ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3103/2017

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Decizia contestată

Prin decizia nr. 2069 din 31 mai 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, s-a respins recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 183 din 25 noiembrie 2015 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Calea de atac exercitată

Împotriva deciziei nr. 2069 din 31 mai 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a formulat contestație în anulare A., întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

Astfel, contestatorul a susținut că recursul a fost soluționat în lipsa sa și a apărătorului său, întrucât în data de 18 mai 2017 a fost în imposibilitate de prezentare să se prezinte la judecata recursului, având termen de judecată la secția penală a Judecătoriei Câmpulung, motiv pentru care a solicitat acordarea unui nou termen de judecată.

A mai arătat contestatorul că, deși cauza era la primul termen de judecată la Înalta Curte, cererea de acordare a unui nou termen de judecată i-a fost respinsă, fiind amânată pronunțarea pentru data 31.05.2017, cu încălcarea principiilor unui proces echitabil, al unei apărări efective, reale și nu formale, al oralității și contradictorialității.

În opinia contestatorului, decizia pronunțată în recurs este nelegală în condițiile în care a confirmat actul emis de Agenția Națională de Integritate, respectiv raportul de evaluare nr. 23739/G/II/12.06.2015, act administrativ emis în regim de putere publică în baza Legii nr. 176/2010 care nu era în vigoare la data faptei.

A arătat contestatorul că potrivit legii, singura situație prevăzută de art. 34 din Legea nr. 176/2010, care îi conferă Agenției de Integritate competența pentru evaluarea unei fapte din 2010, era să existe la data publicării legii în M. Of. , o sesizare/verificare în curs, ceea ce nu este cazul în speță.

În opinia contestatorului, vidul legislativ care permitea Agenției sa evalueze fapte de conflict de interese administrativ din data de 31.05.2010 este evident, mai ales ca aceste norme care se refereau la conflictul de interese administrative erau suspendate și ulterior ca urmare a nemodificării lor de Parlament.

Din eroare materială Înalta Curte, secția contencios administrativ și fiscal, nu a analizat și verificat cu prioritate daca abaterile disciplinare la care se refera raportul de evaluare contestat mai pot produce efecte in planul răspunderii administrative a persoanei evaluate la 7 ani de la data faptei, a se vedea Decizia nr. 449/2015 a Curții Constituționale, parag. 28, 29, 30.

Decizia nr. 2069 din 31 mai 2017 este pronunțată prin eroare materială asupra calității avute de recurentul-reclamant la data faptei versus data raportului de evaluare emis de Agenție, ce încalcă prevederile art. 26 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 176/2010.

Prin urmare, se arată că hotărârea pronunțată în recurs este nelegală și netemeinică fiind bazată pe o eroare materială evidentă.

În concluzie, contestatorul a solicitat admiterea contestației în anulare, admiterea recursului și casarea sentinței atacate și admiterea acțiunii.

Considerentele Înaltei Curți cu privire la contestația în anulare

Examinând cauza și decizia atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că prezenta contestație în anulare este nefondată, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, ce poate fi exercitată numai în condițiile și pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege.

În cadrul contestației în anulare nu se analizează temeinicia soluției cu privire la drepturile subiective deduse judecății, ci se verifică incidența vreunuia dintre motivele prevăzute de dispozițiile procedurale.

Conform art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ. din 2010, invocat drept temei al contestației în anulare:

"

Art. 503 - (1) Hotărârile definitive pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când contestatorul nu a fost legal citat și nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata.

(2) Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când:

Cu referire la acest motiv de contestație în anulare, în doctrină s-a reținut că textul de lege se referă la noțiunea de eroare materială "în sensul de greșeală de natură procedurală constând în confundarea unor elemente importante sau date materiale - cum ar fi respingerea recursului în mod greșit ca netimbrat, ca tardiv sau ca introdus de o persoană fără calitate, soluționarea recursului în absența motivelor de recurs, care nu au fost transmise de instanța a cărei hotărâre se atacă, mențiuni greșite referitoare la incidentele procedurale, pronunțarea asupra altei hotărâri decât cea atacată, pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor și care au determinat soluția pronunțată, iar nu greșeli de judecată, de apreciere a probelor, de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale".

