ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2949/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată la data de 15.03.2011 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Consiliul de Mediere, B. - președintele Consiliului de Mediere și C., anularea Hotărârii nr. 1635 din 18.02.2001 emisă de către Consiliul de Mediere și obligarea pârâților de a răspunde în solidar la repararea pagubei ce i-a fost cauzată.

A mai solicitat și obligarea pârâților la plata daunelor morale și materiale, respectiv a cheltuielilor de judecată ce vor fi ocazionate de proces.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe Convenția Drepturilor Omului, art. 1, 21, 29, 30 Constituție, H.G. nr. 1344/2007, Legea nr. 192/2006 modificată și actualizată prin Legea nr. 370/2009, Legea nr. 51/1995 modificată și actualizată.

În motivarea acțiunii, reclamantul a susținut, în esență, că, la sesizarea mediatoarei C., potrivit căreia pe un blog al său ar fi apărut informații eronate despre ce este și cu ce se ocupă un Birou de Mediator, Consiliul de Mediere l-a notificat prin documentul nr. 267 din 28.01.2011 că împotriva sa a fost demarată o cercetare disciplinară.

Consiliul de Mediere, prin notificare, a stabilit ziua de audiere pe data de 07.02.2011, ora 12,00.

Având în vedere că starea de sănătate din acea perioadă nu îi permitea deplasarea la București, l-a împuternicit prin procură specială pe colegul său D., mediator și Președinte al Uniuni Mediatorilor Bancari din România, pentru a-l reprezenta în fața comisiei de disciplină.

La data și ora convocată de Consiliul de Mediere, mandatarul său a fost prezent în fața Comisiei de disciplină pentru a putea lua la cunoștință probele din dosar și capetele de acuzare, de a propune probe și a formula concluzii, dar comisia nu a fost constituită din toți membrii, așa cum prevede legea.

Comisia a fost reprezentată de Președintele Consiliului de Mediere, B., și secretara Consiliului de Mediere, refuzând a-i prezenta toate piesele dosarului și probele, prin acest mod încălcându-i-se flagrant dreptul la apărare și la un proces just și echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenția drepturilor omului și de art. 21 din Constituție.

Mandatarul său a solicitat comisiei, care a fost ilegal constituită, o confruntare cu reclamanta pentru a stabili ce a determinat-o să contrafacă înscrisul, rămânând să fie convocat pentru confruntare la o altă dată, când comisia va fi legal constituită și reclamanta prezentă. S-a stabilit că va avea loc o nouă înfățișare, pe care o va fixa comisia pentru confruntări, Consiliul de Mediere urmând să depună documentele solicitate, înfățișare care nu a mai fost stabilită.

La data de 18.02.2011, a fost emisă Hotărârea nr. 1635, hotărâre ce reține, la art. 1, "jigniri și folosirea unui limbaj care aduce prejudicii profesiei și imaginii de mediator", aspecte asupra cărora nu are cunoștință când, cum, unde și în ce împrejurări s-ar fi petrecut, asupra cărora nu a fost sesizat sau notificat, și, la art. 2, cuprinde secțiunea privind publicitatea formelor de exercitare a profesiei, fapte pe care nu are cunoștință să le fi săvârșit.

Pârâta C., a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței materiale în ceea ce privește cel de-al doilea capăt de cerere, solicitând declinarea competenței de soluționare a acestuia către instanța civilă competentă (după criteriul valoric).

A mai invocat și excepția lipsei calității sale procesuale pasive, față de primul capăt de cerere, motivat de faptul că nu este emitentul actului atacat, cu consecința respingerii acțiunii ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Pârâtul Consiliul de Mediere a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, argumentând că Hotărârea nr. 1635 din 18.02.2011 a fost adoptată în unanimitate de membrii Consiliului în urma unei minuțioase cercetări disciplinare ce a avut la bază plângerea d-nei mediator C., înregistrată la Consiliu cu nr. 3834 din 15.12.2010.

