ÎCCJ, Secția penală

Asupra cauzei penale de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 116 din 18 decembrie 2015, pronunțată de Judecătoria Negrești Oaș, în temeiul art. 396 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 335 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la o pedeapsă de 1 an închisoare pentru comiterea infracțiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care nu posedă permis de conducere.

În temeiul art. 15 alin. (1) și (2) din Legea nr. 187/2012 raportat la art. 83 C. pen. (1969), s-a revocat suspendarea condiționată a executării pedepsei de 2 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 63 din 17 martie 2010 a Tribunalului Satu-Mare, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 16/A din 25 martie 2011 a Curții de Apel Oradea, și s-a dispus ca inculpatul să execute această pedeapsă separat de pedeapsa aplicată în prezenta cauză, urmând ca inculpatul să execute în final pedeapsa de 3 ani închisoare.

În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul să plătească statului 600 RON cheltuieli judiciare.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut, în esență, pe baza probatoriului administrat în cauză, că, fapta inculpatului A. de a conduce, la data de 20 august 2013, pe DN 19 pe raza localității Certeze, autoturismul marca X, fără a deține un permis de conducere valabil, constituie infracțiunea de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care nu posedă permis de conducere, prevăzută de art. 335 alin. (1) C. pen.

Astfel, s-a reținut că, fiind ascultat în legătură cu fapta de care este acuzat, atât în cursul urmăririi penale cât și în cursul cercetării judecătorești, inculpatul a recunoscut că, în data de 20 august 2013, în timp ce conducea autoturismul marca X, pe DN 19 pe raza localității Certeze, a fost oprit și identificat de lucrătorii de poliție cărora, pentru a justifica dreptul său de a conduce autoturismul pe drumul public, le-a prezentat un permis de conducere eliberat de autoritățile franceze, emis ca urmare a preschimbării unui permis obținut în jud. Argeș, în anul 2008, pentru categoria B, C, E, despre care acuzatul a precizat că nu cunoștea că fusese anulat de o instanță română. Inculpatul a precizat că nu se consideră vinovat de fapta pentru care a fost trimis în judecată, pe de o parte, întrucât a primit comunicarea administrativă privitoare la anularea permisului de conducere național la o dată ulterioară celei la care a fost depistat conducând autoturismul, iar, pe de altă parte, deoarece doar acesta a fost anulat, nu și permisul de conducere eliberat de autoritățile franceze.

Faptul că, la data de 20 august 2013, inculpatul a condus pe DN 19, localitatea Certeze, autoturismul marca X, fără a purta centura de siguranță și fără a avea asupra sa asigurarea de răspundere civilă obligatorie, a fost probat, în opinia primei instanțe, și cu procesul-verbal de constatare a contravenției, încheiat de un agent de poliție din cadrul postului de poliție comunal Vama și care poartă semnătura acuzatului.

Procedând la analiza împrejurării dacă inculpatul, în data de 20 august 2013, a justificat în condițiile prevăzute de lege, dreptul de a conduce autovehiculul pe drumul public, prima instanță a constatat că, potrivit adresei din 11 decembrie 2013 emisă de Inspectoratul General al Poliției Române - Centrul de Cooperare Polițienească Internațională, la data faptei, acuzatul figura ca fiind deținătorul permisului de conducere cu nr. Y (titlu de permis Z) emis în Franța la 08 aprilie 2011, prin echivalarea unui permis străin. De asemenea, s-a reținut că dispoziția de anulare a permisului de conducere eliberat inculpatului de autoritatea română competentă, în anul 2008, este cuprinsă în dispozitivul sentinței penale nr. 63 din 17 martie 2010 a Tribunalului Satu Mare, care a rămas definitivă prin decizia penală nr. 16/A din 25 februarie 2011 pronunțată în Dosarul cu nr. x/83/2008 al Curții de Apel Oradea, din considerentele căreia reiese că anularea permisului s-a dispus ca urmare a faptului că a fost obținut de inculpat într-un mod fraudulos (prin săvârșirea unei infracțiuni de corupție și a unor infracțiuni de fals săvârșite pentru realizarea scopului infracțiunilor de corupție).

