ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 961/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General al Poliției Române - Direcția de Ordine Publică, a atacat Decizia nr. 434216/S3/VG din 14 aprilie 2015, prin care pârâtul a respins contestația împotriva măsurii anulării licenței de funcționare din 2 februarie 2010, comunicată prin adresa din 3 martie 2015, prin care i s-a adus la cunoștință această măsură, conform art. 58 lit. m) și art. 60 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 333/2003, republicată.

Reclamanta a solicitat revocarea măsurii anulării licenței de funcționare din 2 februarie 2012, dispusă prin adresa din 3 martie 2015 și menținută prin Decizia nr. 434216/S3/VG din 14 aprilie 2015 emisă de pârât.

Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 253 din 24 noiembrie 2015, a admis acțiunea formulată de reclamantă, dispunând anularea adresei din 14 aprilie 2015 a Inspectoratului General al Poliției Române și revocarea măsurii anulării licenței de funcționare din 2 februarie 2010 dispusă de pârât prin adresa din 3 martie 2015, respingând cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul Inspectoratul General al Poliției Române, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul-pârât susține că hotărârea primei instanțe s-a dat cu încălcarea disp. art. 7 alin. (2) din H.G. nr. 301/2012 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 333/2003 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor și protecția persoanelor, în sensul că avizul favorabil acordat conducătorului, anterior intrării în vigoare a actului normativ (16 iunie 2012) rămâne valabil dacă sunt întrunite condițiile prevăzute la art. 25 alin. (2), respectiv depunerea unei copii a certificatului de competențe pentru ocupația manager de securitate sau a diplomei de licență - profilul științe juridice.

Recurentul-pârât susține că până la data de 1 ianuarie 2015, administratorul B. nu a făcut dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege și nu a obținut avizul favorabil pentru funcția de conducător.

Se mai susține că intimata-reclamantă a fost sancționată contravențional cu avertisment pentru săvârșirea contravenției prevăzute de art. 58 lit. m) din Legea nr. 333/2003, iar licența de funcționare a fost anulată potrivit art. 60 alin. (1) lit. a) din același act normativ.

În raport de cele arătate, recurentul-pârât susține că sancțiunea contravențională a rămas definitivă prin Decizia nr. 1167/2015 a Tribunalului Dâmbovița și că actul administrativ prin care s-a dispus anularea licenței de funcționare este motivat și permite instanței de contencios administrativ să identifice temeiurile de fapt și de drept avute în vedere la dispunerea măsurii.

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă SC A. SRL a invocat excepția nulității recursului pentru nemotivare, iar pe fond a cerut respingerea recursului.

Raportul întocmit potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru și comunicat părților în baza Încheierii de ședință din data de 9 noiembrie 2017, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Completul de filtru a apreciat incidența în cauză a prevederilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ., pronunțând în acest sens Încheierea de admitere în principiu din data de 25 ianuarie 2018 și constatând totodată că excepția nulității recursului este neîntemeiată.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analiza motivelor de casare.

Recursul este fondat.

Prima instanță, admițând acțiunea reclamantei SC A. SRL a reținut, pe de o parte, soluția de anulare a procesului-verbal de contravenție pronunțată de Judecătoria Târgoviște, prin Sentința nr. 2319 din 12 iunie 2015, iar pe de altă parte, nemotivarea în fapt a actului administrativ atacat.

Instanța de fond a mai susținut că prin actul administrativ s-a evidențiat numai măsura sancționării contravenționale și temeiurile de drept aplicabile, fără a se arăta în concret motivul anulării licenței de funcționare și fără să se aducă la cunoștința reclamantei care anume condiții au stat la baza eliberării acestei licențe, nu au fost respectate.

Înalta Curte constată, verificând actele dosarului, existența adresei din 3 martie 2015, prin care intimata-reclamantă este încunoștințată că, în conformitate cu prevederile art. 58 lit. m) și art. 60 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 333/2003 republicată, coroborate cu art. 37 din H.G. nr. 301/2012 s-a dispus măsura anulării licenței de funcționare din 2 februarie 2010.

Prin răspunsul la plângerea prealabilă, comunicat cu adresa din 14 aprilie 2015, recurentul-pârât a arătat că își menține actul administrativ de anulare a licenței de funcționare, precizând că societatea a fost sancționată contravențional potrivit disp. art. 58 lit. m) din Legea nr. 333/2003 și, ca urmare a încheierii procesului-verbal de contravenție s-a propus măsura administrativă a anulării licenței de funcționare.

S-a mai arătat, în cuprinsul aceluiași răspuns, nerelevanța faptului contestării procesului-verbal de contravenție și greșita interpretare a disp. art. 60 alin. (2) din Legea nr. 333/2003, textul referindu-se la comunicarea măsurii dispuse către Oficiul Registrului Comerțului în termen de 10 zile, în vederea realizării publicității acestei măsuri, dar numai după respingerea plângerii de către instanță.

