ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 413/2017

Decizia nr. 413/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 12 mai 2014 reclamanta SC A. SRL a solicitat în contradictoriu cu pârâtul B. anularea Deciziei nr. 257 din 08 aprilie 2014 și exonerarea de la plata amenzii de 20.000 lei.

Prin sentința nr. 2585 din data de 2 octombrie 2014 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC A. SA în contradictoriu cu pârâtul B., a anulat în parte Decizia B. nr. 257 din 08 aprilie 2014, respectiv în ceea ce privește reținerea în sarcina radiodifuzorului SC A. SA a încălcării prevederilor art. 30 și 67 din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual și, pe cale de consecință, a redus amenda aplicată de la 20.000 lei la 10.000 lei, respingând în rest acțiunea ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut, în esență,

că

doar informarea oferită publicului cu privire la amenda de 70.000 lei aplicată radiodifuzorului SC A. SA, prin Decizia nr. 118/2014, nu a fost una corectă, nefiind prezentată în mod imparțial și cu bună-credință, împrejurare care este suficientă pentru a atrage sancționarea reclamantei pentru nerespectarea prevederilor art. 64 din C. audiovizualului.

Referitor la invocarea de către reclamantă a dispozițiilor art. 18 alin. 2 din Legea nr. 33/2007, în sensul că lista susținătorilor constituie un act public, Curtea a subliniat că nu poate fi primită interpretarea din cererea de chemare în judecată, întrucât legiuitorul a avut în vedere posibilitatea de a fi consultate aceste liste de persoanele care justifică un interes legitim, iar nu afișarea lor în condiții ce pot avea ca efect prejudicierea cetățenilor care figurează pe respectivele liste, prin divulgarea datelor lor cu caracter personal.

Curtea a constatat că incidența art. 30 din C. audiovizualului nu a fost analizată și motivată în cuprinsul deciziei contestate prin raportare la jurisprudența deosebit de importantă dezvoltată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în aplicarea și interpretarea art. 10 din Convenție, cu toate că o astfel de analiză era imperios necesară.

În ceea ce privește aplicabilitatea art. 67 din C. audiovizualului, Curtea a constatat, contrar celor reținute în cuprinsul deciziei contestate, că moderatorul emisiunii respective a asigurat o separare clară a opiniilor de fapte și nu a afectat imparțialitatea informației oferite publicului telespectator, chiar dacă a fost "insistent" în a susține că primul-ministru a plagiat teza de doctorat.

Împotriva sentinței a declarat recurs pârâtul B., criticând-o pentru nelegalitate și, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea căii de atac, casarea sentinței, respingerea în tot a acțiunii reclamantei și menținerea ca temeinică și legală a Deciziei nr. 257/2014.

În motivarea căii de atac, recurentul-pârât a arătat, în esență, următoarele:

- în mod greșit instanța de fond a interpretat și aplicat dispozițiile art. 30 din C. audiovizualului și art. 10 din Convenție întrucât B. nu a considerat, prin decizia emisă, că subiectul referitor la acuzația de plagiat formulată la adresa domnului x nu ar fi putut fi subiect de dezbatere, ci că dezbaterea a fost de natură să aducă atingere dreptului la imagine al acestuia, în contextul strict al modului în care s-au derulat discuțiile în studio.

- între modul în care instanța de fond a înțeles să își exercite soluția pronunțată pe acest aspect și raportul de monitorizare a emisiunii este o diferență esențială: anume că judecătorul fondului, prin propria-i interpretare, face o delimitare ce s-ar fi impus a fi făcută de moderator în timpul dezbaterilor din emisiunea supusă analizei.

- instanța de fond în mod greșit a reținut că B. a constatat încălcarea prevederilor art. 67 numai în ediția din 24 martie 2014 a emisiunii „Sub semnul întrebării”, când în realitate, încălcarea acestei prevederi legale a fost avută în vedere și pentru ediția din 18 martie 2014.

- fără să analizeze atent conținutul actului administrativ suspus controlului de legalitate, instanța de fond a redus amenda aplicată de B. prin excluderea art. 67 din Codul audiovizualului (implicit și a art. 30), motivându-și decizia prin raportare la o singură ediție a emisiunii, deși, în realitate a fost vorba de două ediții ale respectivei emisiuni.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca temeinică și legală a sentinței recurate, arătând că:

- analizând transcriptul emisiunii din data de 24 martie 2014 se constată că moderatorul emisiunii a adus la cunoștința publicului baza factuală în sensul referirii la două comisii universitare care au analizat teza de doctorat.

