ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 451/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 19 martie 2015, reclamanta SC A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului, anularea Deciziei nr. 119 din 24 februarie 2015 emise de pârât prin care a fost sancționată cu amenda de 10.

000 lei pentru nerespectarea dispozițiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 504/2002 a audiovizualului.

Prin Sentința nr. 1.649 din 9 iunie 2015, Curtea de Apel București a respins acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, în condițiile art. 483 C. proc. civ., a declarat recurs reclamanta SC A. SRL, solicitând modificarea hotărârii, pentru motive ce pot fi încadrate la art. 488 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În argumentarea recursului, recurenta-reclamantă susține aplicarea greșită a dispozițiilor art. 30 alin. (2) din Legea nr. 504/2002, precum și a disp. art. 33 alin. (1) și art. 64 alin. (1) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutul audiovizual.

Recurenta-reclamantă apreciază că reportajul a fost difuzat în contextul dezbaterii publice privind condițiile de detenție din penitenciare și a comportamentului personalului din cadrul acestora, iar existența casei de vacanță a d-lui B. este o informație publică desprinsă din declarația de avere a acestuia, ce a fost prezentată de către radiodifuzor, pe ecran, în timpul emisiunii.

Mai arată recurenta-reclamantă că, în creionarea profilului moral-profesional al șefului Penitenciarului Jilava, radiodifuzorul nu a exprimat opinii proprii, ci a citat un articol apărut în ziarul C., astfel încât nu s-a demonstrat că a acționat cu rea-credință în informarea publicului și cu lipsă de imparțialitate.

Existența casei de vacanță este o realitate dovedită, iar conform art. 11 și 20 din Constituția României, în dreptul român prevalează dreptul opiniei publice de a fi informată cu privire la aspecte ce țin de interesul public, iar presa are obligația să prezinte astfel de informații.

În acest sens este și jurisprudența Curții Europene de Justiție care a fundamentat necesitatea protejării libertății de exprimare pe valoarea pe care aceasta o reprezintă ca mijloc pentru a asigura buna funcționare a unei societăți democratice, de aici decurgând poziția privilegiată acordată libertății de a informa publicul și de a pune în discuție chestiuni de interes public.

Raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., republicat, a fost analizat în Complet de filtru și comunicat părților în baza Încheierii de ședință din data de 8 iunie 2017, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin Încheierea de ședință din data de 12 octombrie 2017, Completul de filtru, apreciind incidența în cauză a prevederilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ., a admis în principiu recursul și a fixat termen pentru judecata cauzei pe fond.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analiza motivelor de casare.

Prin Decizia nr. 119 din 24 februarie 2015, contestată în prezenta cauză, recurenta-reclamantă a fost sancționată cu amendă în cuantum de 10.000 lei, reținându-se încălcarea disp. art. 3 alin. (2) din Legea audiovizualului, art. 33 alin. (1) și art. 64 alin. (1) lit. b) din Codul de reglementare a conținutului audiovizual.

Potrivit art. 3 alin. (2) din Legea audiovizualului, toți furnizorii de servicii media audiovizuale au obligația să asigure informarea obiectivă a publicului prin prezentarea corectă a faptelor și evenimentelor și să furnizeze libera formare a opiniilor.

De asemenea, art. 33 alin. (1) din Codul de reglementare a conținutului audiovizual stipulează că orice persoană are dreptul la respectarea vieții private și de familie, a domiciliului și a corespondenței, iar art. 64 alin. (1) lit. b) din același C. proc. civ., obligă furnizorii de servicii media să respecte principiul conform căruia informarea cu privire la un fapt sau un eveniment să fie corectă, verificată și prezentată în mod imparțial și cu bună-credință.

Înalta Curte reține că în speță, recurenta-reclamantă a fost sancționată pentru încălcarea unor principii pe care furnizorii de servicii media audiovizuale au obligația să le respecte atunci când își exercită dreptul la libera informare a publicului și nu pentru însăși exercitarea acestui drept.

Conform textelor legale sus-menționate, a căror greșită aplicare, recurenta-reclamantă a imputat-o primei instanțe, informarea trebuie să fie corectă, verificată și prezentată în mod imparțial și cu bună credință.

Recurenta-reclamantă consideră că nu s-a demonstrat faptul că informarea nu a fost prezentată în mod imparțial și s-a încălcat principiul bunei-credințe.

Drept argument al acestei susțineri, este existența, în cuprinsul declarației de avere a șefului Penitenciarului Jilava, a casei de vacanță a acestuia.

Prezentarea acestei informații din cuprinsul declarației de avere a fost coroborată însă de către recurenta-reclamantă cu luarea unor interviuri vecinilor și inducerea ideii către public că imobilul a fost construit din venituri ilicite.

Cu privire la această ultimă informație s-a realizat de către furnizorul de servicii media audiovizuale încălcarea prevederilor legale amintite, deoarece faptele nu au fost prezentate în mod obiectiv, nu sunt verificate, nu sunt prezentate în mod imparțial și cu bună-credință.

Prin formulări de tipul "Penitenciarele, o afacere deschisă. Moșteni-Greci; colțul de rai al șefului pușcăriei Jilava" sau prin întrebările adresate vecinilor din care se încerca a se afla "modul de construire al imobilului" s-a realizat în mod indubitabil încălcarea de către radiodifuzor a dispozițiilor legale analizate, astfel cum în mod corect a reținut și judecătorul fondului.

Cu privire la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, însăși recurenta-reclamantă susține prin motivele de recurs că jurnalistul are obligația de a verifica informațiile și de a nu depăși anumite limite, îndeosebi în ceea ce privește reputația și drepturile celorlalți, chiar dacă datoria sa principală este de a oferi publicului orice informație de interes public.

Or, în prezenta cauză, în mod corect prima instanță a constatat depășirea acestor limite, motiv pentru care, în temeiul art. 496 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge recursul formulat de SC A. SRL împotriva Sentinței nr. 1.649 din 9 iunie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 februarie 2018.