Prin încheierea de ședință din 28 noiembrie 2011, instanța a respins excepția necompetenței materiale invocată de pârâta C. pentru capătul doi al acțiunii.

În cauză, D. a formulat cerere de intervenție accesorie în interesul reclamantului, prin care a solicitat, în esență, admiterea acțiunii reclamantului astfel cum a fost formulată și motivată. Cererea de intervenție a fost admisă în principiu prin încheierea de ședință din 23 februarie 2012.

Prin încheierea de ședință din 2 aprilie 2013, cauza a fost suspendată la cererea părților pentru rezolvarea litigiului pe cale amiabilă.

Dosarul a fost repus pe rol la data de 27.05.2013 la cererea reclamantului, dată la care autoritatea publică pârâtă a invocat excepția inadmisibilității acțiunii reclamantului pentru încălcarea prevederilor art. 7 din Legea nr. 554/2004 pentru neparcurgerea procedurii prealabile, excepția lipsei de interes a intervenientului de a interveni în litigiu de față, excepția netimbrării precum și excepția prematurității cererii de acordare a daunelor morale și materiale.

Pentru termenul din data de 17 iunie 2013, Curtea de apel a solicitat punctul de vedere al autorității publice pârâte privind motivul de nelegalitate invocat, din oficiu, de instanță privind nelegalitatea hotărârii în litigiu, din perspectiva incompatibilității Președintei Consiliului de Mediere care a adoptat hotărârea de sancționare disciplinară și aceea de Președinte al Comisie de Disciplină, învestită cu cercetarea abaterii reținută în sarcina reclamantului, punct de vedere comunicat de Consiliu și atașat la filele 177-179 dosar.

Prin încheierea de ședință din 27 mai 2013, instanța de fond a respins excepțiile invocate de Consiliul de Mediere și a admis excepția calității procesuale pasive, invocată de pârâta C. cu consecința respingerii acțiunii formulate în contradictoriu cu aceasta.

Prin sentința civilă nr. 2013 din 17 iunie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul A. și cererea de intervenție formulată de D., în contradictoriu cu pârâții Consiliul de Mediere și B..

A anulat Hotărârea nr. 1635 din 18 februarie 2011 emisă de autoritatea publică pârâtă Consiliul de Mediere și a respins, în rest, acțiunea.

Instanța referitor la motivul de nelegalitate publică, ridicat, din oficiu, referitor la incompatibilitatea Președintelui Consiliului de Mediere cu funcția de Președinte al Comisiei de disciplină, a constat că, în cauză, pârâta B. a fost/este Președintele Consiliului de Mediere și a condus ședința acestuia din data de 18.02.2011, în care a fost adoptată Hotărârea nr. 1635/2011 așa cum rezultă din procesul-verbal aflat la filele 61-64 dosar. De asemenea, prin Hotărârea nr. 1345 din 17 decembrie 2010, aceeași persoană a fost desemnată ca membru și Președinte al Comisiei de disciplină constituite pentru cercetarea abaterilor sesizate împotriva reclamantului prin plângerea nr. 3834 din 15 decembrie 2010 formulată de C.

Potrivit proceselor-verbale ale Comisiei de disciplină din data de 20.01.2011 și din data de 07.02.2011 și a referatelor întocmite pentru membrii Consiliului de Mediere, rezultă că, în urma cercetărilor efectuate, Comisia de disciplină a reținut în sarcina reclamantului săvârșirea faptelor prevăzute la art. 39 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 192/2006, propunând sancționarea disciplinară a acestuia, referatul cuprinzând aceste propuneri fiind semnat de pârâta B. în calitatea sa de președinte precum și de ceilalți 2 membri ai Comisiei de disciplină.

