Decizia nr. 3868/2015 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 3348/2014 a Curții de Apel București

Hotărârea pronunțată de instanța de fond Prin sentința nr. 3348 din 9 decembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondate excepțiile lipsei calității procesuale active și interesului reclamanților și a respins, ca nefondată, cererea formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Culturii. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut în esență următoarele aspecte: Reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Culturii și Patrimoniului Național și Direcția Județeană Pentru Cultură și Patrimoniu Național Iași, au solicitat anularea următoarelor acte: (1) Ordinele Ministerului Culturii și Patrimoniului Național nr. 2.314 din 16 iulie 2004 și nr. 2.361 din 12 iulie 2010, în privința înregistrării de la poziția 1293, respectiv poziția 1283 din anexa și radierea imobilului înregistrat sub codul IS-II-m-B-04083 din Lista Monumentelor Istorice; (2) toate actele administrative care au condus la înscrierea în Listă a imobilului înregistrat sub codul IS-II-m-B-04083; (3) Adresa nr. x din 20 august 2012 privind soluționarea plângerii prealabile adresata de către reclamanți împotriva actului nr. 166 din 25 iunie 2012 privind folosința monumentului istoric nr. 1283 din LMNI/2010 și a Ordinelor nr. 2314/2004 și nr. 1361/2010; (4) Actul nr. 166 din 25 iunie 2012 privind folosința monumentului istoric nr. 1283 din LMNI/2010, precum și obligarea pârâtelor, în temeiul art. 274 C. proc. civ., la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces. Prin sentința civilă nr. 645 din 12 februarie 2013 a fost admisă excepția necompetentei materiale a Curții de Apel București în capătul de cerere având ca obiect anularea adresei nr. x din 25 iunie 2012 emisa de Direcția Județeană pentru Cultură și Patrimoniu National Iași și s-a declinat competenta de soluționare a acestei cereri în favoarea Tribunalului București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, dispunându-se, totodată, disjungerea acțiunii formulate în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Culturii și Patrimoniului National. Prin sentința civilă nr. 1190 din 2 aprilie 2013, CAB-SCAF a admis excepția tardivității formulării cererii, respingând cererea formulată de reclamanți în contradictoriu cu Ministerul Culturii, ca tardiv formulată. Prin decizia nr. 1847 din 09 aprilie 2014 pronunțată de secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost admis recursul, iar sentința nr. 1190 din 2 aprilie 2013 a fost casată, trimițându-se cauza spre rejudecare la Curtea de Apel București. În rejudecare, s-a reținut că cererea de anulare dedusă judecății privește Ordinul nr. x/2004 al ministrului culturii și cultelor publicat în M.O nr. 646 bis din 16.07.2004 de aprobare a Listei monumentelor istorice clasate, respectiv poziția 1293, precum și Ordinul ministrului culturii și patrimoniului național nr. 2361/2010 publicat în M. O. nr. 670 bis dion 01.10.2010. S-a apreciat că reclamanții au calitate procesuală activă și, totodată, justifică un interes în promovarea cererii, întrucât aceștia se legitimează în calitate de proprietari ai imobilului litigios, iar clasarea acestui imobil ca monument istoric prin ordinele a căror anulare se solicită impune anumite obligații în sarcina proprietarilor, conform dispozițiilor Legii nr. 422/2001, a căror nerespectare este susceptibilă de sancționare contravențională. Pe fondul cauzei, s-a reținut că, într-adevăr, în anexele la cele două ordine este menționat în Lista monumentelor istorice imobilul intitulat, "C.", situat în Iași, str. Turcu, în timp ce imobilul aflat în proprietatea reclamanților este situat în Iași, str. D. Referitor la chestiunea identității celor