Argumentele apărării în sensul că, deși hotărârea prin care s-a dispus anularea permisului de conducere obținut în anul 2008 a fost pronunțată anterior datei la care acuzatul a fost depistat conducând autoturismul pe drumul public, comunicarea administrativă referitoare la acest aspect s-a realizat la o dată ulterioară și că anularea a privit doar permisul național, nu și pe cel străin, acesta din urmă justificând în continuare dreptul inculpatului de a conduce autovehicul pe drumul public, nu au fost primite de prima instanță, aceasta arătând că, potrivit copiei de pe cazierul judiciar, prin sentința penală nr. 63 din 17 martie 2010 a Tribunalului Satu Mare, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 16/A din 25 martie 2011 a Curții de Apel Oradea, A. a fost condamnat la pedeapsa închisorii de 2 ani cu suspendarea condiționată a executării pedepsei, pentru infracțiuni de corupție și fals, săvârșite în scopul obținerii permisului de conducere, care a fost anulat prin aceleași hotărâri.

În consecință, s-a considerat că nu este relevant faptul că adresa administrativă, din care reiese că permisul de conducere obținut de inculpat în anul 2008 a fost anulat, a fost comunicată către acesta de Poliția com. Vama abia la 11 octombrie 2013. S-a arătat, totodată, că permisul de conducere, eliberat inculpatului în anul 2008, a fost anulat nu ca urmare a încălcării de către inculpat a unor dispoziții ce reglementează circulația pe drumurile publice, ci ca urmare a faptului că era un permis obținut prin mijloace frauduloase. Or, un astfel de permis nu a avut, niciun moment de la data eliberării lui și până la data anulării, aptitudinea de a conferi inculpatului dreptul de a conduce autovehiculul pe drumul public, iar condamnarea inculpatului, mai sus menționată, atestă că acesta, obținând în mod fraudulos permisul, știa că nu îi conferă dreptul de a conduce autovehicule pe drumul public, chiar și înainte de anularea acestuia.

S-a apreciat ca fiind nerelevant faptul că permisul de conducere străin, obținut de inculpat prin echivalarea celui național, nu a fost anulat, întrucât nici acesta nu are aptitudinea de a conferi inculpatului dreptul de a conduce, fiind eliberat prin echivalarea unui permis obținut fraudulos de inculpat.

Pentru aceleași considerente, s-a apreciat că nu poate fi schimbată încadrarea juridică a faptei inculpatului din infracțiunea de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, prevăzută și pedepsită de art. 335 alin. (1) C. pen., în cea prevăzută la art. 335 alin. (2) C. pen., așa cum a solicitat inculpatul, întrucât aceste din urmă dispoziții devin incidente în situația în care permisul de conducere legal obținut de făptuitor a fost anulat ulterior, or, în speță, cel deținut nu era unul obținut legal. În acest sens, s-a arătat că rațiunea pentru care pedeapsa prevăzută la alin. (2) al art. 335 C. pen. este mai blândă decât cea prevăzută la alin. (1) constă tocmai în faptul că, în primul caz, făptuitorul are pregătirea și aptitudinile fizice și psihice necesare unei conduceri neprimejdioase - atestate de un permis de conducere valabil - însă datorită unei conduite necorespunzătoare a pierdut dreptul de a folosi permisul de conducere, iar, în cel de al doilea caz, făptuitorul neavând permis de conducere este prezumat a nu avea calitățile necesare unei conduceri neprimejdioase. Această prezumție are caracter absolut, în sensul că nu poate fi combătută, și nu cunoaște excepții.

În consecință, prima instanță a reținut că inculpatul se face vinovat de săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 335 alin. (1) C. pen., dispoziții mai favorabile decât cele prevăzute de art. 86 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, care prevedeau aplicarea obligatorie a pedepsei accesorii, condamnându-l pe acesta la pedeapsa de 1 an de închisoare. În acest context, a apreciat că legea penală în vigoare este mai favorabilă inculpatului având în vedere că nu mai prevede obligativitatea aplicării pedepsei accesorii pe lângă pedeapsa principală a închisorii.

