ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2697/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, reclamantul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul A., să se constate calitatea acestuia de lucrător al Securității.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 2511 din 26 septembrie 2014, a admis acțiunea formulată de reclamant, constatând calitatea pârâtului de lucrător al Securității.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul A., invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurentul a susținut că prima instanță a interpretat greșit prevederile art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008 care, printr-o analiză superficială, a apreciat că simpla calitate de ofițer al fostei Securități ar genera o prezumție de încălcare a drepturilor fundamentale ale omului, or, în cauză nu există probe din care să rezulte o asemenea încălcare.

Contrar celor reținute de prima instanță, care a considerat că nu are relevanță faptul că a lucrat într-un sistem organizat, guvernat de legile existente atunci, recurentul a arătat că orice abatere de la atribuțiile de serviciu, stabilite prin Regulamente militare, ar fi însemnat săvârșirea unei infracțiuni sau a unei abateri disciplinare, care ar fi fost sancționată, așa încât nu se poate ignora faptul că a respectat legislația din acel moment social.

De asemenea, intrumentarea dosarelor nu se făcea din motive politice, Departamentul Securității Statului era echivalentul Serviciului Român de Informații de astăzi, având rolul de protecție a siguranței statului și cetățenilor săi, iar drepturile și libertățile fundamentale ale Constituției și Pactelor internaționale nu au fost încălcate, în cauză neexistând o hotărâre judecătorească penală sau civilă, prin care să fie sancționat pentru încălcarea acestor drepturi.

Pactele internaționale pe care România le-a ratificat, prevăd și unele excepții în cazul în care persoanele nu și-au respectat obligațiile civice sau au încercat să aducă atingere siguranței statului, în speță, activitatea a fost doar una de supraveghere iar petentul în cauză nu a suferit niciun prejudiciu.

Recurentul a susținut că există dispoziții legale interne și internaționale, în vigoare și astăzi, care permit organelor de informație ale unui Stat să urmărească anumite persoane, amintind: Constituția din 1965 - art. 29 și art. 20 alin. (1) și (2), Legea nr. 24/1968 privind înființarea Consiliului Securității Statului și Decretul nr. 130/1972, Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice adoptat 16 decembrie 1966 de ONU-art. 18 și 19 alin. (3), art. 20 alin. (2) și Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale adoptată la Roma în data de 4 noiembrie 1950-art. 8 și art. 10.

În opinia recurentului, a fost sancționat prin hotărârea atacată pentru că a apărat Statul român de anumite persoane care și-au încălcat obligațiile constituționale, obligații existente și astăzi, în susținerea căii de atac invocând și Deciziile nr. 5361 din 11 noiembrie 2011 și 4165 din 16 octombrie 2012 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În concluzie, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și pe fond respingerea acțiunii.

Prin întâmpinare, intimatul-reclamant Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, susținând, în esență, că simpla obținere și folosire, de către ofițerul de Securitate, a unor informații cu caracter personal referitoare la cei urmăriți de Securitate, fără cunoștința și fără acordul acestora și pentru motive care nu aveau de a face cu apărarea intereselor naționale, constituia o violare a dreptului la viată privată și a dreptului la liberă exprimare.

Raportul întocmit potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ. a fost analizat în completul de filtru și comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 29 februarie 2016, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Totodată, completul de filtru a apreciat incidența în cauză a prevederilor art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., pronunțând în acest sens încheierea de admitere în principiu din data de 21 aprilie 2016.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor formulate de intimați și în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Argumentele de fapt și de drept relevante

Intimatul-reclamant Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității a învestit instanța de contencios administrativ, în temeiul art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea Securității, cu o acțiune având ca obiect constatarea calității de lucrător a recurentului-pârât.

Verificările au fost efectuate de Consiliu ca urmare a solicitării formulate în acest sens, de către petentul B., prin cererea nr. P 1016/11 din 22 martie 2011, sub aspectul constatării calității de lucrător al Securității pentru ofițerii sau subofițerii care au contribuit la instrumentarea dosarului la care petentul a avut acces în temeiul art. 1 alin. (7) din O.U.G. nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea Securității, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 293/2008.

Astfel, în dosar nr. x/9797 (cotă C.N.S.A.S.), recurentul-pârât figurează la filele 1, 9 și 22.

Recurentul-pârât a fost angajat al fostei Securități, având gradul de locotenent colonel și funcția de șef al Serviciului 2 din cadrul Inspectoratului Județean de Securitate Sălaj (1987).

