ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 349/2016
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 349/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)
Decizia nr. 349/2016
Deliberând asupra
apelului de față constată următoarele:
Prin Decizia penală nr. 641/A din 17 mai 2016
Curtea de Apel Timișoara, a respins, ca inadmisibilă în principiu, contestația
în anulare formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 446/A din 07
aprilie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, în Dosarul
nr. x/252/2015.
În baza art. 275 alin.
(2) C. proc. pen., a obligat inculpatul să plătească statului suma de 150 lei,
reprezentând cheltuielile judiciare avansate de stat în prezenta procedură.
A dispus plata sumei
de 100 lei din fondurile Ministerului Justiției în contul Baroului Timiș,
onorariul parțial al avocatului desemnat din oficiu.
Pentru a decide
astfel, instanța Curții de Apel Timișoara a reținut următoarele:
Prin Decizia penală nr.
446/A din 07 aprilie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală,
în Dosarul nr. x/252/2015, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. a
fost respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinței
penale nr. 33 din 02 februarie 2016 pronunțată de Judecătoria Lugoj în Dosarul
nr. x/252/2015, iar în temeiul art. 275 alin. (2) C.p.p. a fost obligat
inculpatul la plata sumei de 300 lei, cheltuieli judiciare către stat în apel.
Pentru a pronunța
această sentință penală Curtea de Apel Timișoara a reținut că prin sentința
penală nr. 33 din 02 februarie 2016 pronunțată de Judecătoria Lugoj în Dosarul
nr. x/252/2015 în temeiul art. 335 alin. (1) C. pen. raportat la art. 41 alin.
(1) C. pen. și 43 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 396 alin. (1)0 C. proc.
pen., s-a dispus condamnarea inculpatului A., la pedeapsa de 9 (nouă) luni închisoare
pentru săvârșirea infracțiunii de conducere a unui vehicul fără permis de
conducere, faptă prev. de art. 335 alin. (1) C. pen.
În
temeiul art. 67 alin. (1) C. pen. și art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen.
s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a
fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și dreptul de
a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat pe o perioadă de
3 (trei) ani de la data executării pedepsei închisorii, în condițiile art. 68 alin.
(1) lit. c) C. pen.
În
temeiul art. 65 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie
a exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) (dreptului de
a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice) și b)
(dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat), din
momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare și până când pedeapsa
privativă de libertate a fost executată sau considerată ca executată, în
condițiile art. 65 alin. (3) C. pen.
În
temeiul art. 83 alin. (1) C. pen. din 1969 rap. la art. 15 alin. (2) din Legea
de punere în aplicare a C. pen. s-a revocat suspendarea condiționată a pedepsei
închisorii de 1 an și 2 luni aplicată prin sentința penală, nr. 11 din 14
ianuarie 2014 pronunțată de Judecătoria Lugoj în Dosarul nr. x/252/2013 această
pedeapsă urmând a se executa alături de pedeapsa închisorii de 9 (nouă) luni
dispusă prin prezenta hotărâre, inculpatul urmând a executa pedeapsa de 1 (un)
an și 11 luni închisoare.
S-a
constatat că pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că
prin rechizitoriul nr. x/P/2015 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Lugoj
înregistrat pe rol la data de 14 octombrie 2015 sub nr. x/252/2015, s-a dispus
trimiterea în judecată a inculpatului A., pentru săvârșirea infracțiunii de
conducere pe
drumurile publice a unui vehicul fără permis de conducere, prev. de art. 335 alin.
(1) C. pen. cu aplic. art. 41 C. pen., reținându-se în esență prin actul de sesizare
că în seara zilei de 22 februarie 2015, în jurul orei 00.39, inculpatul A., a
condus autoturismul, fără a poseda permis de conducere.
S-a mai
reținut că î
n
fața instanței de judecată inculpatul a solicitat să fie judecat în raport de
disp.art. 374 C. proc. pen., instanța reținând că starea de fapt, așa cum a
fost descrisă este confirmată de probele administrate în cauză și prin urmare,
prima instanță a considerat că fapta, precum și vinovăția inculpatului au fost dovedite
în totalitate.
S-a
constatat că, în drept, fapta inculpatului A. de a conduce pe drumurile
publice, la data de 22 februarie 2015, în jurul orei 00:39, autoturismul pe un
drum public, fără a poseda permis de conducere constituie infracțiunea de
conducere pe drumurile publice a unui vehicul fără permis de conducere, prev.
de art. 335 alin. (1) C. pen.