două imobile, s-a constatat că aceasta a fost lămurită prin adresa Direcției Județene pentru Cultura Iași nr. 1306 din 20 octombrie 2014, prin care s-a arătat că din eroare s-a menționat adresa strada Turcu, în loc de str. D., cum era corect. Totodată, s-a constatat că din înscrisurile depuse la dosarul cauzei rezultă că imobilul vizat de cele ordine atacate, a fost inclus în Lista monumentelor, ansamblurilor și siturilor istorice din jud. Iași în 1992, iar Lista monumentelor istorice aprobată prin Ordinul ministrului culturii și cultelor nr. 2314/2004 reprezintă practic reactualizarea listei din anul 1992, în timp ce Lista monumentelor istorice aprobată prin Ordinul ministrului culturii și cultelor nr. 2361/2010, reprezintă o reactualizare a listei din anul 2004. Prin urmare, s-a constatat că trimiterile reclamanților la dispozițiile Legii nr. 422/2001 referitoare la procedura de clasare nu pot fi primite, de vreme ce momentul clasării imobilului în discuție se situează anterior intrării în vigoare a actului normativ anterior menționat. În egală măsură, susținerile reclamanților referitoare la faptul că în anul 2010 nu au fost informați asupra regimului juridic al imobilelor s-a apreciat ca fiind irelevantă din perspectiva legalității Ordinului nr. 2361/2010, știut fiind că nulitatea unui act administrativ se poate dispune pentru neîndeplinirea condițiilor impuse de lege la momentul emiterii acestuia, iar nu în raport de acte/operațiuni ulterioare. În fine, au fost respinse criticile reclamanților referitoare la clasarea imobilului în discuție ca monument istoric, cât timp obiectul acesteia privește anularea ordinelor prin care s-a aprobat lista actualizată monumentelor istorice, iar nu actul de clasare a imobilului.

Cererea de recurs. Împotriva sentinței pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs reclamanții A. și B., solicitând modificarea sentinței recurate, în sensul admiterii cererii formulate, anulării parțiale a Ordinului Ministerului Culturii și Patrimoniului Național nr. 2314 din 16 iulie 2004 și a Ordinului nr. 2361 din 12 iulie 2010 în privința înregistrării de la poziția 1293, respectiv de la poziția 1283 din anexă și radierea imobilului înregistrat sub codul IS-II-m-B-04083 din Lista monumentelor istorice precum și anularea adresei nr. x din 20 august 2012 privind soluționarea plângerii prealabile adresată de către reclamanți împotriva Ordinelor nr. 2314/2004 și nr. 2361/2010. În motivarea recursului, reclamanții arată că abia prin actul nr. 166/2012 Direcția Județeană pentru Cultură și Patrimoniu Național Iași a comunicat recurentului reclamant A. împrejurarea că imobilul situat în Municipiul Iași, str. D. (ai cărui proprietari sunt recurenții reclamanți) are regimul juridic al unui monument istoric reprezentativ pentru patrimoniul cultural local, fiind comunicate și obligațiile care incumbă proprietarilor într-o astfel de situație. Reclamanții au devenit proprietarii imobilului în urma restituirii dispusă prin dispoziția primarului municipiului Iași nr. 2339 din 02 august 2006, fiind obligați să respecte drepturile persoanelor care, la vremea respectivă erau chiriași în imobil, obținându-se evacuarea ultimilor locatari abia în urma pronunțării sentinței civile nr. 1428 din 03 februarie 2010. Regimul juridic al imobilului pretins prin actul 166/2012 nu a fost stabilit în mod legal și temeinic. În răspunsul la plângerea prealabilă îndreptată împotriva Ordinelor nr. 2314/2004 și nr. 2361/2010, Ministerul Culturii a indicat existența unui presupus act de clasare care a stat la baza includerii imobilului în lista monumentelor istorice, însă din documentația administrativă depusă la dosarul cauzei nu rezultă să fi existat un act propriu zis de clasare ci aceasta s-a făcut, așa cum însuși