În această calitate, recurentul a participat activ la supravegherea informativă a titularului dosarului x, numitul CE., de profesie lăcătuș, "suspect de evaziune" (în limbajul ofițerilor de Securitate, termenul "evaziune" desemna intenția unei persoane de a emigra), întrucât "la opunerea C.O.M. [Comitetul Oamenilor Muncii, n.n.] de la ICEE Zalău de a primi accepțiunea acestora de a pleca temporar în RFG la tratament, a făcut un număr de 4 memorii scrise".

Astfel, recurentul, având gradul de locotenent colonel și funcția de șef al Serviciului 2, a dispus, pe baza celor semnalate despre acesta, la data de 11.05.1987, prin Raportul înttocmit la data de 11 mai 1987 "să se aprobe luarea în supraveghere informativă a numitului C.R. pentru suspiciuni de evaziune", iar prin Raportul întocmit la data 21 noiembrie 1987 a dispus,, scoaterea din S.I. și clasarea mapei suspectului...,,.

Totodată, pe cererea de pașaport întocmită de persoana urmărită, prin care solicita să plece în RFG cu scopul de vizită și tratament medical, se află avizul negativ dat de organele de securitate (I 259797, f.9v).

De asemenea, s-a rețiunut că dosarul conține și memorii trimise de titularul acestuia, în perioada 1986 - 1987, conducerii ICEE Zalău și Consiliului Oamenilor Muncii, prin care petentul solicita aprobarea de a pleca în străinătate pentru a-și îngriji sănătatea, iar în urma deschiderii dosarului de supraveghere informativă, de către recurent, titularul dosarului a fost urmărit pe parcursul anului 1987 și a constat în dirijarea surselor "C.", "D." și a rezidentului "E.", precum și investigații privind familia titularului și membrii din anturajul său.

Prima instanță, analizând documentația depusă la dosar de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, a reținut, în mod corect, că prin activitatea sa, recurentul a îngrădit exercițiul unor drepturi și libertăți fundamentale ale omului.

Curtea de apel a soluționat cauza pe baza înscrisurilor prezentate de intimatul-reclamant, incluzând note de activitate aprobate de recurent și rapoarte întocmite de acesta în perioada în care era ofițer de Securitate.

Recurentul-pârât a formulat întâmpinare, prin care însă nu a contestat autenticitatea înscrisurilor și nu a solicitat probe în combaterea lor, după cum nici în recurs nu a depus la dosar acte, conform art. 492 din C. proc. civ.

Potrivit art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008, este lucrător al Securității "orice persoană care, având calitatea de ofițer sau de subofițer al Securității sau al Miliției cu atribuții pe linie de Securitate, inclusiv ofițer acoperit, în perioada 1945 - 1989, a desfășurat activități prin care a suprimat sau îngrădit drepturi și libertăți fundamentale ale omului".

Recurentul-pârât a încercat să acrediteze ideea că activitățile desfășurate se încadrau în atribuțiile normale de serviciu care îi reveneau în calitate de ofițer al Securității, fără să fi suprimat sau îngrădit drepturi sau libertăți fundamentale ale omului.

În speță, se constată că în mod corect prima instanță a reținut că recurentul-pârât, în calitatea sa de ofițer al Securității, a întreprins măsuri în cadrul supravegherii informative privind dosarul (cota I 259797), avându-l ca titular pe B. și, așa cum se menționează în Nota de Constatare nr. DI/1/3170 din 17 decembrie 2013, s-a solicitat să se stabilească, în privința pârâtului, calitatea de lucrător al fostei Securități, de către petentul B..

Persoana în cauză a fost supravegheată informativ, în acest scop, recurentul-pârât a aprobat notele de activitate din care rezultă că persoana urmărită se află în atenția organelor Securității.

Astfel, a participat activ la supravegherea numitul CE., de profesie lăcătuș, dispunând, pe baza celor semnalate despre acesta, la data de 11.05.1987, "să se aprobe luarea în supraveghere informativă a numitului C.R. pentru suspiciuni de evaziune".

În speță, din actele depuse la dosarul de fond, rezultă că recurentul-pârât a instrumentat dosarul persoanei care a cerut verificarea, acesta având dosarul cota I 259797.

Înalta Curte observă astfel că în cauza de față există dovezi că recurentul, prin activitatea sa, a încălcat drepturi și libertăți fundamentale ale omului, astfel cum bine a reținut judecătorul fondului.

În speță, se constată că recurentul nu contestă realitatea activităților desfășurate, reținute atât în nota de constatare cât și de prima instanță, ci invocă faptul că aceste activități au avut loc în considerarea calității de ofițer în cadrul Departamentul Securității Statului.

