Decizia nr. 1476/2017 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 154/2014 a Curții de Apel Bacău

Obiectul litigiului dedus judecății Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Curtea de Apel Bacău sub nr. 420/32/2014 din 17 iunie 2014, reclamantul Municipiul Bacău, prin primar, a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, în principal, anularea Hotărârii nr. 251 din 30 aprilie 2014 și, în subsidiar, modificarea aceleași hotărâri, în sensul înlocuirii amenzii contravenționale în valoare de 2. 000 lei cu avertisment.

Hotărârea primei instanțe Prin Sentința nr. 154 din 20 noiembrie 2014 a Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a respins acțiunea formulată de reclamantul Municipiul Bacău - prin primar, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, ca nefondată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței de mai sus a formulat recurs reclamantul Municipiul Bacău - prin viceprimar A., solicitând admiterea recursului și casarea în tot a hotărârii atacate. În motivarea recursului se arată că în Dosarul nr. x/2012, alături de autosesizarea Colegiului director al Consiliului National pentru Combaterea Discriminării din 17 iulie 2012, a fost întocmită o nouă notă de autosesizare înregistrată din 06 februarie 2014, prin care au fost introduse în dosar, ca reclamate, Instituțiile Primarilor reședințelor de județ din România, printre acestea fiind și Instituția Primarului municipiului Bacău, prin Primar în funcție, Romeo Stavarache, iar la data de 25 februarie 2014 i s-a solicitat un punct de vedere raportat la noua sesizare având ca obiect "Neasigurarea condițiilor de transport local, mijloace de transport în comun, a persoanelor cu dizabilități locomotorii, încălcarea dreptului la demnitate prin modul în care persoanele cu dizabilități locomotorii sunt obligate să utilizeze transportul în comun în localitățile reședințe de județ, precum și să comunice o situație statistica în Municipiul Bacău, actualizată, care să reflecte: numărul mijloacelor de transport în comun, respectiv câte dintre acestea sunt adaptate pentru nevoile persoanelor cu dizabilități." Recurentul-reclamant arată că s-a conformat acestei solicitări și a comunicat prin adresa din 03 martie 2014 Consiliului National pentru Combaterea Discriminării, punctul său de vedere și relațiile solicitate, dar cu toate acestea la data de 03 iunie 2014 i s-a comunicat Hotărârea nr. 251 din 30 aprilie 2014 adoptata de către Consiliul National pentru Combaterea Discriminării, prin care i s-a aplicat o amendă contravenționala în valoare de 2.000 lei, hotărâre pe care o apreciază ca fiind nelegală și nefondată. Astfel, arată că Legea nr. 448/2006, privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, a stabilit în sarcina autorităților publice locale din toata țara, o serie de obligații, iar instituția recurentă s-a aliniat dispozițiilor acestei legi. Mai arată că în ceea ce privește serviciul de transport public local, la data de 26.03.2004, prin Contractul de concesiune nr. 11252, încheiat între Consiliul Local al municipiului Bacău și operatorul de transport SC B. SA a fost concesionat transportul public local de călători pe raza municipiului Bacău, iar ulterior, conform Legii nr. 92/2007, a fost adoptată Hotărârea Consiliului Local al municipiului Bacău nr. 91 din 16 aprilie 2010 prin care s-a constatat încetarea contractului de concesiune nr. x/2004 și s-a aprobat inițierea procedurii de atribuire a gestiunii serviciului de transport public local de persoane prin curse regulate cu autobuze. Împotriva acestei hotărâri a promovat acțiune în anulare Instituția Prefectului - Județul Bacău, iar prin Sentința civila nr. 2581/CA din 20 aprilie 2012 pronunțata de Tribunalul Brașov în Dosarul nr. x/110/2010, definitivă și irevocabila, a fost anulata H.C.L. nr. 91/2010, contractul de concesiune încheiat în anul 2004 rămânând astfel în vigoare. Recurentul-reclamant mai arată că în speță, contrar celor reținute de prima instanță, prin H.C.L. nr. 91/2010 s-a încercat încheierea unui nou contract de concesiune a serviciului de transport public local, în care ar fi fost impusă, din start, condiția deținerii de vehicule conforme, prin inserarea unei clauze prin care operatorul de transport să semneze că își asuma obligativitatea conformării la cerințele imperative ale Legii nr. 448/2006, însă acest demers a rămas fără rezultat. Cu toate