Totodată, s-a reținut că inculpatul a săvârșit fapta în termenul de încercare de 3 ani stabilit pentru condamnarea de 2 ani închisoare cu suspendarea condiționată a executării ce i-a fost aplicată prin sentința penală nr. 63 din 17 martie 2010 a Tribunalului Satu Mare, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 16/A din 25 martie 2011 a Curții de Apel Oradea, motiv pentru care, conform art. 15 alin. (1) și (2) din Legea nr. 187/2012, s-au apreciat incidente, în speță, dispozițiile art. 83 C. pen. (1969), în temeiul cărora s-a revocat suspendarea condiționată a pedepsei aplicate și s-a dispus ca aceasta să fie executată separat de pedeapsa aplicată în prezenta cauză.

La individualizarea pedepsei, instanța de fond a avut în vedere pericolul social concret al faptei relevat de împrejurarea că inculpatul a condus autoturismul pe un drum național, însă la o oră la care traficul rutier are valori reduse, precum și antecedența penală a acestuia, atitudinea adoptată după săvârșirea faptei, constând în aceea că, deși a recunoscut săvârșirea faptei, a refuzat să accepte că are o vină cu conotații penale, precum și vârsta și nivelul de educație al acuzatului.

Împotriva sentinței penale mai sus arătate, în termen legal, a declarat apel inculpatul A., criticând-o sub aspectul netemeiniciei și solicitând desființarea acesteia și achitarea sa, în temeiul dispozițiilor art. 17 alin. (2) raportat la art. 16 lit. b) teza a II-a C. proc. pen. Totodată, a apreciat că încadrarea juridică corectă a faptei este cea prevăzută de art. 335 alin. (2) C. pen., iar nu cea prevăzută de art. 335 alin. (1) C. pen., sens în care a susținut că nu i-a fost comunicată adresa prin care i se aducea la cunoștință anularea permisului, că nu a fost prezent în instanță la termenele de judecată fixate în Dosarul nr. x/83/2008, că toate citațiile și comunicările s-au făcut prin afișare, iar, la dosar, au fost depuse două înscrisuri, din care rezulta că, în perioada 2009-2012, era stabilit în Franța. S-a mai arătat că inculpatul nu a comis fapta ce i se impută cu vinovăția prevăzută de lege, câtă vreme nu avea cunoștință despre faptul că permisul de conducere obținut în România, pe baza căruia a obținut permisul din Franța, îi fusese anulat.

Prin decizia nr. 608/A din 27 septembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a fost admis apelul penal declarat de inculpatul A: împotriva sentinței penale nr. 116 din 18 decembrie 2015 pronunțată de Judecătoria Negrești Oaș în Dosarul nr. x/266/2015, care a fost desființată în parte, iar, în rejudecare, în baza art. 386 C. proc. pen., s-a dispus schimbarea încadrării juridice a infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată din infracțiunea prevăzută de art. 335 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. în infracțiunea prevăzută de art. 335 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen., text de lege în baza căruia acesta a fost condamnat la pedeapsa de 1 an închisoare.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței penale atacate care nu contravin deciziei.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate în apel au rămas în sarcina statului.

Pentru a se pronunța astfel, făcând propriul său examen, Curtea a constatat, referitor la încadrarea juridică a faptei pentru care a fost trimis în judecată inculpatul A., că alin. (1) al art. 335 C. pen. sancționează conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care nu posedă permis de conducere, iar alin. (2) conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere de către o persoană al cărei permis de conducere i-a fost anulat.

De asemenea, s-a reținut că, potrivit art. 114 alin. (1) lit. e) din O.U.G. nr. 195/2002, anularea permisului de conducere se dispune atunci când a fost obținut cu încălcarea normelor legale, situație constatată de instanța competentă.

Or, inculpatul apelant A. a deținut un permis de conducere, chiar dacă acesta a fost obținut ca urmare a comiterii unor infracțiuni de corupție și de fals, infracțiuni pentru care inculpatul a fost condamnat prin sentința penală nr. 63 din 17 martie 2010 a Tribunalului Satu Mare pronunțată în Dosarul nr. x/83/2008, definitivă prin decizia penală nr. 16/A din 25 februarie 2011 a Curții de Apel Oradea, prin care s-a dispus și anularea permisului de conducere eliberat inculpatului în anul 2008.