Planul de măsuri, cât și acțiunile întreprinse, de îndeplinire a acestuia, se încadrează în categoria activităților care au avut drept urmare îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului stipulate de Constituția de la acea dată, precum și de normele internaționale la care România era parte, precum dreptul la libera circulație și dreptul la viață privată.

Înalta Curte constată astfel că înscrisurile depuse la dosarul de fond, al cărui conținut este descris pe larg în sentința recurată, demonstrează cu prisosință acțiunile ce pot fi încadrate în prevederile art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008, îngrădind dreptul la viața privată și dreptul la libera circulație, prevăzute de art. 17, respectiv art. 12 din Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice.

După cum rezultă din expunerea criticilor recurentului, acesta impută primei instanțe, în primul rând, că a pronunțat o sentință pe baza unei analize superficiale, iar nu a unor dovezi clare că a suprimat sau îngrădit drepturi fundamentale ale omului.

Contrar susținerilor recurentului, Înalta Curte constată că prima instanță a analizat punctual elementele invocate de părțile litigante în dovedirea, respectiv combaterea implicării nemijlocite a ofițerului de Securitate A. în instrumentarea dosarului persoanei urmărite și încălcarea drepturilor fundamentale ale acestuia, făcând trimitere la înscrisuri din dosarul informativ, nefăcând astfel o analiză superficială.

Nici susținerea că demersurile sale ar fi avut un caracter justificat nu are suport, câtă vreme în motivarea raportului său, din 11 mai 1987, a arătat:

"să se aprobe luarea în supraveghere informativă a numitului C.R. pentru suspiciuni de evaziune", existând referiri și la investigații detaliate privind familia titularului și membrii din anturajul său.

Este clar că avizul negativ, dat de organele de securitate pe cererea de pașaport întocmită de persoana urmărită pentru plecarea în RFG cu scopul de vizită și tratament medical, a avut o influență decisivă, îngrădind drepturile și libertățile fundamentale ale solicitantului respectiv.

De altfel, pentru atribuirea calității de lucrător al Securității este suficientă dovedirea unei singure situații în care sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 2 lit. a) din ordonanța de urgență, or, în privința actelor întocmite de recurent ipoteza normativă se regăsește cu evidență.

Nici trimiterile la jurisprudența invocată de recurent nu sunt pertinente, având în vedere că instanța analizează îndeplinirea condițiilor impuse de textul de lege incident raportat la fiecare cauză în parte, în funcție de situația factuală, ceea ce contează fiind natura activităților desfășurate în respectiva calitate și finalitatea lor.

Nu se poate susține nici faptul că dreptul la libera circulație și dreptul la viață privată nu erau proteguite de Constituția din 1965 întrucât, atât Pactul Internațional pentru Drepturile Civile și Politice, cât și Declarația Universală a Drepturilor Omului, fuseseră ratificate de România la momentul desfășurării activității informative. Împrejurarea că drepturile fundamentale recunoscute prin aceste documente internaționale erau recunoscute doar "formal" în România nu poate fi exoneratoare pentru recurent, câtă vreme el, ca agent al statului comunist, a contribuit la această stare de lucruri.

Nici condiția preexistenței unei hotărâri definitive de condamnare, invocată de recurent, nu are susținere în dispozițiile art. 2 lit. a) din ordonanța de urgență, pentru constatarea calității de lucrător al Securității fiind suficient ca instanța de contencios administrativ să constate, pe baza probelor administrate, că "a desfășurat activități prin care a suprimat sau a îngrădit drepturi și libertăți fundamentale ale omului".

Conchizând, Înalta Curte reține că recurentul nu se poate apăra invocând contextul politic al vremii, natura muncii desfășurate ori ordinele superiorilor întrucât, în preambulul O.U.G. nr. 24/2008 s-a definit scopul reglementării ca fiind "continuarea într-un mecanism nou a procesului de devoalare a activităților exercitate de regimul comunist"care a desfășurat, în special prin intermediul Securității "o permanentă teroare împotriva cetățenilor țării, a drepturilor și libertăților lor fundamentale".

Curtea Constituțională a reținut consecvent în jurisprudența sa (de ex. în Decizia nr. 267 din 24 februarie 2009) că "deconspirarea Securității, prin consemnarea publică a abuzurilor… contribuie la o mai bună înțelegere a prezentului și la o proiectare adecvată a viitorului societății românești" și că "scopul ordonanței răspunde unor exigențe politice ale societății românești și dreptului la informație consacrat prin art. 31 din Constituția României".

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței nr. 2511 din 26 septembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 octombrie 2016.