ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3146/2017

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Obiectul acțiunii și hotărârea primei instanțe sesizate

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, sub nr. de dosar x/3/2017, reclamantul Sindicatul Național Vamal, în numele și pentru membrii de sindicat indicați în tabelul anexat cererii de chemare în judecată, a chemat în judecată pe pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj, solicitând obligarea pârâtei la stabilirea pentru fiecare reclamant nominalizat în tabelul din acțiune, a unui salariu de bază corespunzător nivelului maxim de salarizare aflat în plată pentru funcții similare în cadrul instituției pârâte, respectiv nivelul corespunzător treptei I de salarizare a funcționarilor publici, existent la momentul aplicării Legii nr. 284/2010, obligarea pârâtei la plata diferențelor salariale astfel rezultate, începând cu 01.01.2011 și până la momentul stabilirii salariului de bază legal, actualizate cu indicele de inflație, obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente.

Prin sentința nr. 3757 din 15 iunie 2017, Tribunalul București a admis excepția necompetenței sale teritoriale, cauza fiind declinată spre soluționare Tribunalului Cluj.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că reclamanții sunt funcționari publici încadrați la Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj, jud. Cluj.

După cum este indicat expres chiar în partea introductivă a cererii de chemare în judecată și în precizările depuse la dosarul cauzei, organizația sindicală a depus prezenta acțiune, în calitatea de reprezentant, în numele și pentru reclamanții nominalizați în tabelul din acțiune.

Prin urmare, menționarea Legii nr. 62/2011 în cererea de chemare în judecată are rolul de a justifica calitatea de reprezentant a sindicatului, iar nu pe aceea de reclamant, în sensul dispozițiilor art. 36 C. proc. civ., în condițiile în care titular al drepturilor subiective deduse judecății nu poate fi decât funcționarul public.

Delimitarea celor două calități, respectiv calitatea de reclamanți a funcționarilor publici, titulari ai pretinselor drepturi deduse judecății, și calitatea de reprezentant a sindicatului, care poate introduce acțiunea în numele și pentru reclamanți, corespunde întrutotul distincției realizată de legiuitor la art. 36 și 37 C. proc. civ., republicat, între "Calitatea procesuală" și "Legitimarea procesuală a altor persoane".

Raportat la cele arătate, tribunalul reține că în noul C. proc. civ., intrat în vigoare la data de 15.02.2013, legiuitorul făcut o distincție clară între "Calitatea procesuală" și "Legitimarea procesuală a altor persoane", sens în care le-a reglementat în mod expres în două articole separate, respectiv art. 36 și art. 37.

În conformitate cu dispozițiile art. 36 C. proc. civ., republicat, având denumirea marginală "Calitatea procesuală", "Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond."

Potrivit art. 37 C. proc. civ., republicat, având denumirea marginală "Legitimarea procesuală a altor persoane", în cazurile și condițiile prevăzute exclusiv prin lege, se pot introduce cereri sau se pot formula apărări și de persoane, organizații, instituții sau autorități, care, fără a justifica un interes personal, acționează pentru apărarea drepturilor ori intereselor legitime ale unor persoane aflate în situații speciale sau, după caz, în scopul ocrotirii unui interes de grup ori general.

Ținând seama că reclamanții sunt încadrați ca funcționari publici la Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj, jud. Cluj, tribunalul reține că pentru determinarea competenței instanței trebuie avute în vedere dispozițiile art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată și actualizată. Potrivit acestor dispoziții legale, "Cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public sunt de competența secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului, cu excepția situațiilor pentru care este stabilită expres prin lege competența altor instanțe".

Dispozițiile art. 269 alin. (2) C. muncii, republicat și actualizat, reglementează o competență teritorială expresă și specială pentru judecarea conflictelor de muncă, fiind aplicabile doar jurisdicției muncii, iar nu litigiilor care privesc raporturile de serviciu ale funcționarilor publici.

Prin urmare, aplicarea dispozițiilor art. 269 alin. (2) C. muncii, republicat și actualizat, nu poate fi extinsă la litigiile care privesc raporturile de serviciu ale funcționarilor publici, motiv pentru care determinarea competenței teritoriale a instanțelor de contencios administrativ și fiscal în astfel de litigii se realizează în raport de dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, actualizată.

