ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2413/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Inspectoratul General pentru Imigrări la acordarea dreptului de ședere pe termen lung pe teritoriul României.

Soluția instanței de fond.

Prin Sentința civilă nr. 3339 din 2 noiembrie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări, ca neîntemeiată.

Cererea de recurs.

Împotriva sentinței a declarat recurs reclamantul A., invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea căii de atac, recurentul a arătat că în mod eronat instanța de fond a reținut că nu ar fi efectuat activități de transport internațional, în condițiile prevăzute de art. 71 alin. (1) lit. a) pct. (i) teza a II-a din O.U.G. nr. 194/2002, deoarece deplasarea în străinătate ar fi trebuit să aibă ca motivație desfășurarea unei astfel de activități și nu negocierea de contracte comerciale (indiferent de obiectul și urmările acestora). În opinia sa, instanța de fond a ignorat faptul că își procură mijloacele de întreținere prin exercitarea calităților de asociat și administrator al S.C. B. S.R.L., așa cum rezultă din Actul constitutiv nr. 1 din 14 ianuarie 2011. Obiectul de activitate al societății comerciale este reprezentat de "comerțul cu amănuntul al îmbrăcămintei, în magazine specializate". În calitate de reprezentant al acestui agent economic, a inițiat colaborări cu mai mulți agenți economici/antreprenori care activează în străinătate, iar în perioada august - septembrie 2011 s-a deplasat în Nepal, unde a încheiat o convenție de tip comercial cu societatea C., agent economic ce activează în această țară, demers în urma căruia a achiziționat diverse articole de îmbrăcăminte, comercializate ulterior în România. De asemenea, s-a deplasat în India și Thailanda pentru încheierea unor contracte comerciale similare, pe baza cărora a transportat în România diverse articole de îmbrăcăminte, achiziționate de la D. (India) și Mr. E. (Thailanda). Deplasările în străinătate au fost efectuate pentru inițierea unor activități comerciale și pentru societatea S.C. F. S.R.L. deținută și administrată de soția sa, G., fiind încheiate contracte comerciale cu C., Mr. E. și H. (operator economic înregistrat în India). Astfel, activitățile menționate, urmate de transportul mărfurilor achiziționate în România, au necesitat deplasări frecvente în țările în care operatorii respectivi sunt înmatriculați și își desfășoară activitatea, situație care explică numărul relativ mare al zilelor în care figurează ca "ieșit din țară".

Soluția instanței de recurs.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în concluziile intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Recurentul-reclamant A. a supus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ adresa .147/DM/S2/SE din 14 martie 2016 emisă de intimatul-pârât Inspectoratul General pentru Imigrări prin care i s-a refuzat acordarea dreptului de ședere pe termen lung pe teritoriul României.

Prima instanță a respins acțiunea reclamantului, ca neîntemeiată, arătând în motivare, în esență, faptul că partea nu se află în situația de excepție prevăzută de art. 71 alin. (1) lit. a) sublit. i) teza a doua din O.U.G. nr. 194/2002, privind regimul străinilor în România, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Înalta Curte împărtășește soluția instanței de fond.

Reevaluând materialul probator administrat în cauză pentru a răspunde la motivele de recurs, instanța de control judiciar reține următoarele:

Motivul prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.: ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material")

Condițiile de acordare a dreptului de ședere pe termen lung sunt prevăzute de art. 71 din O.U.G. nr. 194/2002, după cum urmează: (1) Dreptul de ședere pe termen lung se acordă străinilor prevăzuți la art. 70 alin. (1), dacă îndeplinesc cumulativ următoarele condiții: a) au avut drept de ședere temporară sau au beneficiat de protecție internațională pe teritoriul României, în mod continuu în ultimii 5 ani anteriori depunerii cererii, și (.) (i) în această perioadă nu au absentat de pe teritoriul României mai mult de 6 luni consecutive și nu depășesc 10 luni de absență în total. Nu se consideră absență de pe teritoriul României dacă prin natura serviciului străinul s-a deplasat în străinătate pentru desfășurarea unor activități de transport internațional și prezintă înscrisuri doveditoare în acest sens.

În mod indubitabil, criteriul determinant ce stă la baza dobândirii dreptului de ședere pe termen lung este durata șederii pe teritoriul României și, pentru obținerea acestui drept, legea în domeniu limitează perioada de absență la mai puțin de 6 luni consecutive de absență și la mai puțin de 10 luni în total.

Din documentația depusă la dosar rezultă faptul că recurentul nu a avut ședere continuă pe teritoriul României, în ultimii 5 ani anteriori depunerii cererii, după cum impune textul normativ anterior menționat, deoarece acesta figurează ieșit din țară 405 zile.

Recurentul nu se încadrează în dispozițiile art. 71 alin. (1) lit. a) sublit. i) teza a doua din O.U.G. nr. 194/2002 deoarece nu a probat faptul că a desfășurat activități de transport internațional, iar absența de pe teritoriul României este datorată acestei activități.

Așa fiind, Înalta Curte, în acord cu prima instanță, constată că este justificat refuzul autorității intimate de acordare a dreptului de ședere pe termen lung pe teritoriul României în favoarea recurentului, în condițiile în care acesta nu a probat să se încadrează în excepția reglementată de art. 71 alin. (1) lit. a) pct. i) teza a II-a din O.U.G. nr. 194/2002.

Față de considerentele expuse mai sus, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat, menținând ca legală sentința pronunțată de instanța de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinței civile nr. 3339 din 2 noiembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 iunie 2017.

Procesat de GGC MM