acestea, recurentul mai susține că au fost luate masuri pentru adaptarea mijloacelor de transport, în limitele tehnice posibile, la nevoile persoanelor cu handicap, în sensul că din numărul total de 64 de mijloace de transport în comun (autobuze), 26 au fost adaptate, în mod corespunzător, pentru accesul persoanelor cu handicap. Cu privire la cererea formulata în subsidiar, aceea de a înlocui amenda contravenționala aplicată cu avertismentul, recurentul-reclamant arată că având în vedere dispozițiile art. 7 alin. (3) din O.G. nr. 2/2001, sancțiunile contravenționale nu sunt un scop în sine, ci au un scop preventiv care, în speța, poate fi atins prin aplicarea unei sancțiuni cu avertisment, fiind prima abatere, și deficientele fiind recunoscute și remediate în totalitate. Astfel, între Consiliul Local al municipiului Bacău și SC B. SA Bacău a fost încheiat Actul adițional nr. x la Contractul de concesiune din 26 martie 2004 prin care a fost stabilita în sarcina concesionarului obligația ca până la data de 31 decembrie 2014 să adapteze toate mijloacele de transport în comun aflate circulație pentru a facilita accesul neîngrădit al persoanelor cu handicap la serviciul public de transport local prin curse regulate din municipiul Bacău, așa încât chiar dacă deși O.G. nr. 137/2000 nu prevede o astfel de sancțiune, respectiv avertismentul, din practica Consiliului se poate observa că acesta a aplicat în mai multe rânduri o astfel de sancțiune. În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe prevederile art. 483 - 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat.

Apărările formulate în cauză În cauză, intimatul-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării nu a formulat întâmpinare, deși a fost legal citat în acest sens.

Procedura derulată în fața instanței de recurs Prin raportul asupra admisibilității în principiu a recursului de față, s-a concluzionat că în raport cu dispozițiile art. 493 alin. (3) din C. proc. civ., recursul este admisibil în principiu, având în vedere că acesta îndeplinește cerințele de formă prevăzute la art. 486 alin. (1) lit. a) și c)-e) din C. proc. civ.; a fost declarat în termen; motivele de recurs se încadrează celor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și nici nu există motive de ordine publică ce pot fi invocate în condițiile art. 489 alin. (3) din C. proc. civ. Prin încheierea din 13 octombrie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a admis în principiu, recursul declarat de reclamantul Municipiul Bacău - prin viceprimar A. împotriva Sentinței nr. 154 din data de 20 noiembrie 2014 a Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și s-a fixat termen de judecată pe fond a recursului la 25 aprilie 2017, reținându-se totodată că părțile nu au depus un punct de vedere referitor la concluziile raportului întocmit asupra admisibilității în principiu a recursului. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză Analizând actele și lucrările dosarului, respectiv sentința recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat. Criticile din recurs se subsumează motivului de nelegalitate a hotărârii prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. În cauză, se constată că Primarul, ca autoritate executivă a administrației publice locale, în conformitate cu prevederile coroborate ale art. 22 din Legea nr. 448/2006 și art. 23, art. 63 alin. (1) lit. d), alin. (5) lit. a) și c) din Legea nr. 215/2000, are atribuții referitoare la serviciul public de transport public local, care trebuie asigurat cetățenilor. Înalta Curte constată că susținerile recurentului sunt nefondate, instanța de fond reținând corect o îndeplinire numai parțială a obligației care îi revenea recurentului-reclamant, în calitatea sa de autoritate a administrației publice locale, de a lua măsurile specifice în vederea asigurării transportului în comun al persoanelor cu dizabilități locomotorii, în sensul că s-a constatat că adaptarea mijloacelor de transport în comun aflate în circulație trebuia realizată de către autoritățile publice locale până la data limită expres prevăzută de lege, 31 decembrie 2010, fapt care, în Municipiul Bacău a fost realizat doar în proporție de 40,63%, în cauză, aplicarea acestor dispoziții fiind mult întârziată. Astfel, se reține că în speță, adaptarea tuturor mijloacelor de transport în comun aflate în circulație pentru asigurarea accesului persoanelor cu