În punctul de vedere depus la dosar, autoritatea pârâtă a susținut, în esență, că nu există stare de incompatibilitate sau de conflict de interese în ceea ce privește calitățile pârâtei B. de Președinte al Comisiei de disciplină și, respectiv, de Președinte al Consiliului de Mediere, dispozițiile Legii nr. 192/2006 fiind completate cu dispozițiile Regulamentului de organizare și funcționare a Consiliului de mediere, fără a interzice cumulul calităților respective.

Instanța de fond a apreciat că susținerile autorității pârâte sunt lipsite de temei legal, reținând, din interpretarea art. 40 alin. (2) din Legea nr. 192/2006 și art. 61 alin. (1) din Regulamentul de Organizare și Funcționare al Consiliului de Mediere, că legiuitorul a avut în vedere ca, în Comisia de disciplină, să fie desemnat oricare alt membru al Consiliului de Mediere decât cel care deține calitatea de președinte, din moment ce, potrivit art. 40 alin. (3) din Legea nr. 162/2006 dosarul de cercetare a abaterii disciplinare cu propunerea de sancționare se înaintează Consiliului de Mediere.

Din modul de reglementare a realizării celor două activități, activitatea de cercetare a abaterii și de propunere de sancționare, pe de o parte, și respectiv, activitatea de analizare a dosarului de cercetare și de aplicare a sancțiunii disciplinare, pe de altă parte, ca două activități distincte, realizate de două structuri/organisme diferite rezultă că legiuitorul a urmărit să instituie o stare de autonomie funcțională și decizională a acestora.

Or, din modul concret în care s-a realizat acțiunea de cercetare a abaterii disciplinare și de propunere a sancțiunii disciplinare de către o structură condusă de Președintele Comisiei de disciplină care, ulterior, a condus și ședința Consiliului de Mediere în cadrul căreia au fost însușite propunerile comisiei de disciplină și aplicate sancțiunile disciplinare cercetate, rezultă că nu a existat o autonomie funcțională și decizională a celor două structuri.

Altfel spus, Consiliul de Mediere condus de pârâta B. aplicând sancțiunile disciplinare nu a făcut altceva decât să confirme propunerile pârâtei B. luate în calitate de Președinte al Comisiei de disciplină.

Astfel, Curtea de apel a reținut că hotărârea este lovită de nulitate absolută ceea ce atrage anularea acesteia și lipsirea ei de efectele juridice.

În ceea ce privește cel de-al doilea capăt al acțiunii, prin care reclamantul a solicitat obligarea solidară a pârâților la repararea pagubei ce i-a fost produsă, instanța de fond a constatat că acest capăt de cerere a fost doar enunțat fără a fi motivat și cu atât mai puțin probat, motiv pentru care l-a respins ca neîntemeiat.

5.1. Împotriva încheierii din 27 mai 2013 a Curții de Apel București a formulat recurs reclamantul A., criticând-o sub aspectul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C.

Cererea de recurs a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 12 iunie 2013, sub dosar nr. x/2011.

5.2. Împotriva sentinței civile nr. 2013 din 17 iunie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs reclamantul A. și pârâtul Consiliul de Mediere.

Cererile de recurs au fost înregistrate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, sub dosar nr. x/2011*.

5.3. Prin încheierea de ședință din data de 5 noiembrie 2014, Înalta Curte a dispus conexarea Dosar nr. x/2011 cu dosar nr. x/2011*, constatând că sunt îndeplinite condițiile art. 164 din C. proc. civ.

5.4. Recursurile declarate de reclamantul A.

În ceea ce privește recursul formulat împotriva încheierii din 27 mai 2013, recurentul-reclamant a criticat soluția de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C., susținând, în esență, că prima instanță a încălcat prevederile art. 136 și ale art. 137 din C. proc. civ., în sensul că, s-a pronunțat asupra acestei excepții la al șaptelea termen de judecată, înainte de a se pronunța asupra fondului cauzei, ceea ce face inadmisibilă reiterarea acestei apărări.

