recurenților și ștampila, respectiv semnătura consilierului juridic al recurenților, dar nu cuprinde nici motivele de nelegalitate, recursul declarat de pârâții Primăria Sector 5 și C.L. Sector 5 București nu cuprinde motive de nelegalitate care pot fi încadrate în cele prevăzute de art. 488 Nodul C. proc. civ., iar recursul declarat de CNCD este admisibil în principiu.

Prin Încheierea din 16 septembrie 2015 s-a dispus comunicarea raportului întocmit în conformitate cu prevederile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ.

Prin Încheierea din data de 10 februarie 2016 a fost admis în principiu recursul declarat de pârâtul CNCD și s-a fixat termen pentru judecarea recursurilor la 8 aprilie 2016, cu citarea părților.

După examinarea motivelor de recurs, a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și va anula recursurile declarate de pârâții Inspectoratul Școlar al Municipiului București și Școala Generală nr. 131 București și de pârâții Primarul Sectorului 5 București și Consiliul Local al Sectorului 5 București împotriva Sentinței civile nr. 2513 din 26 septembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Instanța de fond a fost învestită cu soluționarea acțiunii în anulare a Hotărârii CNCD nr. 128 din 20 martie 2013, prin care s-a hotărât că faptele prezentate în petiție nu reprezintă discriminare conform art. 2 din O.U.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.

CNCD a analizat petiția înregistrată la 13 august 2012 adresată de A. prin care consideră că fiul său nu beneficiază de educație în condiții de egalitate cu ceilalți elevi fără dizabilitate, iar prin adresa din 18 octombrie 2012 și-a completat petiția inițială.

Instanța de fond, prin sentința atacată, a admis acțiunea reclamantei și a anulat Hotărârea CNCD nr. 128 din 20 martie 2015, invocând motivarea contradictorie a acesteia, pe de o parte și, pe de altă parte, pentru că fiul petentei este discriminat față de ceilalți copii întrucât nu are acces la educație pentru că nu există un cadru adecvat elevului cu dizabilități.

Criticile recurentului CNCD ce vizează nelegalitatea sentinței instanței de fond sunt fondate.

Din analiza Hotărârii nr. 128 din 20 martie 2015 a CNCD rezultă că nu se poate reține motivarea contradictorie, așa cum susține instanța de fond.

Astfel, au fost prezentate motivele de fapt, au fost indicate temeiurile de drept (art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare), jurisprudența CEDO în domeniu și a fost analizată situația fiului petentei în raport de probele depuse la dosar și s-a concluzionat că faptele sesizate nu constituie discriminare.

De aceea, nu se poate dispune anularea hotărârii atacate pentru că aceasta ar fi fost motivată contradictoriu.

În ceea ce privește criticile recurentului ce vizează existența sau nu a faptei de discriminare, se constată că și acestea sunt fondate.

Conform art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.

Din analiza acestui text rezultă că pentru a fi considerată discriminare se impune a se analiza dacă există o diferențiere bazată pe un criteriu, dar care să aducă atingere unui drept.

Este important de subliniat jurisprudența CEDO în aplicarea art. 14 din Constituția europeană a drepturilor omului și unde s-a arătat că diferența de tratament devine discriminare atunci când autoritățile statutului îngăduie distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare obiectivă sau rezonabilă și că statele dispun de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă și în ce măsură diferențele dintre situații analoage sau comparabile sunt de natură să justifice distincțiile de tratament juridic aplicate, iar întinderea acestei marje depinde de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, de domeniul și contextul în discuție.

Într-adevăr, CEDO a stabilit și că „dreptul de a nu fi discriminat, garantat de Convenție, este încălcat nu numai atunci când statele tratează în mod diferit persoane aflate în situații analoage, fără a oferi justificări obiective și rezonabile persoanelor aflate în situații diferite, necomparabile” (Hotărârea din 6 aprilie 2000 a Thlimmenos contra Greciei).

În raport de jurisprudența amintită a CEDO se poate considera că discriminarea există nu numai atunci când persoane aflate în situații analoage sau comparabile sunt tratate diferit, ci și atunci când persoane aflate în situații diferite sunt tratate identic, dar fără justificări obiective și rezonabile.

Și în analiza unei eventuale discriminări pentru persoanele aflate în situații diferite dar tratate în mod identic, justificările obiective și rezonabile depind de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, de domeniul analizat și contextul invocat.

Astfel, în speță a fost invocată discriminarea minorului prin următoarele fapte: neadaptarea toaletei, nerealizarea rampelor de acces, nedotarea sălii de sport, neasfaltarea curții școlii, neadaptarea ușilor, nerealizarea unui pupitru adecvat, neacordarea unui calculator și a softurilor adecvate, nerealizarea lifturilor, neadaptarea unor măsuri de evacuare în situații de urgență, nerealizarea unor exerciții de evacuare și planuri de evacuare, neasigurarea kinetoterapiei și infirmeriei, neasigurarea unui profesor de sprijin moral, neplata celor necesare pentru adaptare rezonabilă, neexecutarea certificatului de orientare școlar-profesională, nerespectarea condițiilor de acces, neasigurarea normării, repartizării, detașării sau delegării cadrelor nedidactice auxiliare, nerealizarea evacuării în caz de urgență și care ar aduce atingere dreptului la educație al copilului cu dizabilitate locomotorie.

După cum se poate observa, petenta a invocat în petiția adresată CNCD, completată ulterior, că Inspectoratul Școlar al Municipiului București, Primarul Sectorului 5, Consiliul Local al Sectorului 5 București, Școala Generală nr. 131 București nu au făcut eforturile necesare pentru ca fiului său minor să-i fie asigurate facilitățile prevăzute de Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, dar și de alte acte normative.