dizabilități locomotorii a fost convenită de părțile contractului de concesiune nr. x/2004 (a transportului public local de călători pe raza municipiului Bacău) abia la data de 29 august 2014, termenul în care urma a fi realizată măsura fiind 31 decembrie 2014, adică cu o întârziere de 4 ani față de termenul stabilit de art. 64 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 448/2006. Date fiind aceste aspecte, Înalta Curte apreciază în acord cu cele statuate de către instanța de fond, că nu se poate reține în favoarea reclamantului Hotărârea nr. 91 din 16 aprilie 2010 adoptată de Consiliul local Bacău - și anulată de Tribunalul Brașov prin sentința civilă din 20 aprilie 2014, irevocabilă prin decizia civilă pronunțată de Curtea de Apel Brașov la data de 27 noiembrie 2012, întrucât adoptarea hotărârii s-a făcut doar cu puțin înainte de expirarea termenului prevăzut de art. 64 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 448/2006, iar pe de altă parte, măsura în discuție se putea adopta, până la data de 31 decembrie 2010, în aceeași manieră cu cea pentru care părțile contractului de concesiune nr. x/2004 au optat după data hotărârii contestate în prezenta cauză, respectiv prin încheierea unui act adițional. Înalta Curte reține că prevederile relevante din Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap sunt următoarele: Art. 9 alin. (1) lit. b), (1) Pentru protecția sănătății fizice și mentale a persoanelor cu handicap, autoritățile publice au obligația să ia următoarele măsuri specifice: (…) b) să creeze condiții de disponibilitate, respectiv de transport, infrastructură, rețele de comunicare, a serviciilor medicale și socio-medicale; Art. 22, Autoritățile administrației publice locale au obligația să ia următoarele măsuri specifice în vederea asigurării transportului în comun al persoanelor cu handicap: a) să achiziționeze mijloace de transport în comun adaptate; b) să adapteze mijloacele de transport în comun aflate în circulație în limitele tehnice posibile, conform reglementărilor în vigoare; c) să realizeze, în colaborare ori în parteneriat cu persoanele juridice, publice sau private, programe de transport al persoanelor cu handicap. Art. 64, (1) Pentru a facilita accesul neîngrădit al persoanelor cu handicap la transport și călătorie, până la 31 decembrie 2010, autoritățile administrației publice locale au obligația să ia măsuri pentru: a) adaptarea tuturor mijloacelor de transport în comun aflate în circulație;(…) Prevederile relevante din Legea nr. 221/2010 pentru ratificarea Convenției privind drepturile persoanelor cu dizabilități, adoptată la New York de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 13 decembrie 2006, deschisă spre semnare la 30 martie 2007 și semnată de România la 26 septembrie 2007, sunt următoarele: Art. 9 Accesibilitate 1. Pentru a da persoanelor cu dizabilități posibilitatea să trăiască independent și să participe pe deplin la toate aspectele vieții, statele părți vor lua măsurile adecvate pentru a asigura acestor persoane accesul, în condiții de egalitate cu ceilalți, la mediul fizic, la transport, informație și mijloace de comunicare, inclusiv la tehnologiile și sistemele informatice și de comunicații și la alte facilități și servicii deschise sau furnizate publicului, atât în zonele urbane, cât și rurale. Aceste măsuri, care includ identificarea și eliminarea obstacolelor și barierelor față de accesul deplin, trebuie aplicate, printre altele, la: a) clădiri, drumuri, mijloace de transport și alte facilități interioare sau exterioare, inclusiv școli, locuințe, unități medicale și locuri de muncă; b) serviciile de informare, comunicații și de altă natură, inclusiv serviciile electronice și de urgență.(…) Art. 19, Viață independentă și integrare în comunitate Statele părți la prezenta convenție recunosc dreptul egal al tuturor persoanelor cu dizabilități de a trăi în comunitate, cu șanse egale cu ale celorlalți, și vor lua măsuri eficiente și adecvate pentru a se asigura că persoanele cu dizabilități se bucură pe deplin de acest drept și de deplina integrare în comunitate și participare la viața acesteia, inclusiv asigurându-se că:(…) c) serviciile și facilitățile comunitare pentru populație în general sunt disponibile în aceeași măsură persoanelor cu dizabilități și răspund nevoilor acestora. Art. 20, Mobilitatea personală Statele părți vor lua măsuri eficiente pentru a asigura o