Ministerul recunoaște prin notele scrise depuse pentru ședința din 2.12.2014 în fața instanței de fond, conform dispozițiilor valabile în anul 1991, nefiind întocmit dosar de clasare. Din documentele depuse la dosarul cauzei reiese că există o confuzie totală asupra identității imobilului clasat întrucât cele două ordine, contrar documentelor depuse chiar de către Minister, indică o adresă greșită - str. Turcu în loc de str. D., indică o apartenență istorică greșită (imobilul a aparținut lui E., prin moștenire de la F., socrul său, așa cum reiese din planurile depuse de Minister, nicidecum familiei C.) iar construcția imobilului este identificată prin cele două ordine ca fiind plasată în a doua jumătate a secolului XIX, pe când planurile tehnice care au stat la baza documentației pentru autorizația de construire, depuse la dosar de către Minister, atestă faptul că abia în anul 1896 era autorizat planul de construire, iar nota de la Securitate din anul 1954 identifică imobilul ca fiind construit în anul 1938, adică în prima jumătate a secolului XX. Prin urmare, pârâtul nu a reușit să probeze apartenența istorică, valoarea arhitecturală sau alte criterii care trebuiau să stea la baza clasării, ceea ce lipsește imobilul de caracterul de monument istoric. Actele care au stat la baza clasării din 1991 sunt la fel de lacunare și insuficiente pentru a proba criteriile care au stat la baza clasării imobilului și includerii lui în lista monumentelor istorice, atât la nivelul anilor 1991-1992, cât și la nivelul anilor 2004 și 2010. În conformitate cu art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, instanța era investită să se pronunțe și asupra legalității acestor pretinse acte/operațiuni anterioare, prin care s-a dispus clasarea imobilului, adică era investită să soluționeze cauza prin analiza întregii proceduri administrative a clasării, care în cauză nu a fost respectată, fiind încălcate dispozițiile art. 60 din Legea nr. 422/2001, dispozițiile generale de drept administrativ în privința opozabilității actelor administrative, dar mai cu seamă, procedura fiind derulată prin perpetuarea unei cauze de nulitate a actelor administrative emise în cadrul acestei proceduri, constând în greșita identificare a însuși obiectului clasării. Instanța fondului a făcut o greșită aplicare a nomelor de drept material și a dat o dezlegare netemeinică pricinii. Astfel, actul nr. 166 din 25 iunie 2012 impune obligația de folosință a imobilului monument istoric conform Legii nr. 422/2001. Acesta este un act obligatoriu conform art. 60 alin. (2) din lege, parte componentă a procedurii administrative. Emiterea sa la aproape 20 de ani după momentul clasării și nerespectarea art. 60 din Legea nr. 422/2001 atrage nulitatea ordinelor de actualizare a clasării imobilului. Dacă legiuitorul ar fi considerat că publicarea în Monitorul Oficial a ordinelor de actualizare, conform art. 62 alin. (1) din Legea nr. 422/2001 este suficientă pentru ca luarea la cunoștință să poată fi opusă proprietarilor de imobile, nu ar mai fi introdus obligația comunicării actului intitulat " Obligația privind folosința monumentului istoric" și nici obligația informării proprietarilor despre regimul juridic special al imobilelor clasate monumente istorice. Instanța fondului nu a ținut cont de dezlegarea pe care Înalta Curte de Casație și Justiție a dat-o prin decizia nr. 1847 din 09 aprilie 2014, prin care s-a reținut că procedura administrativă a clasării presupunea obligatoriu și comunicarea către reclamanți a regimului juridic nou rezultat în urma clasării. Lipsa acestei comunicări atrage nulitatea întregii proceduri administrative, inclusiv nulitatea înscrierii în listă a imobilului, întrucât necomunicarea îl lasă pe proprietar privat de dreptul de a se opune