De asemenea, tot în doctrină, s-a afirmat că motivul prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ. din 2010 reprezintă o preluare a motivului de contestație în anulare prevăzut de art. 318 teza I din C. proc. civ. de la 1865, cu deosebirea că noțiunea de "greșeală materială" a fost înlocuit cu noțiunea de "eroare materială".

Or, în practica judiciară, cu referire la noțiunea de "greșeală materială" în sensul prevederilor art. 318 teza I din C. proc. civ. de la 1865, s-a reținut, de asemenea, că are în vedere aspecte formale ale judecății, un "defect fundamental", care să fie de natură a conduce în mod automat, fără excepție, la o altă dezlegare a pricinii în recurs.

Sunt asemenea greșeli materiale cele menționate anterior - greșita anulare a cererii, ca netimbrată; greșita respingere a recursului, ca tardiv formulat - în absența cărora dezlegarea dată de instanță ar fi fost cu totul alta.

Așadar, greșelile instanței de recurs, care deschid calea contestației în anulare, trebuie să fie greșeli de fapt, și nu greșeli de judecată, de apreciere a probelor ori de interpretare a dispozițiilor legale și care să fie determinante pentru soluția din recurs.

În cauză, Înalte Curte reține că aspectele invocate de contestator referitoare la nelegalitatea deciziei din recurs pe motiv că a confirmat actul emis de Agenția Națională de Integritate, respectiv raportul de evaluare nr. 23739/G/II/12.06.2015, nu se circumscriu noțiunii de "eroare materială" în sensul dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ. din 2010, întrucât, în realitate, prin motivele invocate, contestatorul tinde să obțină o reapreciere a probelor și o nouă judecată a cauzei sub aspectul aplicării dispozițiilor incidente în raport cu circumstanțele de fapt și de drept ale cauzei, ceea ce excede controlului realizat de instanță pe calea contestației în anulare.

De asemenea, Înalta Curte constată că sunt lipsite de relevanță juridică susținerile contestatorului referitoare la absența sa și avocatului de la termenul din 18 mai 2017, când s-a judecat recursul, având în vedere că la acel termen procedura de judecată a instanței de recurs a respectat normele legale impuse prin C. proc. civ., sub aspectul legalei citări a părților, a comunicării actelor de procedură și a oricăror altor aspecte ce ar putea determina eventuală vătămare ce ar putea fi circumscrisă unei posibile nulități.

Înalta Curte, contrar susținerilor contestatorului, constată că în cauză, faptul că instanța de recurs nu a încuviințat o cerere de amânare nu atrage nulitatea deciziei, această decizie fiind pronunțată cu respectarea prevederilor legale.

Aspectele învederate de contestatoare nu sunt determinante pentru soluția pronunțată, neputându-se reține incidența motivului de contestație în anulare invocat.

Conchizând, Înalta Curte reține că potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, doar erorile de fapt care nu au devenit vizibile decât la finalul unei proceduri judiciare pot justifica o derogare de la principiul securității juridice, pe motiv că nu a fost posibilă îndreptarea lor prin exercitarea căilor ordinare de atac (concluzie afirmată, de exemplu, în: Mitrea c. România/2008, Stanca Popescu c. România/2009).

În lipsa unei circumstanțe substanțiale și imperative de natură să justifice redeschiderea procesului judecat irevocabil, prezenta contestație în anulare nu poate fi admisă, în contextul în care chestiunea invocată a fost analizată de ambele instanțe de judecată (fond și recurs).

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile contestatoarei sunt nefondate și nu pot fi primite, iar instanța de recurs a pronunțat o hotărâre temeinică și legală.

Temeiul legal al soluție adoptate

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 508 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de A. împotriva deciziei nr. 2069 din 31 mai 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/46/2015, ca nefondată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 octombrie 2017.