- considerentele instanței de fond sunt pe deplin întemeiate, având în vedere că “limitele criticii acceptabile sunt mai largi cu privire la politicieni decât în raport cu indivizi obișnuiți, întrucât, spre deosebire de cei din urmă, politicienii trebuie să accepte în mod inevitabil și conștient verificarea fiecărui cuvânt și a fiecărei fapte, atât din partea jurnaliștilor, cât și din partea marelui public și, în consecință, trebuie să dovedească un grad mai mare de toleranță”.

;

Raportul asupra admisibilității recursului, întocmit în cauză potrivit art. 493 alin. (2)-(3) C. proc. civ., a fost comunicat părților în baza încheierii din data de 04 martie 2016, conform alin. (4) al aceluiași articol.

Prin încheierea din 09 iunie 2016, completul de filtru a admis recursul în principiu și a fixat termen pentru judecarea acestuia în ședință publică, în condiții de contradictorialitate, conform art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de casare invocate, a actelor dosarului și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Intimatul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal pe calea prevăzută de art. 95

2

din Legea audiovizualului nr. 504/2002, cu o acțiune îndreptată împotriva B., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună anularea Deciziei nr. 257 din 08 aprilie 2014 și exonerarea de la plata amenzii de 20.000 lei.

Prima instanță a admis în parte acțiunea formulată de SC A. SRL, a anulat în parte Decizia B. nr. 257 din 08 aprilie 2014 respectiv în ceea ce privește reținerea în sarcina radiodifuzorului SC A. SRL a încălcării prevederilor art. 30 și 67 din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual și pe cale de consecință a redus amenda aplicată de la 20.000 lei la 10.000 lei, respingând în rest acțiunea ca neîntemeiată.

Pârâtul B. a declarat recurs, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față, aceste motive nu sunt incidente, prima instanța aplicând în mod corect dispozițiile legale.

Astfel, criticile recurentei vizează înlăturarea incidenței art. 30 și 67 din C. audiovizualului, prima instanță reținând că membrii B. au avut în vedere, în aplicarea acestor dispoziții, „insistența cu care domnul C. și-a susținut opinia conform căreia domnul D. este plagiator dovedit de două comisii, deși instanțele judecătorești nu s-a pronunțat cu privire la o astfel de faptă”, apreciind că această atitudine a fost de natură să afecteze imparțialitatea informației.

Potrivit dispozițiilor art. 30 din Decizia nr. 220/2011 privind C. de reglementare a conținutului audiovizual, furnizorii de servicii media audiovizuale au obligația să respecte drepturile și libertățile fundamentale ale omului, viața privată, onoarea și reputația, precum și dreptul la propria imagine.

Libertatea de exprimare este un drept fundamental al individului, cu o aplicație specifică în domeniul mass media, ocrotit ca atare de Curtea Europeană de la Strasbourg din a cărei jurisprudență constantă reiese importanța deosebită a libertății presei în orice societate democratică. Această libertate nu este însă una absolută, ea implicând unele restricții generate de necesitatea protecției altor valori fundamentale, cum ar fi dreptul la reputație, demnitatea și onoarea persoanei. Protejarea acestora nu trebuie să fie efectuată prin folosirea unor mijloace cu caracter disuasiv asupra activității jurnaliștilor, fiind necesar a fi găsit acel echilibru prin care să se garanteze atât libertatea de exprimare cât și dreptul la ocrotirea vieții private a fiecăruia dintre noi.

Conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, în interpretarea art. 10 din Convenție, limitele criticii acceptabile sunt mai largi cu privire la politicieni decât în raport cu indivizii obișnuiți, întrucât, spre deosebire de cei din urmă, politicienii trebuie să accepte în mod inevitabil și conștient verificarea strictă a fiecărui cuvânt și a fiecărei fapte, atât din partea jurnaliștilor, cât și din partea marelui public și, în consecință, trebuie să dovedească un grad mai mare de toleranță (cauza Linges împotriva Austriei, cauza Oberschlick împotriva Austriei).