Prin recursul declarat împotriva sentinței civile nr. 2013 din 17 iunie 2013, recurentul-reclamant a criticat soluția de respingere a capătului de cerere privind obligarea pârâților, în solidar, la acordarea de daune materiale și morale precum și obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de derularea prezentului proces.

Fără a-și întemeia în drept cererea de recurs, recurentul-reclamant a susținut, în esență, că, deși la ultimul termen de judecată au fost depuse toate chitanțele și facturile justificative pentru cheltuielile efectuate pe parcursul judecății cauzei, iar pârâții au căzut în pretenții, instanța de fond nu a făcut aplicarea art. 274 din C. proc. civ., omițând, practic, să se pronunțe asupra acestei cereri.

Mai arată recurentul că instanța de fond nu a motivat soluția de respingere a daunelor și, deși a reținut existența unei fapte ilicite, nu a analizat și prejudiciul creat, care se prezuma în acest caz.

5.5. Recursul declarat de pârâtul Consiliul de Mediere

Recurentul-pârât și-a întemeiat cererea de recurs pe motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 4 și 8 din Noul C. proc. civ., dezvoltarea acestora fiind făcută printr-un raționament comun.

Reținând că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ. de la 1865, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 129 alin. (4) din C. proc. civ., a calificat încadrarea în drept a cererii de recurs ca fiind circumscrisă motivelor prevăzute de art. 304 pct. 4 și 9 din C. proc. civ.

Prin criticile formulate, recurentul-pârât a arătat că prima instanță a depășit atribuțiile puterii judecătorești (art. 304 pct. 4) și că a pronunțat o hotărâre cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 304 pct. 9).

A susținut recurentul-pârât că instanța de fond a apreciat, în mod greșit, cu o interpretare eronată a dispozițiilor legale aplicabile speței, că a existat o stare de incompatibilitate între calitatea de membru al comisiei de disciplină și calitatea de Președinte al Consiliului de Mediere, în ceea ce o privește pe doamna B., pentru acest motiv, sancționând Hotărârea Consiliul de Mediere cu nulitatea acesteia.

În dezvoltarea acestei critici, recurentul a arătat că, din lecturarea dispozițiilor art. 40 alin. (2) din Legea nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator, nu rezultă motivul de incompatibilitate invocat din oficiu de către instanța de fond, astfel încât soluția pronunțată încalcă principiile de drept potrivit cărora "ceea ce nu este interzis explicit este permis implicit" și "unde legea nu distinge nici interpretul nu trebuie să o facă".

A mai susținut recurentul că, instanța de fond a reținut în mod greșit că legiuitorul a instituit o stare de autonomie funcțională și decizională pentru cele două structuri, respectiv Comisia de disciplină pe de o parte și Consiliul de mediere pe de altă parte.

În realitate, interdependența dintre cele două structuri este dată chiar de legiuitor atunci când a reglementat că Președintele Comisiei de disciplină este un membru al Consiliului de mediere, în condițiile în care comisia de disciplină nu are putere decizională, spre deosebire de Consiliul de Mediere, care adoptă hotărâri.

Ultima critică dezvoltată de recurentul-pârât se referă la faptul că instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești, raportat la dispozițiile art. 17 alin. (2) din Legea nr. 192/2006 potrivit căruia "Consiliul de Mediere se organizează și funcționează potrivit prevederilor prezentei legi, precum și ale regulamentului său de organizare și funcționare", prin soluția pronunțată prima instanță limitând puterea decizională a instituției și obstrucționând autonomia Consiliului de mediere.

II. Soluția instanței de recurs

Prin Decizia nr. 4146 din 5 noiembrie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul declarat de A. împotriva încheierii din 27 mai 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibil.

