ÎCCJ, Secția penală

Asupra recursului în casație de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 1.590 din 21 decembrie 2016 pronunțată de Judecătoria Constanța, în baza art. 24 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 50/1991, a fost condamnată inculpata A. (fiica lui B. și C., născută în municipiul Mangalia, domiciliată în municipiul Constanța, jud. Constanța, la pedeapsa de 200 zile amendă cu valoarea unei zile amendă de 40 lei, inculpata urmând să achite către stat amenda penală în sumă de 8.000 lei, pentru săvârșirea infracțiunii de continuarea executării lucrărilor după dispunerea opririi acestora de către organele de control competente, potrivit legii.

În baza art. 19 alin. (1) C. proc. pen., s-a respins, ca inadmisibilă, acțiunea civilă promovată de numitul D., domiciliat în municipiul Constanța, jud. Constanța.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligată inculpata A. la plata cheltuielilor judiciare avansate de către stat în cuantum de 2.000 de lei (1.000 lei aferenți urmăririi penale și 1.000 lei aferenți judecății în primă instanță).

Împotriva sentinței penale, a declarat apel inculpata A., care a solicitat, achitarea arătând că fapta nu este prevăzută de legea penală.

Prin Decizia penală nr. 565/P din 19 mai 2017 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în baza art. 421 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de către apelanta A. împotriva sentinței penale nr. 1.590 din 21 decembrie 2016 a Judecătoriei Constanța.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligată inculpata A. la plata sumei de 500 lei reprezentând cheltuielile judiciare avansate de stat în apel.

Împotriva hotărârii instanței de apel, a formulat cerere de recurs în casație, inculpata A. care, invocând dispozițiile art. 438 pct. 7 C. proc. pen. - inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, a solicitat admiterea cererii, achitarea în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.

Prin Încheierea din 27 septembrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a admis în principiu cererea de recurs în casație a inculpatei A. împotriva Deciziei penale nr. 565/P din 19 mai 2017 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, și s-a dispus trimiterea cauzei completului care judecă recursul în casație respectiv, C8, în compunere de 3 judecători.

Pentru a dispune admiterea în principiu, instanța, verificând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a cererii de recurs în casație, a constatat că hotărârea atacată face parte din categoria hotărârilor ce pot fi atacate cu recurs în casație, iar calea de atac a fost formulată de inculpat în termenul prevăzut de lege, fiind, așadar, respectate dispozițiile art. 434 - 436 C. proc. pen.

Totodată, s-a reținut îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 437 alin. (1) și 438 C. proc. pen.

Examinând pe fond recursul în casație, în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și 2 C. proc. pen., declarat de inculpata A., în baza actelor și lucrărilor din dosar și în considerarea cazului menționat (pct. 7 al art. 438 C. proc. pen.) constată următoarele:

În susținerea căii extraordinare de atac, inculpata A. a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, arătând în esență, că după data la care societatea E. SRL a fost sancționată contravențional nu au mai fost continuate lucrările constatate ca fiind neconforme, fiind imposibil acest aspect în condițiile în care lucrările erau deja finalizate la data efectuării controlului și a aplicării sancțiunii contravenționale.

A mai arătat că lucrările menționate în nota de constatare din 07 octombrie 2014 erau diferite de cele nominalizate în procesul-verbal de contravenție din 27 martie 2014.

Totodată, a menționat că din declarațiile martorilor a reieșit că au fost efectuate "lucrări la interior", total diferite de lucrările constatate neconforme în nota de constatare din 07 octombrie 2014 care erau "lucrări la exterior".

Conchizând, a arătat că măsura nu poate privi decât lucrările neconforme, iar realizarea altor lucrări sau continuarea efectuării altor lucrări decât cele în privința cărora s-a dispus sistarea nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 24 din Legea nr. 50/1991.

Înalta Curte reține că, recursul în casație este conceput ca o cale extraordinară de atac în care părțile își pot apăra drepturile lor, înlăturând efectele hotărârilor definitive pronunțate în condițiile celor cinci cazuri de nelegalitate prevăzute de art. 438 C. proc. pen. și nu presupune examinarea cauzei sub toate aspectele, ci numai controlul legalității hotărârii atacate, respectiv al concordanței acesteia cu dispozițiile legii materiale și procesuale.

Ca atare, din perspectiva finalității avute în vedere, recursul în casație nu are drept scop soluționarea unei cauze penale prin reaprecierea faptelor și stabilirea vinovăției, ci doar sancționarea deciziilor neconforme cu legea materială și procesuală.