După cum este subliniat și în concluzia din considerentele de la pct. 7 din decizia nr. 1 din 21 ianuarie 2013 a Înaltei Curți, completul competent să judece recursul în interesul legii, iar nu doar în dispozitivul clar și expres al deciziei, luarea în considerare a sediului sindicatului se realizează, conform acestei decizii, pentru determinarea competenței teritoriale potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) C. muncii, republicat și actualizat.

Problema de drept dezlegată privește strict competența teritorială a instanței în cazul unui conflict de muncă, respectiv aplicarea dispozițiilor art. 269 alin. (2) C. muncii, republicat și actualizat, iar nu determinarea competenței teritoriale în cazul litigiilor privind raporturile de serviciu ale funcționarilor publici, pentru care se aplică normele speciale din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată și actualizată, și art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, actualizată.

În ceea ce privește art. 28 alin. (2) din Legea nr. 62/2011, dezlegarea dată prin decizie are în vedere calitatea procesuală activă, iar nu competența teritorială a instanțelor de contencios administrativ și fiscal în cazul litigiilor privind funcționarii publici. Dezlegările date problemelor de drept prin deciziile de recurs în interesul legii nu pot fi extinse la alte dispoziții legale decât cele pentru interpretarea cărora a fost pronunțată decizia în interesul legii și nici nu pot fi aplicate prin analogie. O decizie de recurs în interesul legii privește strict problema de drept judecată, iar judecata respectivă a avut un obiect bine determinat, fiind vorba doar dispozițiile legale interpretate, astfel cum se regăsesc indicate în dispozitivul deciziei.

Potrivit art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, actualizată, reclamantul se poate adresa instanței de la domiciliul său ori celei de la domiciliul pârâtului.

Hotărârea celei de-a doua instanțe

Prin sentința nr. 5080 din 26 septembrie 2017, Tribunalul Cluj, secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, de conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, constatând ivit conflictul negativ de competență.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că cererea de chemare în judecată a fost formulată de către Sindicatul Național Vamal Unirea, în numele și pentru reclamanții nominalizați în tabelul din acțiune.

Potrivit art. 28 din Legea nr. 62/2011, (1) organizațiile sindicale apără drepturile membrilor lor, ce decurg din legislația muncii, statutele funcționarilor publici, contractele colective de muncă și contractele individuale de muncă, precum și din acordurile privind raporturile de serviciu ale funcționarilor publici, în fața instanțelor judecătorești, organelor de jurisdicție, a altor instituții sau autorități ale statului, prin apărători proprii sau aleși.

(2) În exercitarea atribuțiilor prevăzute la alin. (1), organizațiile sindicale au dreptul de a întreprinde orice acțiune prevăzută de lege, inclusiv de a formula acțiune în justiție în numele membrilor lor, în baza unei împuterniciri scrise din partea acestora. Acțiunea nu va putea fi introdusă sau continuată de organizația sindicală dacă cel în cauză se opune sau renunță la judecată în mod expres.

(3) În exercitarea atribuțiilor prevăzute de alin. (1) și (2), organizațiile sindicale au calitate procesuală activă.

Prevederile alin. (3) mai sus redate, stabilesc fără echivoc faptul că organizația sindicală care a formulat o cerere de chemare în judecată în numele membrilor săi, are calitate procesuală activă, și nu calitatea de reprezentant, după cum în mod greșit a reținut prima instanță sesizată.

Că este așa rezultă și din considerentele deciziei nr. 1 din 21 ianuarie 2013 pronunțată de către Înalta Curte în soluționarea unui recurs în interesul legii, potrivit cărora faptul că interpretarea dată de o parte a jurisprudenței și doctrinei, în sensul că, potrivit art. 28 din Legea nr. 54/2003, organizațiile sindicale acționează în calitate de reclamante, a reprezentat și voința legiuitorului a fost confirmat de evoluția legislativă ulterioară abrogării Legii nr. 54/2003, și anume de prevederile art. 28 alin. (3) din Legea nr. 62/2011, republicată, prin care se prevede expres calitatea procesuală activă a acestor organizații.

Atât timp cât organizației sindicale i se recunoaște legitimare procesuală activă, fiind reclamant, în determinarea competenței teritoriale, potrivit art. 269 alin. (2) C. muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare, urmează să se țină seama de sediul sindicatului.