A admis recursurile declarate de A. și de Consiliul de Mediere împotriva sentinței civile nr. 2013 din 17 iunie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În ceea ce privește recursul formulat de reclamantul A. împotriva încheierii din 27 mai 2013, care vizează exclusiv soluția de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C., Înalta Curte a reținut că, potrivit art. 282 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit cărora "împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel (n.r. recurs) decât odată cu fondul, în afară de cazul când prin ele s-a întrerupt cursul judecății". Astfel, recursul este inadmisibil, având în vedere că recurentul a înțeles să atace separat această hotărâre, înainte de a se pronunța o soluție asupra fondului cauzei.

A mai constatat instanța, că în cererea de recurs formulată împotriva sentinței pronunțate pe fondul cauzei, recurentul-reclamant nu a înțeles să dezvolte critici și în ceea ce privește încheierea din 27 mai 2013, astfel încât nu este învestită în mod legal, procedural, cu analizarea temeiniciei soluției de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C.

Referitor la recursul declarat de pârâtul Consiliul de mediere împotriva sentinței civile nr. 2013 din 17 iunie 2013, Înalta Curte a reținut că problema de drept care trebuie dezlegată este aceea dacă, din interpretarea dispozițiilor Legii nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator, rezultă intenția legiuitorului de a reglementa vreun motiv de incompatibilitate în ceea ce îl privește pe Președintele Consiliului de Mediere, în raport de numirea sa ca Președinte al Comisiei de disciplină, incompatibilitate care să fie sancționată cu nulitatea absolută a actului administrativ emis într-o astfel de situație.

Din analiza considerentelor sentinței instanței de fond rezultă că întreg raționamentul juridic dezvoltat în hotărârea atacată s-a bazat pe "un motiv de nelegalitate publică" invocat din oficiu, referitor la incompatibilitatea Președintei Consiliului de Mediere, care a adoptat hotărârea de sancționare disciplinară și aceea de Președinte a Comisiei de Disciplină, învestită cu cercetarea abaterii pusă în sarcina reclamantului.

Temeiul juridic al acestui raționament l-au constituit dispozițiile art. 40 alin. (2) și (3) din Legea nr. 192/2006, completate cu dispozițiile art. 61 alin. (1) din Regulamentul de organizare și funcționare a Consiliului de mediere, dispoziții pe care, instanța de fond le-a interpretat în sensul instituirii unei incompatibilități a cărei încălcare atrage o nulitate de ordine publică a actului administrativ de sancționare.

Analizând coroborat dispozițiile art. 40 alin. (2) și (3) din Legea nr. 192/2006, art. 61 alin. (1) din Regulamentul de Organizare și Funcționare a Consiliului de Mediere adoptat prin Hotărârea nr. 5/2007, art. 5 din Codul etic al membrilor Consiliului de Mediere, Înalta Curte a constat că prima instanță a procedat la o interpretare greșită a textelor legale incidente speței, dându-le un înțeles care excedează intenției vădite a legiuitorului, precum și normelor regulamentare de organizare și funcționare a unui organism autonom, constituit în vederea patronării unei profesii liberale, anume aceea de mediator.

Astfel, aprecierile primei instanțe, în sensul că activitatea de cercetare disciplinară desfășurată de Comisia de disciplină și activitatea de analizare a cercetării și de sancționare efectuată de Consiliul de mediere sunt diferite, cele două structuri având autonomie funcțională și decizională, nu au fundament legal și nici regulamentar.

A mai reținut instanța și că, în ceea ce privește constituirea Comisiei de disciplină cu participarea obligatorie a unui membru al Consiliului de mediere, în calitate de organ de conducere al profesiei de mediator, care devine și președintele comisiei, nici legea, nici regulamentul și nici Codul etic al membrilor Consiliului de mediere nu reglementează vreun caz de incompatibilitate sau de conflict de interese între calitatea de Președinte al Consiliului de mediere și cea de Președinte al Comisiei de disciplină, aceasta nefiind o scăpare a legiuitorului, pe care o instanță judecătorească ar putea, eventual, să o suplinească printr-o interpretare logico-juridică a dispozițiilor legale cu incidență în materia disciplinară a mediatorilor.