respectivei clasări. Contrar celor stabilite de Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța fondului a stabilit că necomunicarea actelor conform art. 60 alin. (2) din Legea nr. 422/2001 este irelevantă, dând o interpretare total greșită textului din legea specială. Chiar dacă judecarea capătului de cerere privitor la anularea actului nr. 166/2012 a fost disjunsă, judecătorul fondului era ținut în continuare de dispozițiile art. 18 din Legea nr. 554/2004, care îl obligau să analizeze întreaga procedură administrativă privind valabilitatea emiterii actelor atacate, procedură care, conform legii speciale, obliga autoritatea emitentă să dispună și informarea subiectului de drept vizat. Instanța de fond a reținut că greșita identificare a imobilului sub toate componentele sale - adresă poștală, identitate istorică, atestare în timp a construcției - ar reprezenta o simplă eroare materială, care, de altfel, ar fi fost îndreptată prin adresa DJCI nr. 1306 din 20 octombrie 2014. Astfel, a omis a analiza efectele juridice pe care această eroare le-a produs. Reclamanții continuă să susțină că această greșită identificare a imobilului este o veritabilă error in substantiam, îndreptarea ei pe cale administrativă nefiind valabilă pentru trecut, adică pentru perioada scursă între anii 1991-2012. Această eroare esențială atrage nulitatea clasării. În privința calificării acestei erori, sunt relevante împrejurările că fostul detentor precar - Primăria Iași nu a cunoscut regimul juridic de monument istoric al imobilului și nu a luat nicio măsură de conservare a stării lui în perioada 1991-2006, nu i-a informat pe reclamanți asupra acestui regim juridic special la data retrocedării, deși această obligație îi incumba potrivit Hotărârii nr. 1 din 20 martie 1991 (parte componentă a documentației de clasare) și i-a obligat pe reclamanți să respecte dreptul de folosință al chiriașilor până în 2010, adică la o scindare a atributului folosinței incompatibilă cu regimul de monument istoric. Aceste împrejurări arată că presupusul act de clasare nu a produs nicio consecință juridică timp de 20 de ani. O altă critică adusă hotărârii recurate este aceea că instanța de fond a făcut o greșită aplicare și interpretare a Legii nr. 422/2001 și a Normelor metodologice din anul 2008 aprobate prin Ordinul nr. 2260/2008, reținând că actele administrative atacate nu reprezintă acte de clasare, motiv pentru care criticile aduse procedurii de clasare nu pot fi primite și că Normele emise în 2008, ca și Legea nr. 422/2001 nu ar fi aplicabile speței pentru că sunt ulterioare clasării imobilului prin Lista din 1991-1992. Or, actualizarea Listei monumentelor istorice din 1991-1992 presupunea, din punct de vedere administrativ, o procedură de inventariere a acestora și nu o simplă copiere a listei. Considerentele sentinței încalcă, și sub acest aspect, cele stabilite cu titlu obligatoriu de Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv aplicabilitatea în cauză a art. 14, 15, 17 și 60 din Legea nr. 422/2001. Operațiunea de inventariere trebuia să aibă în vedere întocmirea conform art. 3 din normele metodologice, raportat la art. 13 din lege, a fișei analitice și minimale. Or, din documentația administrativă nu rezultă că ordinele de actualizare s-au bazat pe o procedură de inventariere îndeplinită. Legea nu prevede parcurgerea din nou a procedurii de clasare, dar prevede obligația de inventariere prin întocmirea fișei analitice care trebuie să aibă la bază tocmai criteriile stabilite la art. 9 din Norme, pe care prima instanță le-a socotit inaplicabile în cauză. În drept sunt invocate prevederile art. 304 pct. 9 și 3041 C. proc. civ.

Apărările intimatului Intimatul-pârât Ministerul Culturii nu a formulat întâmpinare la cererea de recurs.