Într-un principiu reiterat și în cauza Dalban c. României (23) Curtea a admis că libertatea de exprimare conferită mass media presupune existența unor limite mai largi în ceea ce privește întinderea acesteia, jurnaliștii bucurându-se, așadar, în exercițiul acestei libertăți, de o doză de exagerare ori chiar de provocare cu privire la judecățile de valoare pe care le emit, fără a fi ținuți să le demonstreze realitatea. Cu toate acestea, o judecată de valoare nefundamentată pe nicio bază factuală poate apărea ca fiind excesivă, situându-se în afara ariei de protecție conferite de articolul 10 al Convenției.

Pe lângă adevărul obiectiv al informațiilor furnizate de un jurnalist, instanța trebuie să verifice un alt element deosebit de important, și anume buna credință a acestuia. Se va verifica dacă autorul afirmațiilor a cunoscut sau nu lipsa lor de adevăr, dacă a depus suficiente eforturi pentru a verifica acest caracter al lor, urmând a se avea în vedere, de asemenea, și scopul cu care informațiile au fost răspândite (verificându-se dacă a urmărit să informeze opinia publică iar în cadrul acestui procedeu, unele informații au lezat reputația altei persoane, exercitându-și profesia cu respectarea eticii și deontologiei specifice, sau, din contră, a avut drept obiectiv principal distrugerea bunei reputații a unei persoane, într-un mod gratuit și lipsit de scrupule). Jurnaliștii vor fi protejați de articolul 10 chiar dacă nu pot face proba verității, dar s-a dovedit că au acționat cu bună credință.

Așa fiind, în mod corect prima instanță a reținut că incidența art. 30 din C. audiovizualului nu a fost analizată și motivată în cuprinsul deciziei contestate prin raportare la jurisprudența deosebit de importantă dezvoltată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în aplicarea și interpretarea art. 10 din Convenție, cu toate că o astfel de analiză era imperios necesară.

Pe de altă parte, prima instanță a reținut că moderatorul emisiunii respective a asigurat o separare clară a opiniilor de fapte și nu a afectat imparțialitatea informației oferite publicului telespectator, chiar dacă a fost „insistent” în a susține că primul-ministru a plagiat teza de doctorat.

La aceeași concluzie a ajuns și Înalta Curte în urma propriului demers de aplicare a cadrului normativ incident cauzei la situația de fapt.

Potrivit dispozițiilor art. 67 din Decizia nr. 220/2011 privind C. de reglementare a conținutului audiovizual, în exercitarea dreptului lor de a-și exprima opinii sau puncte de vedere în legătură cu subiecte de interes public, prezentatorii și moderatorii trebuie să asigure o separare clară a opiniilor de fapte și nu trebuie să profite de apariția lor constantă în programe într-un mod care să contravină exigențelor de asigurare a imparțialității.

Instanța de control judiciar reține că obligația de informare corectă a publicului presupune atât îndatorirea de a aduce la cunoștința acestuia informații reale, verificate, adevărate, cât și îndatorirea de a prezenta toate informațiile relevante cu privire la un anumit subiect determinat.

Cu alte cuvinte, informarea corectă trebuie să fie nu doar adevărată, ci și exactă, adică să reflecte întreaga realitate, iar nu doar o parte a acesteia, în funcție de interesele persoanei care o prezintă. Numai prin prezentarea completă, iar nu selectivă a informațiilor, publicul este în măsură să înțeleagă corect și complet situația prezentată și să își formeze un punct de vedere propriu cu privire la subiectul prezentat.

Obligația prezentării tuturor informațiilor relevante aferente unui subiect rezultă și din obligația prezentării tuturor punctelor de vedere aflate în divergență, precum și din necesitatea asigurării unei informări imparțiale, obiective.

Înalta Curte apreciază că este corectă opinia exprimată de judecătorul fondului în sensul că susținerile moderatorului priveau acuzația de plagiat în sens academic, iar nu sub aspectul întrunirii elementelor constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 141 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe.

Pentru aceste considerente și în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004 și art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de B. împotriva sentinței civile nr. 2585 din 2 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de B. împotriva sentinței civile nr. 2585 din 2 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 februarie 2017.