Dimpotrivă, prima instanță ar fi trebuit să constate că atât Comisia de disciplină, cât și Consiliul de Mediere sunt structuri colective, președinții acestora neavând stipulate mai multe drepturi decât ceilalți membrii, ei acționând, în fapt, ca reprezentanți legali, respectiv statutari ai organului colegial din care fac parte.

În acest context, Înalta Curte a apreciat că a fost încălcat dreptul părților la un proces echitabil, fiindu-le cauzată o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de fond.

Față de această situație, Înalta Curte a admis și recursul reclamantului A., care privea soluția dată asupra capetelor accesorii acțiunii principale privind acordarea de daune și a cheltuielilor de judecată, cereri pe care prima instanță le va analiza după casare, în contextul unei noi cercetări judecătorești efectuate asupra fondului cauzei.

Procedura derulată în al doilea ciclu procesual, după casare cu trimitere spre rejudecare

Pricina a fost înregistrată, în rejudecare, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, la data de 15.12.2015.

Prin sentința civilă nr. 655 din 1 martie 2016, Curtea a respins acțiunea reclamantului A. și cererea de intervenție accesorie formulată de D. în contradictoriu cu pârâții Consiliul de Mediere și B., ca neîntemeiate.

A reținut instanța, în raport cu considerentele deciziei de casare, că, din acțiune, nu reiese că reclamantul a formulat critici concrete cu privire la chestiunile de fapt ce au stat la baza emiterii deciziei de sancționare, afirmând numai că înscrisurile prezentate de autoarea sesizării, care au constituit temeiul de fapt al deciziei, nu sunt reale.

Instanța a constatat că, la dosar, au fost depuse, de către pârâtă, înscrisurile analizate de comisie, reclamantul nefăcând dovada că acesta sunt contrafăcute ori alterate.

Referitor la chestiunile de procedură învederate de reclamant, instanța a reținut că acesta a fost înștiințat de mersul cercetărilor, prin intermediul reprezentantului său convențional, neputându-se constata prejudicierea dreptului său la apărare.

Împotriva sentinței civile nr. 655 din 1.03.2016 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs reclamantul A., care a invocat dispozițiile art. 304 C. proc. civ. și a susținut, în esență, că hotărârea recurată vine în contradicție cu dreptul la un proces just și echitabil, de către o instanță și o comisie neutră și imparțială, cu dreptul la apărare, consacrate și garantate de Constituția României.

Recurentul-reclamant a mai susținut următoarele critici:

- a fost nelegal constituită comisia de disciplină pentru că, începând cu 3.01.2010, potrivit art. III din Legea nr. 370/2009, mandatul Consiliului de mediere a expirat;

- Hotărârea nr. 1345 din 17.10.2010, prin care au fost desemnate persoanele care fac parte din Comisia de disciplină este nelegală, pentru că din această comisie face parte B., care se afla în conflict de interese cu recurentul-reclamant;

- Comisia de disciplină nu a fost statutară, membri desemnați având rol figurativ, cu ocazia întrunirii acesteia au lipsit E., F. cât și C., autoarea sesizării;

- sentința este insuficient motivată și se bazează pe elemente contrare realității. Sesizarea are caracter tendențios, represiv, discriminator;

- potrivit art. 3 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 51/1995, putea, ca avocat, să desfășoare și activități de mediere.

Consiliul de Mediere a formulat întâmpinare prin care a susținut legalitatea și temeinicia hotărârii atacate, solicitând respingerea recursului ca nefondat, combătând criticile recurentului.

III. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

În cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ. de la 1865.

Deși recurentul-reclamant nu a structurat motivele de recurs, în temeiul dispozițiilor art. 129 alin. (4) C. proc. civ. (1865), Înalta Curte reține că criticile înfățișate se circumscriu motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 raportat la art. 304<SUP>1</SUP> C. proc. civ. (1865).