Soluția instanței de recurs Înalta Curte de Casație și Justiție, sesizată cu soluționarea recursului declarat, analizând motivele de recurs formulate în raport cu hotărârea atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză, va admite recursul pentru considerentele ce urmează: 4.1. Argumentele de fapt și de drept relevante Prima instanță a reținut în mod corect că imobilul proprietatea recurenților-reclamanți situat în Municipiul Iași, str. D., a fost clasat, respectiv inclus în Lista monumentelor istorice în 1991-1992, prin ordinele atacate în cauză, respectiv Ordinul nr. 2314/2004, poziția 1293 și Ordinul nr. 2361/2010, poziția 1283 având loc exclusiv o reactualizare a Listei monumentelor istorice. În acest context, nu sunt aplicabile cauzei prevederile Legii nr. 422/2001 referitoare la procedura de clasare, însă sunt aplicabile prevederile acestei legi privitoare la actualizarea Listei monumentelor istorice, actualizare care presupune o procedură de inventariere a acestora, iar nu o simplă reproducere a Listei din 1991-1992. Astfel, potrivit art. 60 alin. (1) din Legea nr. 422/2001: "Lista cuprinzând monumentele, ansamblurile și siturile istorice, aprobată de Comisia Națională a Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor Istorice în anii 1991-1992, cu modificările și completările ulterioare, rămâne în vigoare. În termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, Institutul Național al Patrimoniului va actualiza Lista monumentelor istorice, (…)." Potrivit art. 22 alin. (2) din lege: "Lista monumentelor istorice se aprobă prin ordin al ministrului culturii și cultelor, se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, și se actualizează la fiecare 5 ani." Potrivit art. 12 din Legea nr. 422/2001: "(1) Inventarierea monumentelor istorice reprezintă acțiunea de strângere a totalității informațiilor, documentelor, studiilor, cercetărilor și a documentațiilor cu privire la identificarea imobilelor susceptibile de a dobândi calitatea de monument istoric, a imobilelor clasate ca monumente istorice, a monumentelor istorice declasate, precum și a celor distruse sau dispărute. (2) Inventarul monumentelor istorice reprezintă o bază de date, actualizată permanent prin operațiunile necesare de corelare, în vederea asigurării unei informări permanente și exacte în legătură cu situația imobilelor monumente istorice. (3) Clasarea este procedura prin care se conferă regim de monument istoric unui bun imobil conform art.

(4) Inventarierea și clasarea se realizează potrivit dispozițiilor prevăzute de prezenta lege și în conformitate cu normele metodologice de inventariere și clasare a monumentelor istorice, aprobate prin ordin al ministrului culturii și cultelor. (5) Pentru realizarea inventarierii monumentelor istorice, autoritățile și instituțiile publice competente comunică serviciilor publice deconcentrate ale Ministerului Culturii și Cultelor, la solicitarea acestora, date privind situația juridică a imobilelor". Aceste prevederi trebuie coroborate și cu dispozițiile art. 3 din Normele metodologice de clasare și inventariere a monumentelor istorice, aprobate prin Ordinul Ministerului Culturii și Cultelor nr. 2260/2008, aplicabile în cazul actualizării cuprinse în Ordinul nr. 2361/2010, conform cărora: "(1) Inventarierea este un ansamblu de proceduri cu ajutorul cărora sunt identificate - prin cercetare și analiză științifică - acele bunuri imobile care datorită caracteristicilor lor sunt susceptibile de a fi clasate ca monumente istorice. (2) Inventarierea are un caracter sistematic, în analiza tuturor categoriilor de bunuri imobile inventariate fiind folosită o metodă unică. (3) Inventarierea monumentelor istorice constă în procedura de alcătuire a fișei analitice și minimale a fiecărui monument, în care sunt consemnate informațiile tehnice și științifice, toate intervențiile umane, precum și modificările naturale survenite în decursul timpului, în condițiile Legii nr. 422/2001, republicată, și potrivit prezentelor norme metodologice." Rezultă din aceste prevederi legale că menționarea imobilului în cauză în Lista monumentelor istorice actualizată conform Ordinului Ministerului Culturii și Patrimoniului Național nr. 2314/2004 și apoi în Lista monumentelor istorice actualizată conform Ordinului nr. 2361/2010 trebuia să se bazeze pe o procedură de inventariere, implicând identificarea imobilului prin prisma caracteristicilor care au determinat clasarea ca monument istoric, presupunând (cel puțin în cazul actualizării din 2010) alcătuirea unei fișe în care să fie consemnate informațiile tehnice și științifice care au condus la clasare și care sunt de actualitate și la momentul inventarierii, în scopul emiterii listei actualizate. Din documentația administrativă aflată la dosarul cauzei nu rezultă că