Înalta Curte raportat la cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., invocat de inculpata A. constată că acesta este nefondat, drept pentru care va respinge recursul în casație pentru următoarele motive:

Sfera controlului judiciar a fost limitată, astfel că nu pot fi examinate decât chestiunile ce privesc aspecte de drept, în limita cazurilor de casare prev. de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., fără a putea examina și netemeinicia deciziei atacate.

Pornind de la scopul recursului în casație impus prin dispozițiile art. 433 C. proc. pen., potrivit căruia examinarea cauzei în recurs în casație se limitează doar la verificarea respectării legii de către instanța a cărei hotărâre a fost atacată sub aspectul soluționării cauzei prin aplicarea și interpretarea corectă a legii, Înalta Curte nu poate cenzura situația de fapt.

Astfel, pentru a verifica dacă inculpata A. a fost condamnată pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, Înalta Curte are în vedere situația de fapt deja stabilită de instanța de apel, care nu poate fi schimbată, având caracter definitiv.

Înalta Curte constată în raport de argumentele ce susțin cererea de recurs în casație invocate că, în realitate, ele nu vizează nelegalitatea hotărârii, ci se solicită o rejudecare în fond a cauzei prin reaprecierea și cenzurarea probelor, cu consecința pronunțării unei soluții de achitare pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 24 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 50/1991. Or, în prezent, această prerogativă este atributul exclusiv al instanțelor care administrează în mod nemijlocit probe cu privire la elementele de fapt, competente să devolueze cauza în fapt și în drept, respectiv, instanța de fond și instanța de apel.

Prin urmare, solicitarea recurentei inculpate A. de a se dispune achitarea sub aspectul infracțiunii pentru care a fost condamnată de cele două instanțe inferioare are la bază reanalizarea tuturor aspectelor de fond ale cauzei, inclusiv probatoriul, recurenta urmărind, în realitate, o rejudecare a cauzei în cadrul procedurii recursului în casație.

Or, scopul recursului în casație este de a îndrepta erorile de drept comise de curțile de apel, ca instanțe de control judiciar, iar argumentele invocate de inculpată nu susțin niciunul dintre cazurile de casare expres și limitativ reglementate de art. 438 C. proc. pen., fiind formal circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Recursul în casație este o cale extraordinară de atac prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege, legiuitorul urmărind prin această cale de atac extraordinară nu o rejudecare a litigiului, respectiv a fondului cauzei, ci o verificare a hotărârii pronunțate de instanțele de judecată din perspectiva legalității acestora. Cu alte cuvinte, recursul în casație reprezintă un mijloc de a repara aspectele de legalitate și nu are, în consecință, drept obiect rezolvarea unei cauze penale, ci sancționarea sentințelor și deciziilor necorespunzătoare, în scopul respectării legislației și a uniformității jurisprudenței. Recursul nu are ca finalitate remedierea unei greșite aprecieri a faptelor sau a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic fapta penală, ci judecă exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

Spre deosebire de contestația în anulare, care vizează îndreptarea erorilor de procedură, sau de revizuire, cale de atac de fapt care urmărește îndreptarea erorilor de judecată, recursul în casație are ca scop verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curțile de apel, ca instanțe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege.

Având în vedere limitele prevăzute de dispozițiile art. 447 C. proc. pen. prin raportare la art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. invocat de inculpată și pentru care a fost admisă, în principiu, cererea de recurs în casație, Înalta Curte constată că recurenta inculpată a invocat, formal, nelegalitatea hotărârii atacate, criticile formulate, vizând, în realitate, netemeinicia hotărârii de condamnare pentru infracțiunea prev. de art. 24 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 50/1991, urmărind, în esență, reevaluarea stării de fapt, reținută de ambele instanțe, activitate ce implică și reaprecierea probatoriului administrat pe întreg parcursul procesului penal.

În consecință, apreciind că starea de fapt reținută în cauză și concordanța acesteia cu probele administrate nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanței supreme și, constatând că, din situația de fapt reținută de cele două instanțe în hotărârile pronunțate rezultă îndeplinirea elementelor constitutive ale infracțiunii de continuare a executării lucrărilor după dispunerii opririi acestora de către organele de control competente, potrivit legii, acestea făcând referiri concrete cu privire la realizarea elementelor constitutive ale acestei infracțiuni, Înalta Curte constată că motivele invocate de inculpata A. sunt neîntemeiate și, pentru aceste considerente, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen. va fi respins, ca nefondat, recursul în casație declarat împotriva Deciziei penale nr. 565/P din 19 mai 2017 a Curții de Apel Constanța, secția penală, și pentru cauze penale cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. x/212/2016.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurenta inculpată la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 70 lei, rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de inculpata A. împotriva Deciziei penale nr. 565/P din 19 mai 2017 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. x/212/2016.

Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 70 lei, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 6 decembrie 2017.

Procesat de GGC - ED