La
alegerea
și individualizarea pedepsei aplicată inculpatului, instanța de fond a avut în
vedere gravitatea infracțiunii săvârșite și periculozitatea infractorului, în
baza criteriilor generale de individualizare, prev. în cuprinsul art. 74 C.
pen., respectiv împrejurările și modul de comitere a infracțiunii, precum și
mijloacele folosite, starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită, natura
și gravitatea rezultatului produs, motivul săvârșirii infracțiunii și scopul
urmărit, conduita după săvârșirea infracțiunii și în cursul procesului penal,
nivelul de educație, vârsta, starea de sănătate, situația familială și socială.
În concret, instanța a reținut gravitatea infracțiunii comise prin raportare la
starea de pericol creată pentru siguranța traficului rutier, conduita sa în
cursul procesului penal, acesta colaborând cu organele judiciare și recunoscând
fapta comisă în sarcina sa.
Împotriva sentinței
penale nr. 33 din 2 februarie 2013 pronunțată de Judecătoria Lugoj în Dosarul
nr. x/252/2013 a declarat apel, în termen legal, inculpatul A., apel
înregistrat la Curtea de Apel Timișoara la data de 22 februarie 2016.
Curtea de apel a
constatat că apelul formulat este neîntemeiat, starea de fapt reținută de prima
instanță fiind corectă, fiind rezultatul evaluării probelor administrate în
cursul urmăririi penale și al cercetării judecătorești, respectiv declarațiile
martorilor coroborate cu declarațiile inculpatului, care a recunoscut fapta, beneficiind
de aplicarea dispozițiilor art. 396 alin. (1) C. proc. pen., iar î
n ceea ce privește individualizarea pedepsei, Curtea a
constatat că acesta reflectă gradul de pericol social al faptelor și al
persoanei inculpatului. Astfel, instanța de apel a apreciat că prin sentința
penală atacată s-a făcut o corectă individualizare judiciară a pedepselor
raportat la criteriile generale de individualizare reglementate de art. 74 alin.
(1) C. pen. și că pedepsele aplicate inculpatului pentru infracțiunile
comise au fost corect individualizate, fiind în măsură să asigure atingerea
scopului de reeducare a inculpatului și prevenirea comiterii de noi fapte
penale.
S-a mai considerat de
către instanța de apel că î
n speță,
pedeapsa
rezultantă de an și 11 luni închisoare, aplicată inculpatului apelant este
justificată pentru a conduce la atingerea acestor deziderate, reținându-se
perseverența infracțională a inculpatului în ceea ce privește comiterea
aceluiași gen de fapte și care este evidențiată de mențiunile din cazierul
judiciar al acestuia din care rezultă că acesta a fost condamnat - prin sentința
penală nr. 11 din 14 ianuarie 2014 a Judecătoriei Lugoj, rămasă definitivă prin
nerecurare - la 1 an și 2 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii
prevăzute de art. 86 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 și 1 an și 2 luni
închisoare, pentru săvârșirea infracț. prev de art. 184 alin. (4) și art. 184 alin.
(2) C. pen. anterior -, pedepse care au fost contopite în cea mai grea, aceea
de 1 an și 2 luni închisoare, cu suspendarea condiționată a executării
pedepsei. Prin urmare, s-a considerat că aplecarea inculpatului spre comiterea
acelorași genuri de fapte dovedește nesocotirea valorilor sociale, impunându-se
executarea pedepsei în regim de detenție și în cuantumul stabilit de instanța
de fond.
Prin urmare, Curtea
de Apel Timișoara, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. a respins
ca nefondat apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 33
din 02 februarie 2016 pronunțată de Judecătoria Lugoj în Dosarul nr. x/252/2015.
La data de 08 aprilie
2016 s-a înregistrat pe rolul acestei instanțe, sub nr. x/59/2016, contestația
în anulare formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 446/A din 07
aprilie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, în Dosarul
nr. x/252/2015.
În motivare
contestatorul a susținut în esență că pentru termenul la care s-a soluționat
cauza de către instanța de apel (07 aprilie 2016) s-a aflat în imposibilitate
de a se prezenta și de a înștiința personal instanța despre această
imposibilitate, fiind internat în spital datorită unei crize și transportat cu
salvarea.
În drept a fost
invocat temeiul prevăzut de art. 426 lit. a) C. proc. pen.
Totodată, s-a
solicitat suspendarea executării până la soluționarea definitivă a
contestației, în temeiul art. 430 C. proc. pen.
La termenul din 17
mai 2016 Curtea a pus în discuție admisibilitatea în principiu a contestației,
în raport de dispozițiile art. 431 C. proc. pen.
Potrivit art. 431 alin.