Instanța de fond a reținut că fiul petentei este discriminat pentru că nu are acces la educație, deși Legea nr. 1/2011 oferă o serie de facilități și opțiuni de care Ministerul Educației nu s-a folosit și că nu există planuri actualizate cu privire la învățământul special care școlarizează copii/elevi/tineri cu deficiențe grave, severe, profesionale sau asociate elevului cu dizabilități, dar aceste susțineri sunt lipsite de temei legal.

Mai întâi, pentru că se reproșează fapte de discriminare unei autorități a statului care nu a făcut obiectul petiției adresate CNCD (Ministerul Educației Naționale) și, în al doilea rând, nu se poate susține că nu există planuri actualizate potrivit Legii nr. 1/2011 a educației naționale, deoarece în baza Legii nr. 1/2011, au fost adoptate OMECTS nr. 5573/2011 privind aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare a învățământului special și special integrat (publicat în M.Of. nr. 787/7 noiembrie 2011) și Ordinul MECTS nr. 5574/2011 privind aprobarea Metodologiei privind organizarea serviciilor de sprijin educațional pentru copii, elevi și tineri cu cerințe educaționale speciale, integrați în învățământul de masă (publicat în M.Of. nr. 785/4 noiembrie 2011).

Față de aceste motive pentru care instanța de fond a constatat discriminarea se poate observa că ele nu au fost invocate de petentă în petiția adresată CNCD, mai ales că fiul acesteia, persoană cu dizabilități locomotorii era înscris pentru a frecventa învățământul de masă, iar motivele ce vizau fapta de discriminare se referea la neadaptarea condițiilor din școală la nevoile acestuia.

S-a făcut referire și la prevederile art. 52 alin. (2) din Legea nr. 1/2011 referitoare la organizarea școlarizării la domiciliu, dar și această referire nu prezintă relevanță deoarece petenta nu a invocat aceste aspecte și nu se poate constata discriminare în raport de chestiuni ce nu au fost sesizate CNCD și nici analizate de acesta.

În raport de aspectele invocate în petiția adresată CNCD și de probele aflate la dosarul instanței de fond și de recurs, se poate constata că soluția instanței de fond a fost dată cu interpretarea greșită a dispozițiilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, deoarece, în mod corect, CNCD prin Hotărârea nr. 128/2013 a constatat că faptele descrise nu constituie discriminare.

Din ansamblul probelor depuse la dosar nu se poate susține că fiul petentei a fost tratat în mod identic cu ceilalți copii și că s-au făcut eforturi din partea autorităților și instituțiilor publice reclamate în fața CNCD de a asigura dreptul la educație al copilului minor cu deficiențe locomotorii în cadrul unei școli din învățământul de masă, astfel că nu se poate considera că a fost săvârșită o discriminare în sensul art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.

Dacă autoritățile și instituțiile publice, în activitatea lor, au nesocotit prevederile Legii nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu dizabilități, atunci se pot aplica sancțiuni conform acesteia.

De aceea, va fi admis recursul declarat de CNCD, în baza art. 496 alin. (1) și (2) raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va fi casată sentința atacată și, rejudecând, va fi respinsă acțiunea reclamantei A. ca neîntemeiată.

Referitor la recursurile declarate de Inspectoratul Școlar al Municipiului București și Școala Generală nr. 131, dar și cel formulat de Primăria Sectorului 5 București și C.L. Sector 5 București, acestea vor fi anulate potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) coroborate cu art. 486 alin. (3) C. proc. civ.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) din Noul C. proc. civ.:

„(1) Cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni:

d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat”.

Articolul 487 alin. (1) din Noul C. proc. civ. prevede că: „Recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs.”

Conform art. 489 alin. (1) din Noul C. proc. civ.: „Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3).”

Având în vedere textele legale sus citate, Înalta Curte constată că cererile de recurs depuse de Inspectoratul Școlar al Municipiului București și Școala Generală nr. 131, dar și cel formulat de Primăria Sectorului 5 București și C.L. Sector 5 București nu cuprind motivele de nelegalitate pe care recurenții își întemeiază cererea.

De asemenea, dacă motivele de recurs sunt confuze, imprecise și generale, iar dezvoltarea acestora nu permite analizarea hotărârii recurate în cadrul niciunui motiv de casare din cele prevăzute de art. 488 din Noul C. proc. civ., această nelegalitate a cererii de recurs este sancționată cu nulitatea.

Înalta Curte, analizând cererile de recurs și susținerile recurenților, remarcă caracterul nesistematizat și nestructurat al căii de atac în motive care să vizeze nelegalitatea încheierii atacate.

Deoarece recurenții nu s-au conformat exigențelor cerute de lege, neindicând în cererile de recurs vreunul din motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. și nu au formulat critici care să permită încadrarea lor, din oficiu, într-unul din cazurile expres și limitativ prevăzute de acest text de lege, rezumându-se la expunerea unor succesiuni de fapte și afirmații, pe care nu le-au structurat din punct de vedere juridic, nesubliniind relevanța pe care acestea o prezintă în raport cu soluția instanței de fond, Înalta Curte va aplica sancțiunea nulității recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării împotriva Sentinței civile nr. 2513 din 26 septembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și, rejudecând, respinge acțiunea reclamantei A., ca neîntemeiată.

Anulează recursurile declarate de pârâții Inspectoratul Școlar al Municipiului București și Școala Generală nr. 131 București și de pârâții Primarul Sectorului 5 București și Consiliul Local al Sectorului 5 București împotriva Sentinței civile nr. 2513 din 26 septembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 iunie 2016.

Procesat de GGC - LM