mobilitate personală, în cel mai înalt grad posibil de independență, a persoanelor cu dizabilități, inclusiv prin: a) facilitarea mobilității persoanelor cu dizabilități în modul și în momentul alese de acestea și la un cost accesibil; b) facilitarea accesului persoanelor cu dizabilități la mijloace, dispozitive de mobilitate, tehnologii de asistare și forme active de asistență și de intermediere de calitate, inclusiv prin punerea acestora la dispoziția lor, la un cost accesibil; c) furnizarea de formare pentru dezvoltarea de abilități de mobilitate a persoanelor cu dizabilități și pentru personalul specializat care lucrează cu persoanele cu dizabilități; d) încurajarea entităților care produc dispozitive de sprijin pentru mobilitate, dispozitive și tehnologii de asistare să țină cont de toate aspectele legate de mobilitatea persoanelor cu dizabilități. Raportat la aceste prevederi legale coroborate, rezultă că autorităților administrației publice locale le revine obligația de a asigura accesul nediscriminatoriu, în condiții de egalitate cu ceilalți, la serviciul de transport public local, pentru această categorie de utilizatori, respectiv obligația de a lua măsurile specifice prevăzute de art. 22 din Legea nr. 488/2006, în vederea asigurării transportului în comun al persoanelor cu dizabilități, care să conducă la asigurarea utilizării de către aceste persoane a tuturor mijloacelor de transport în comun local. Întrucât în cazul municipiului Bacău numai o parte dintre mijloacele de transport puteau fi folosite de persoanele cu dizabilități, în mod corect Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a reținut în sarcina reclamantului un comportament pasiv care, prin efectele lui, defavorizează nejustificat categoria persoanelor cu dizabilități locomotorii, fiind incidente prevederile art. 2 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000, care atrag răspunderea contravențională a reclamantului în condițiile art. 10 lit. g) și h), art. 15 și art. 26 din O.G. nr. 137/2000. Împrejurarea că o parte a mijloacelor de transport au fost adaptate în scopul utilizării de către persoanele cu dizabilități locomotorii, în mod corect, a constituit numai o circumstanță pentru individualizarea sancțiunii, care a fost orientată spre minimul prevăzut de lege. În ceea ce privește cererea formulată de către recurentul-reclamant privind înlocuirea amenzii contravenționale aplicată, în cuantum de 2.000 lei, cu avertismentul, în temeiul dispozițiilor art. 7 alin. (3) din O.G. nr. 2/2001, Înalta Curte constată că cererea este neîntemeiată. Astfel, art. 7 din O.G. nr. 2/2001 prevede că: " (1) Avertismentul constă în atenționarea verbală sau scrisă a contravenientului asupra pericolului social al faptei săvârșite, însoțită de recomandarea de a respecta dispozițiile legale. (2) Avertismentul se aplică în cazul în care fapta este de gravitate redusă. (3) Avertismentul se poate aplica și în cazul în care actul normativ de stabilire și sancționare a contravenției nu prevede această sancțiune." Se constată în fapt, deși O.G. nr. 137/2000 nu prevede sancțiunea contravențională a "avertismentului", acest act normativ se completează în ceea ce privesc sancțiunile contravenționale aplicate cu dispozițiile considerate de drept comun în materie contravențională, respectiv cu dispozițiile O.G. nr. 2/2001. În cazul de față, se constată că deși teoretic este posibilă aplicarea unei asemenea sancțiuni, o asemenea individualizare a sancțiunii nu se impune a fi aplicată în speță, având în vedere faptul că folosirea unei măsuri coercitive trebuie să fie condiționată de respectarea principiului proporționalității și să fie subsumată unei fapte de o gravitate redusă, ori în speță nerespectarea dispozițiilor legale și neluarea măsurilor pentru adaptarea mijloacelor de transport în comun în termenul prevăzut de art. 64 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 448/2006, nu reprezintă o faptă de o gravitate atât de redusă, cu atât mai mult cu cât sancțiunea aplicată a fost orientată spre minimul prevăzut de lege. Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, fiind nefondat. III. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs. Pentru aceste motive, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamantului Municipiul Bacău prin viceprimar A. împotriva Sentinței nr. 154 din 20 noiembrie 2014 a Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.