în privința imobilului anterior menționat au avut loc aceste operațiuni de ordin tehnic și științific care ar fi trebuit să stea la baza includerii imobilului în Lista actualizată a monumentelor istorice. Aceste aspecte sunt de natură a conduce la reformarea sentinței recurate, în sensul admiterii în parte a cererii și anulării Ordinului Ministerului Culturii și Patrimoniului Național nr. 2314 din 16 iulie 2004 în privința înregistrării de la poziția nr. 1293 din anexă și a Ordinului Ministerului Culturii și Patrimoniului Național nr. 2361 din 12 iulie 2010 în privința înregistrării de la poziția nr. 1283 din anexă. Cât privește motivul de recurs referitor la nulitatea parțială a celor două ordine, pe temeiul nerespectării procedurii prevăzute de art. 60 alin. (2) din Legea nr. 422/2001, de comunicare a statutului imobilului de monument istoric și a obligațiilor care revin proprietarilor prin prisma acestui statut, prima instanță a reținut în mod corect că obligația de înștiințare în scris a proprietarilor asupra regimului juridic special al imobilelor, potrivit art. 60 alin. (2) din Legea nr. 422/2001, este în mod cert o operațiune ulterioară emiterii celor două ordine, irelevantă în analiza de legalitate a ordinelor. Scopul comunicării este aducerea la cunoștința proprietarilor a statutului imobilului de monument istoric și a obligațiilor care le revin raportat la acest statut, iar presupusa neîndeplinire sau îndeplinire necorespunzătoare a acestei comunicări poate influența exclusiv asumarea obligațiilor și termenul de exercitare a eventualei acțiuni în anulare îndreptată împotriva ordinului de actualizare a listei, însă nu poate constitui un motiv de nelegalitate a includerii bunului în Lista actualizată a monumentelor istorice. Pe de altă parte, în mod corect a reținut prima instanță și împrejurarea că argumentele reclamanților referitoare la clasarea imobilului la nivelul anului 1992 nu pot fi analizate, depășind cadrul procesual obiectiv al cererii de față. Recurenții-reclamanți invocă greșit dispozițiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, ca suport pentru afirmația potrivit căreia prima instanță, sesizată cu acțiunea în anularea celor două ordine, ar fi fost investită să se pronunțe și asupra actelor/operațiunilor anterioare, prin care s-a dispus clasarea imobilului. Dispozițiile legale anterior citate se referă la operațiunile administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecății, adică la categoria actelor/operațiunilor pregătitoare pentru emiterea actului administrativ atacat și nicidecum la acte administrative anterioare, cu statut independent, intrate în circuitul civil și care fost avute în vedere, ca dat juridic, la emiterea noului act administrativ. Cauza de anulare parțială a celor două ordine reținută în considerentele prezentei decizii privește exclusiv aceste două ordine și nu are nici un efect asupra clasării imobilului ca monument istoric, clasare care a avut loc în anii 1991- 1992. Pe de altă parte, considerentele deciziei de casare nr. 1847 din 09 aprilie 2014 a ICCJ-SCAF se referă exclusiv la formularea în termen a acțiunii în anulare, iar nu la fondul cauzei. Tranșând exclusiv aspectul litigios al formulării în termen a acțiunii în anularea celor două ordine, decizia de casare anterior menționată nu cuprinde statuări în drept care să fi fost obligatorii pentru prima instanță, în judecarea fondului. Celelalte motive de recurs, care se referă la o invocată confuzie totală asupra identității imobilului clasat (sub aspectele adresei poștale, identității istorice și atestării perioadei de edificare a construcției), echivalând cu neîntrunirea criteriilor de includere a imobilului în lista actualizată, nu ar putea și nu se mai impune a fi analizate, raportat la cele două ordine, dată fiind cauza de nulitate parțială a ordinelor anterior reținută și care se referă tocmai la lipsa unei identificări de ordin tehnic și științific, presupusă de operațiunea de inventariere, care trebuia să stea la baza includerii imobilului în lista actualizată a monumentelor istorice. 4.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 raportat la art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul și va modifica sentința atacată, în sensul că va admite în parte acțiunea reclamanților A. și B., formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Culturii și, în consecință, va anula Ordinul Ministerului Culturii și Patrimoniului Național nr. 2314 din 16 iulie 2004 în privința înregistrării de la poziția nr. 1293 din anexă și Ordinul Ministerului Culturii și Patrimoniului Național nr. 2361 din 12 iulie 2010 în privința înregistrării de la poziția nr. 1283 din anexă, respingând, însă, celelalte capete de cerere, ca neîntemeiate și menținând celelalte dispoziții ale sentinței atacate.