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu este întrunit.

Recurentul-reclamant a susținut că sentința recurată este insuficient motivată, însă, fără a argumenta această susținere.

Înalta Curte, analizând hotărârea recurată, constată că aceasta respectă cerințele prevăzute de art. 261 pct. 5 C. proc. civ., fiind prezentate considerentele de fapt și de drept care au format convingerea instanței în sensul soluției pronunțate.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este nefondat.

Prin Hotărârea nr. 1345 din 17.12.2010, Consiliul de Mediere a hotărât constituirea/componența comisiei de disciplină.

Nu se poate reține susținerea recurentului-reclamant în sensul că această hotărâre a fost luată de un organism lipsit de legitimitate, cât timp nu a fost dovedit că actul de constituire/mandatul Consiliului de Mediere, care a hotărât constituirea comisiei de disciplină în cauză, a fost anulat/revocat în vreun fel.

De altfel, incidența dispozițiilor art. III din Legea nr. 370/2009 putea fi analizată în contextul în care se punea în discuție actul de constituire/revocarea Consiliului de Mediere, ori, aceste aspecte nu fac obiectul cauzei de față.

Recurentul-reclamant dă o interpretare eronată dispozițiilor art. 3 din Anexa la Hotărârea nr. 133/2009 a Consiliului de Mediere atunci când susține că există un conflict de interese în ceea ce o privește pe B. - președinte/membru al comisiei de disciplină în raport cu persoana sa.

Nefiind expres definit conflictul de interese în ceea ce-i privește pe mediatori, în cauză membri ai comisiei de disciplină, având în vedere că mediatorii exercită un serviciu de interes public, sub aspectul tratamentului privind conflictul de interese sunt asimilați funcționarilor publici.

Situațiile în care un funcționar public se află în conflict de interese sunt specificate în articolul 79, Cartea I, Titlul IV, Capitolul I din Legea nr. 163/2003.

Aceasta apare atunci când este chemat să rezolve cereri, să ia decizii sau să participe la luarea deciziilor cu privire la persoane fizice sau juridice cu care are relații cu caracter patrimonial; participă în cadrul aceleiași comisii, constituite conform legii, cu funcționari publici care au calitatea de soț sau rudă de gradul I; interesele sale patrimoniale, ale soțului sau rudelor sale de gradul I pot influența deciziile pe care trebuie să le ia în exercitarea funcției publice.

În cauză, recurentul-reclamant nu a argumentat și nici dovedit existența unor altfel de situații privind conflictul de interese, pentru a putea susține cu temei încălcarea art. 3 din Anexa la Hotărârea nr. 133/2009 care impun ca, la constituirea comisiei de disciplină, Consiliul de mediere va avea în vedere ca mediatorii desemnați să nu se situeze în conflict de interese față de persoanele implicate direct în cercetarea abaterii.

De altfel, nici existența ipotezei/situației prevăzută de art. 3 din Anexa la Hotărârea nr. 133/2009 nu a fost dovedită.

Celelalte opinii personale înfățișate de reclamant, privind conflictul de interese cât și aspectul invocat din oficiu de prima instanță în primul ciclu procesual, au primit dezlegare în mod irevocabil prin Decizia nr. 4146/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

În raport cu actele dosarului, printre care Hotărârea nr. 1345 din 17.12.2010, Procesul-verbal al ședinței Comisiei de disciplină din 18.01.2011, 7.02.2011, 18.02.2011, Referatele din 20.01.2011, 7.02.2011 nu se confirmă susținerea recurentului-reclamant privind constituirea și funcționarea Comisiei de disciplină, respectiv lipsa audierii/prezența persoanei care a formulat sesizarea în cadrul procedurii privind cercetarea faptei imputate.

În altă ordine, în mod corect instanța de fond a reținut că recurentul-reclamant a fost înștiințat de mersul cercetării disciplinare, inclusiv prin intermediul reprezentantului său convențional.