(2) C. proc. pen. una din cerințele de admisibilitate a contestației în anulare
este aceea ca motivul pe care se sprijină contestația să fie unul dintre cele
prevăzute de art. 426 C. proc. pen. Această cerință presupune ca actele
dosarului să releve anumite date concrete care să susțină în mod plauzibil
împrejurarea faptică invocată de contestator și nu doar invocarea formală a
unui caz de contestație în anulare.
Potrivit art. 426 lit.
a) teza a II-a C. proc. pen. se poate face contestație în anulare atunci când
partea, deși legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a
înștiința instanța despre această imposibilitate.
Prin urmare, Curtea
de Apel Timișoara, a reținut că în speță nu sunt date care să releve incidența
cazului de contestație în anulare invocat: din examinarea scrisorii medicale
atașate la prezentul dosar rezultă că nu a fost vorba de o urgență medicală și
nici nu s-a pus problema ca pacientul (inculpatul) să se fi aflat în stare de
inconștiență ori să necesite internare - prin urmare nu a existat o
imposibilitate de prezentare, inculpatul având posibilitatea ca după consultul medical
să se prezinte la instanță, sau, dacă dorea să continue investigațiile, putea
să anunțe instanța de apel; pe de altă parte, a existat posibilitatea concretă
de înștiințare a instanței de apel și de către aparținătorii inculpatului, cât
timp tatăl acestuia (care știa de problema de sănătate) a avut timp să angajeze
un avocat chiar în dimineața de 07 aprilie 2016 (potrivit susținerilor
inculpatului) iar avocatul s-a prezentat la instanța de apel în timp util (în
motivele de apel avocatul menționează că a fost prezent în sala de ședință încă
de la ora 08
50
și a obținut dosarul la studiu, anunțând grefierul de
ședință că este avocatul ales, însă a plecat din sală la biroul său din
Tribunal pentru a aduce actele medicale aduse de tatăl inculpatului).
Pentru aceste
considerente, a respins, ca inadmisibilă în principiu, contestația în anulare
formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 446/A din 07 aprilie 2016
pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, în Dosarul nr. x/252/2015.
Examinând apelul
formulat, în baza actelor și lucrărilor de la dosar și în raport cu criticile
formulate, Înalta Curte constată că acesta este inadmisibil, întrucât decizia
apelată este definitivă.
Potrivit art. 426 lit.
a) teza a II-a C. proc. pen. se poate face contestație în anulare atunci când
partea, deși legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a
înștiința instanța despre această imposibilitate.
Potrivit art. 431 alin.
(2) C. proc. pen. una din cerințele de admisibilitate a contestației în anulare
este aceea ca motivul pe care se sprijină contestația să fie unul dintre cele
prevăzute de art. 426 C. proc. pen. Această cerință presupune ca actele
dosarului să releve anumite date concrete care să susțină în mod plauzibil
împrejurarea faptică invocată de contestator și nu doar invocarea formală a
unui caz de contestație în anulare.
O hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi
decât cele expres prevăzute de lege sau, cu alte cuvinte, căile de atac ale
hotărârilor judecătorești nu pot exista în afara legii. Regula are valoare de
principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție prevăzând că
mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătorești sunt cele prevăzute de
lege, iar exercitarea acestora se realizează în condițiile legii.
Recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât
cele prevăzute de legea procesuală constituie o încălcare a principiului
legalității acesteia, precum și al principiului constituțional al egalității în
fața legii și autorităților și, din acest motiv, apare ca o situație
inadmisibilă în ordinea de drept.
Normele procesuale privind sesizarea instanțelor
judecătorești și soluționarea cererilor în limitele competenței atribuite prin
lege sunt de ordine publică, corespunzător principiului stabilit prin art. 126
din Constituția României.
Cu privire la
sesizarea completului competent privind lămurirea unei chestiuni de drept,
Înalta Curte constată că dispozițiile art. 475 C. proc. pen. nu au incidență în
cauză, întrucât decizia apelată nu are nicio cale de atac.
Pentru aceste considerente - Înalta Curte va respinge, ca
inadmisibil, apelul condamnatului, întrucât acesta a fost formulat împotriva
unei decizii pronunțată de Curtea de Apel Timișoara într-o cauză ce a avut ca
obiect contestația în anulare care a formulată împotriva unei decizii
pronunțată în calea de atac a apelului și care este definitivă.
În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen. va obliga
contestatorul la plata sumei de 100 lei cheltuieli, cu titlu de cheltuieli
judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge,
ca inadmisibil, apelul formulat de către contestatorul A. împotriva Deciziei penale
nr. 641/A din 17 mai 2016 a Curții de Apel Timișoara, pronunțată în Dosarul nr.
x/59/2016.
Obligă
contestatorul la plata sumei de 100 lei cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată
în ședință publică, azi 15 septembrie 2016.