Problema de drept supusă dezlegării instanței supreme a fost dacă organizațiile sindicale au calitatea de reclamant sau calitatea de reprezentant în aceste litigii, stabilindu-se fără echivoc în favoarea primei soluții. A interpreta că soluția dată în această decizie se referă doar la acele acțiuni în cadrul cărora urmează a se stabilit competența potrivit art. 269 alin. (2) C. muncii, nu poate fi acceptată, dat fiind că raționamentul avut în vedere de către instanța supremă este identic și în cazul în care competența teritorială urmează a fi stabilită potrivit art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

Potrivit art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, actualizată, reclamantul se poate adresa instanței de la domiciliul său ori celei de la domiciliul pârâtului.

Dat fiind că potrivit art. 28 alin. (3) din Legea nr. 68/2011, Sindicatul Național Vamal, i s-a conferit prin lege calitate procesuală activă, adică calitatea de reclamant, cererea poate fi adresată instanței de la sediul său, care se află în București, sector 1.

Considerentele Înaltei Curți asupra regulatorului de competență

Înalta Curte, sesizată cu pronunțarea regulatorului de competență, judecând în conformitate cu dispozițiile art. 135 C. proc. civ. și analizând obiectul cauzei deduse judecății, precum și dispozițiile legale incidente în cauză, va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Reclamantul Sindicatul Național Vamal a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune formulată în numele și pentru membrii de sindicat menționați în tabelul anexat acțiunii, solicitând obligarea pârâtei Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj la stabilirea pentru fiecare reclamant nominalizat în tabelul din acțiune, a unui salariu de bază corespunzător nivelului maxim de salarizare aflat în plată pentru funcții similare în cadrul instituției pârâte, respectiv nivelul corespunzător treptei I de salarizare a funcționarilor publici, existent la momentul aplicării Legii nr. 284/2010, obligarea pârâtei la plata diferențelor salariale astfel rezultate, începând cu 01.01.2011 și până la momentul stabilirii salariului de bază legal, actualizate cu indicele de inflație, obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente.

Potrivit art. 109 din Legea nr. 188/1999, republicată, cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public sunt de competența secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului.

Înalta Curte constată că, în conformitate cu art. 28 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, organizațiile sindicale au calitate procesuală activă, putând introduce orice acțiune în justiție în numele membrilor lor, în scopul apărării drepturilor acestora, decurgând din raporturile de serviciu.

Prin urmare, în astfel de situații în care sindicatului i se recunoaște calitatea nu doar de reprezentant al reclamantului, ci legitimare procesuală activă care se verifică în persoana reclamantului, pentru determinarea competenței teritoriale se va ține seama de sediul sindicatului-reclamant, iar nu de domiciliul membrilor de sindicat în numele cărora acționează.

În acest sens a statuat și Înalta Curte de Casație și Justiție, completul competent să judece recursul în interesul legii, dezlegarea dată prin decizia nr. 1/2013, fiind obligatorie conform art. 517 alin. (4) C. proc. civ.

În egală măsură, art. 2 alin. (1) lit. a) teza finală din Legea nr. 554/2004 reglementează calitatea procesuală activă a organismelor sociale care invocă vătămarea prin actul administrativ atacat fie a unui interes legitim public, fie a drepturilor și intereselor legitime ale unor persoane fizice determinate, în speță membrii sindicatului.

Art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 prevede că reclamantul se poate adresa instanței de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului. Dacă reclamantul a optat pentru instanța de la domiciliul pârâtului, nu se poate invoca excepția necompetenței teritoriale.

Astfel, în materia contenciosului administrativ, competența teritorială este o competență alternativă, stabilindu-se un beneficiu în favoare reclamantului, pentru considerații care urmăresc o protecție mai bună a drepturilor și intereselor legitime ale cetățenilor, de a opta între cele două instanțe la momentul formulării cererii.

Opțiunea reclamantului se exercită în momentul introducerii cererii de chemare în judecată și, odată exercitat, acest drept de opțiune produce efectul învestirii instanței, reclamantul neavând posibilitatea de a reveni asupra opțiunii făcute, nici pârâții și nici instanța,din oficiu, nemaiputând invoca necompetența teritorială.

Așadar, în speță, este incontestabil faptul că Sindicatul Național Vamal are calitate procesuală activă, iar prin introducerea cererii de chemare în judecată la Tribunalul București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, acesta a făcut alegerea de domiciliu, în sensul dispozițiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

Pentru considerentele expuse și în conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe privind pe reclamantul Sindicatul Național Vamal în numele și pentru membrii de Sindicat: A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., Ș., T., Ț., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK. în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj, în favoarea Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 octombrie 2017.