De asemenea, din cuprinsul înscrisurilor care au stat la baza emiterii actului administrativ contestat, respectiv a referatului cu propunere de anulare a licenței de funcționare, a raportului cu propunere de anulare a licenței de funcționare, procesului-verbal încheiat în data de 28 ianuarie 2015 de către ofițerul specialist de securitate, declarației date de administratorul societății și procesului-verbal de contravenție din 1 ianuarie 2015, rezultă că societatea nu a depus nicio cerere pentru reavizarea administratorului societății care nu are studii juridice și care nu a urmat nici cursuri de calificare pentru ocupația de manager de securitate.

Intimatul-reclamant, printre motivele cererii sale introductive, susține nemotivarea actului administrativ, care conține o înșiruire de texte legale.

La rândul său, judecătorul fondului susține nemotivarea în fapt a actului atacat și necomunicarea către reclamant a actelor care au stat la baza anulării licenței de funcționare prin adresa din 3 martie 2015.

Înalta Curte, contrar celor reținute de prima instanță, constată, pe de o parte că nu există vreo obligativitate legală ca, odată cu comunicarea actului administrativ să fie comunicate părții și actele care au stat la baza emiterii acestuia, obligația subzistând numai în ipoteza contestării actului în instanță, iar autoritatea emitentă s-a conformat, depunând aceste înscrisuri odată cu întâmpinarea la dosarul de fond, conform art. 13 din Legea nr. 554/21004, modificată și completată, iar pe de altă parte, o condiție a legalității actului administrativ este și motivarea acestuia.

Instanța de contencios administrativ poate pronunța o soluție de anulare a actului administrativ, dacă este vorba despre o nemotivare totală a acestuia sau dacă din cuprinsul motivelor sumar expuse, judecătorul, dar și partea vătămată, nu pot analiza și decela raționamentul autorității emitente.

În speță, se invocă inexistența unei motivări în fapt a actului administrativ și o supramotivare în drept.

Trebuie totuși subliniat că, legalitatea unui act administrativ din punctul de vedere al motivelor care au stat la baza emiterii sale, poate fi apreciată și prin existența unor acte/fapte anterioare cunoscute de parte și care conduc în mod necesar la adoptarea în cazul de față a soluției de anulare a licenței de funcționare.

Astfel, anterior comunicării către intimata-reclamantă a adresei prin care era încunoștințată de anularea licenței de funcționare, societatea a fost sancționată contravențional cu sancțiunea avertisment și s-a ridicat licența de funcționare pentru faptul că aceasta nu a respectat condițiile care au stat la baza eliberării licenței de funcționare, administratorul neîndeplinind condițiile prevăzute de art. 19 alin. (10) din Legea nr. 333/2003 și art. 27 alin. (1) din H.G. nr. 301/2012.

În cuprinsul obiecțiunilor formulate la procesul-verbal de contravenție, s-a menționat că "la data avizării nu-mi erau necesare studii juridice și nici cursul de manager de securitate", de unde rezultă că societatea are cunoștință despre fapta imputată.

Mai mult, din conținutul actului administrativ a cărui anulare se cere în prezenta cauză și a răspunsului la plângerea prealabilă s-au indicat textele legale încălcate de societate, care conduc la concluzia legalității actului din punctul de vedere al îndeplinirii cerințelor motivării.

Cu privire la soluția pronunțată în calea de atac a plângerii contravenționale, se observă că aceasta a fost respinsă definitiv prin Decizia nr. 1167 din 9 decembrie 2015, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, astfel încât procesul-verbal este valabil întocmit, iar sancțiunea contravențională este legală neputând influența soluția din prezentul dosar.

Având în vedere că licența de funcționare se anulează, conform art. 60 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 333/2003 republicată, la săvârșirea uneia dintre contravențiile prevăzute la art. 58 lit. m), iar societatea a fost sancționată tocmai pentru săvârșirea acestei fapte, Înalta Curte, constată că actul administrativ este legal întocmit, iar hotărârea instanței de fond a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor sus-menționate.

Prin urmare, motivul de recurs prevăzut de disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este întemeiat, ceea ce conduce la admiterea recursului în temeiul art. 496 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, la casarea sentinței recurate și, rejudecând acțiunea, în baza art. 1 și art. 18 din Legea nr. 554/2004, la respingerea acțiunii ca neîntemeiate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de pârâtul Inspectoratul General al Poliției Române împotriva Sentinței nr. 253 din 24 noiembrie 2015 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și, rejudecând, respinge acțiunea, ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 8 martie 2018.

Procesat de GGC - CL