În aceste condiții, Curtea a reținut că inculpatului apelant i s-a anulat permisul printr-o hotărâre penală, prin care s-a constatat că l-a obținut cu încălcarea normelor legale, ceea ce nu echivalează cu situația în care acesta nu ar fi deținut niciodată permis de conducere. Ca urmare, în urma admiterii apelului declarat de apărare, Curtea a dispus, în temeiul art. 386 C. proc. pen., schimbarea încadrării juridice a faptei pentru care a fost trimis în judecată inculpatul A. din infracțiunea prevăzută de art. 335 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., în infracțiunea prevăzută de art. 335 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen.

Instanța de apel a arătat că nu poate fi primită solicitarea apărării de a se dispune achitarea inculpatului în temeiul dispozițiilor art. 17 alin. (2) raportat la art. 16 lit. b) teza a II-a C. proc. pen., câtă vreme, așa cum s-a subliniat anterior, acesta a obținut permisul de conducere cu încălcarea normelor legale, respectiv ca urmare a comiterii unor infracțiuni de corupție și fals, fapt stabilit printr-o hotărâre penală definitivă, prin care s-a dispus și anularea respectivului permis de conducere. A mai arătat că, în această situație, sub aspectul laturii subiective a infracțiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) C. pen., nu prezintă relevanță faptul că apelantul inculpat nu ar fi avut cunoștință despre procesul penal în care s-a pronunțat hotărârea de condamnare, cum nu are relevanță nici faptul că acestuia i-a fost sau nu comunicată dispoziția poliției rutiere de anulare a permisului de conducere.

Tot sub acest aspect, Curtea a reținut că permisul eliberat de autoritățile franceze a fost emis în urma echivalării permisului românesc, obținut cu încălcarea normelor legale, aspect cunoscut de inculpatul apelant, condiții în care este evident că acesta a comis infracțiunea incriminată de art. 335 alin. (2) C. pen. cu intenție directă, respectiv cu vinovăția prevăzută de lege.

În raport de cele mai sus arătate, instanța de apel a reținut că fapta inculpatului A. de a conduce, în data de 20 august 2013, autoturismul marca X, pe DN 19, pe raza localității Certeze, având permisul de conducere anulat, este tipică, întrunind, atât sub aspect obiectiv, cât și subiectiv, elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen.

Curtea a reținut că prima instanță a stabilit, în mod corect, că inculpatului apelant îi sunt mai favorabile dispozițiile legii noi, considerent pentru care, în baza art. 335 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., ținând seama de criteriile de individualizare prevăzute de art. 74 C. pen., respectiv împrejurările și modul de comitere a infracțiunii, precum și mijloacele folosite (inculpatul a condus autoturismul pe drumurile publice, deși știa că obținuse un permis de conducere prin încălcarea normelor legale, permis ce i-a fost anulat printr-o hotărâre penală definitivă), starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită, natura și gravitatea rezultatului produs ori a altor consecințe ale infracțiunii, motivul săvârșirii infracțiunii și scopul urmărit, natura și frecvența infracțiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului (inculpatul a fost anterior condamnat la pedeapsa închisorii cu suspendarea condiționată a executării pedepsei tocmai pentru comiterea unor infracțiuni de corupție și fals în vederea obținerii permisului de conducere), conduita după săvârșirea infracțiunii și în cursul procesului penal (inculpatul nu a recunoscut comiterea faptei, susținând că doar permisul de conducere obținut în mod fraudulos în România i-a fost anulat, iar nu și cel obținut în Franța, prin echivalarea acestuia), nivelul de educație, vârsta, starea de sănătate, situația familială și socială (inculpatul apelant este integrat social), a dispus condamnarea inculpatului A. la o pedeapsă de 1 an închisoare.

Totodată, s-a reținut că, în mod corect, instanța de fond, constatând că inculpatul a comis infracțiunea dedusă judecății în prezenta cauză în termenul de încercare al pedepsei de 2 ani închisoare cu suspendarea condiționată a executării, aplicată prin sentința penală nr. 63 din 17 martie 2010 a Tribunalului Satu Mare, definitivă prin decizia penală nr. 16/A din 25 martie 2011 a Curții de Apel Oradea, a făcut aplicarea dispozițiilor art. 15 alin. (1) și (2) din Legea nr. 187/2012 raportat la art. 83 C. pen. (1969), revocând suspendarea condiționată a executării pedepsei de 2 ani închisoare și dispunând ca acesta să execute această pedeapsă alături de pedeapsa aplicată în prezenta cauză.