De asemenea, din actele dosarului, se reține că acestuia nu i-a fost restrâns dreptul la apărare nici în faza cercetării disciplinare și nici în fața instanței de judecată.

De altfel, acesta doar a afirmat încălcarea dreptului la apărare, fără a argumenta/dovedi care este vătămarea sa în raport cu cele susținute.

Mai mult, în fața instanței de judecată acesta a avut posibilitatea deplină de a-și exercita dreptul la apărare în toate fazele procesuale, astfel că nu se poate reține încălcarea acestui drept și nici a disp. art. 6 din CEDO.

Prin Decizia nr. 1635 din 18.02.2011, reclamantului i-a fost aplicată sancțiunea disciplinară constând în "observație scrisă" prevăzută de art. 39 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 192/2006, modificată și completată, fiind reținută abaterea disciplinară prevăzută de art. 38 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 192/2006, cât și încălcarea prevederilor art. 3.3 și art. 4.1. din Codul de etică și deontologie profesională a Mediatorilor, pentru fapte care aduc atingere probității profesionale, jigniri și folosirea unui limbaj care aduce grave prejudicii profesiei și imaginii de mediator.

Din înscrisurile depuse la dosar și prezentate comisiei de disciplină de autoarea sesizării, dna C., se confirmă faptele reținute în sarcina reclamantului, fiind corectă reținerea instanței în sensul că nu a fost dovedit că acestea au fost contrafăcute sau alterate.

Conform art. 2 din Decizia nr. 1635 din 18.02.2011, în temeiul prevederilor art. 9 din Hotărârea nr. 1023 din 6.06.2008, modificată prin Hotărârea nr. 184 din 19.02.2010, prin încălcarea regulilor de publicitate a formelor de exercitare a profesiei de mediator, raportat la art. 3 alin. (2), (3) și (4); art. 7 și 8 alin. (2), (3) din anexa la hotărâre, a fost aplicată reclamantului sancțiunea disciplinară prevăzută de art. 39 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 192/2006, modificată și completată, respectiv amenda în cuantum de 500 RON (RON).

Potrivit Hotărârii Consiliului de mediere cu privire la regulile privind publicitatea formelor de exercitare a profesiei de mediator nr. 1023/06.06.2008, Anexa art. 9 alin. (3) "site-ul de internet nu poate cuprinde nicio intercalare cu caracter de reclamă sau mențiune publicitară pentru un produs sau serviciu diferit de activitățile prevăzute de Legea nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator.

Atât din înscrisurile prezentate de autoarea sesizării, cât și din înscrisul depus de reprezentantul reclamantului în apărare, în fața comisiei de disciplină, rezultă că a fost făcută reclamă/mențiune publicitară pentru produse sau servicii care nu se circumscriu activităților ce intră în competența unui mediator, conform Legii nr. 192/2006, precum consultații juridice, redactarea de acte, statute, etc., specifice altor profesii.

Indiferent că reclamantul are și calitatea de avocat, site-ul de internet privind publicitatea formelor de exercitare a profesiei de mediator trebuia să cuprinsă doar mențiuni referitoare la serviciile/activitățile specifice acestei profesii.

În concluzie, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei reiese că reclamantul a încălcat dispozițiile Legii nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator și ale Hotărârii nr. 1023 din 06.06.2008 emisă de Consiliul de mediere cu privire la regulile privind publicitatea formelor de exercitare a profesiei de mediator, modificată prin Hotărârea nr. 184/2010, iar în raport cu aceste încălcări clare și repetate, sancțiunea aplicată de pârâtul Consiliul de mediere apare ca deplin justificată.

Față de toate considerentele expuse anterior, criticile recurentului-reclamant sunt nefondate.

Înalta Curte reține că este temeinică și legală soluția primei instanțe, astfel că în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. (1865), art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, va respinge recursul formulat, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței nr. 655 din 1 martie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 noiembrie 2016.