Împotriva hotărârii instanței de apel, în termen legal, a declarat recurs în casație inculpatul A., invocând cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., respectiv "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", arătând că, deși instanța de apel în mod corect a schimbat încadrarea juridică a faptei imputate, reținând existența infracțiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) C. pen., a menținut aceeași pedeapsă de 1 an închisoare stabilită de prima instanță, neavând, astfel, în vedere noile limite de pedeapsă, care sunt considerabil mai mici decât cele prevăzute de alin. (1). Or, în condițiile în care infracțiunea prevăzută de art. 335 alin. (1) C. pen. este sancționată cu pedeapsa închisorii cuprinsă între 1 an și 5 ani, iar cea prevăzută de art. 335 alin. (2) C. pen., reținută în apel, este sancționată cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă, stabilirea cuantumului pedepsei aplicate (1 an închisoare) nu a fost realizată în mod echitabil de către Curtea de Apel Oradea. Concluzionând, a solicitat admiterea recursului în casație și dispunerea rejudecării cauzei de către instanța de apel.

Prin încheierea nr. 22/RC din 19 ianuarie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, apreciind îndeplinite condițiile de formă prevăzute de art. 434 - art. 438 C. proc. pen., în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 608/A din 27 septembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/266/2015, și a dispus trimiterea cauzei la completul competent în vederea judecării căii extraordinare de atac promovată de inculpat, fixându-se termen de judecată în acest sens la data de 16 februarie 2017.

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul în casație formulat de inculpatul A. ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Totodată, dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. prevăd că hotărârile sunt supuse casării în situația în care "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", cazul de casare fiind incident atunci când pedeapsa stabilită și aplicată este nelegală, excluzându-se criticile privind greșita individualizare a pedepsei. Prin "pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege" legiuitorul a avut în vedere limitele de pedeapsă ce sunt prevăzute de textul de lege în raport cu încadrarea juridică și cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei a căror incidență a fost stabilită de instanța de apel.

Verificând, din această perspectivă, hotărârea atacată, Înalta Curte constată că instanța de apel, după ce a analizat situația de fapt și încadrarea juridică, context în care a apreciat că, în mod corect, prima instanță a considerat ca fiind mai favorabile recurentului dispozițiile legii penale în vigoare, a stabilit că fapta imputată inculpatului A. prin actul de sesizare întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) C. pen., text de lege în baza căruia, ținând seama de criteriile de individualizare prevăzute de art. 74 C. pen., l-a condamnat pe acesta la pedeapsa de 1 an închisoare, cu executare în regim de detenție. Cum infracțiunea prevăzută de art. 335 alin. (2) C. pen. se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amendă, Înalta Curte constată că pedeapsa de 1 an închisoare, stabilită în apel pentru această infracțiune, se încadrează în limitele prevăzute de lege.

În ceea ce privește susținerile apărării în sensul că instanța de apel, schimbând încadrarea juridică, a stabilit în mod inechitabil pedeapsa de 1 an închisoare, respectiv fără a ține cont de noile limite de pedeapsă care sunt mai reduse decât cele fixate de legiuitor pentru infracțiunea prevăzută de art. 335 alin. (1) C. pen., pentru care inculpatul a fost condamnat de către prima instanță, Înalta Curte arată, așa cum a subliniat anterior, că prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., nu poate fi cenzurată modalitatea de individualizare a pedepsei, astfel cum a solicitat recurentul, acest aspect vizând temeinicia hotărârii, iar nu legalitatea ei. Astfel, stabilirea pedepsei între limitele prevăzute de lege este principala operațiune de individualizare judiciară a sancțiunii penale și ține exclusiv de aprecierea instanțelor de fond și apel, singurele în măsură să aplice, sub acest aspect, dispozițiile art. 74 C. pen., instanța de recurs în casație fiind limitată, conform art. 447 C. proc. pen., la a verifica exclusiv legalitatea deciziei.

Ca atare, față de faptul că, în cauză, criticile formulate nu pot fi circumscrise dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 608/A din 27 septembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/266/2015.

Totodată, față de culpa sa procesuală, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., îl va obliga pe recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 608/A din 27 septembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/266/2015.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 februarie 2017.