ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4086/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A. s-a solicitat să se constate caracterul abuziv și pe cale de consecință, nulitatea absolută a următoarelor clauze contractuale înserate în convenția de credit nr. x/24.01.2008 încheiată între D. SA- prin Sucursala Dej, în calitate de împrumutătoare și reclamanți în calitate de împrumutați, respectiv:

- art. 4.1 din Condițiile Generale ale Convenției, conform căruia" 4.1. Orice plată efectuată în baza Convenției se va face în moneda creditului, cu excepția cazurilor menționate expres în condițiile speciale. Plățile vor fi efectuate conform "scadențarului"(listei plăților pentru rambursarea creditului, a dobânzii și altor costuri) ce constituie anexa la prezentul contract"

- art. 4.2 din Condițiile Generale ale Convenției, conform căruia" 4.2. Împrumutatul autorizează banca să efectueze plata sumelor datorate(rate/anuități/dobânzi/comisioane/alte costuri) în baza convenției, prin debitarea automată la scadențe a contului corespunzător monedei creditului, pe care este obligat să îl alimenteze cu sumele datorate."

- art. 4.3 din Condițiile Generale ale Convenției, conform căruia" 4.3. dacă împrumutatul nu are în conturi sume suficiente în moneda creditului, banca are dreptul, dar nu și obligația de a efectua dacă este cazul, schimbul valutar în numele și pentru împrumutat, utilizând cotațiile proprii, completând documentele aferente schimbului valutar, în scopul stingerii obligațiilor de plată scadente, fiind autorizată în acest sens prin efectul prezentei convenții; Banca poate debita cu suma corespunzătoare orice cont al împrumutatului de disponibilități sau de depozit(chiar neajuns la termen) în scopul menționat anterior) Eventualele diferențe de curs valutar sunt și vor fi suportate de împrumutat". Să se dispună obligarea pârâtei să elimine clauzele menționate la pct. 1 ca urmare a constatării nulității lor absolute. Să se dispună obligarea băncii să stabilizeze cursul de schimb al monedei creditului(CHF) la valoarea pe care aceasta monedă a avut-o la momentul acordării creditului, (1 CHF = 2.357 Ron) valoare valabilă pe toată perioada contractuală:

S-a solicitat să se dispună repunerea părților în situația anterioară, cu consecința obligării pârâtei la plata către reclamanți a sumelor provenite din diferența de curs valutar, pentru perioada cuprinsă între momentul semnării contractului și data plății, ca urmare a rămânerii definitive a hotărârii pronunțate în prezentul dosar, plus dobânda legală aferentă acestor sume și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1169/2016 din 15 decembrie 2016 pronunțată de Judecătoria Dej, s-a respins acțiunea formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A.

Totodată, în temeiul art. 196 C. proc. civ., s-a constatat că reclamanții nu au precizat valoarea obiectului petitului nr. 4 din acțiune astfel cum prevede art. 194 lit. c) C. proc. civ. și s-a dispus anularea acestuia.

Prin decizia civilă nr. 1842/A/2017 din 18 decembrie 2017, Tribunalul Specializat Cluj a respins apelul formulat de apelanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 1169/2016 pronunțată la data de 15 decembrie 2016 de Judecătoria Dej, pe care a păstrat-o în întregime.

Împotriva deciziei menționate anterior, au declarat recurs reclamanții A. și B.

Prin adresa din 24.05.2018, Tribunalul Specializat Cluj a înaintat dosarul cauzei spre soluționare Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepția necompetenței sale materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., reține următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate în apel de Tribunalul Specializat Cluj, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON, chiar prin raportare la întreaga valoare a contractului, 48.000 CHF echivalentul sumei de 195.691,2 RON la data introducerii acțiunii.

Potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ., nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv.

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziție tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziție să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii și până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

Rezultă că, în concepția legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanță, competența de soluționare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii și tribunale, în funcție de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) și a art. 95 pct. 1 C. proc. civ. Astfel, judecătoriile soluționează, în primă instanță, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele pe cele a căror valoare depășește acest nivel.

Hotărârile astfel pronunțate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal și, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competență care să determine instanța căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în asemenea condiții.

Prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, Curtea Constituțională a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., este neconstituțională.

Instanța constată că, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competența Înaltei Curți în soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, o asemenea competență nefiind prevăzută de principiu nici în favoarea curților de apel.

Într-o atare situație, devin incidente prevederile de principiu conținute de art. 5 C. proc. civ. și se impune determinarea instanței competente să soluționeze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice și logice a textelor legale și a principiilor dreptului procesual civil și organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare.

Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94, 95, 96 și 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziții, a instanței competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepția inițială a Codului, de a nu recunoaște recursul împotriva unor asemenea hotărâri.

În absența unei norme privind competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale și neputând fi identificată vreo uzanță în acest sens, se impune recurgerea la analogie și identificarea instanței competente în cauză "în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare" (art. 5 alin. (3) C. proc. civ.).

Situațiile asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, dar fără a individualiza instanța competentă ca fiind curtea de apel sau Înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât, dacă aceste instanțe ar fi fost expres indicate, ar fi fost direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

În acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză din C. proc. civ., conform cărora în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată.

Pe acest temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel soluționează recursul împotriva hotărârii pronunțate de un tribunal în apel, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală cu referire la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Soluția legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se impune și în alte situații decât cele expres reglementate, printr-o interpretare extensivă justificată de identitatea de rațiune, fiind vorba despre "situații asemănătoare".

Totodată, este de reținut că prin Decizia nr. 18 din 1 octombrie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, s-a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Cluj și în consecință, a stabilit că "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 96 pct. 3, art. 97 pct. 1 și art. 483 din C. proc. civ., competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale, în cauzele având ca obiect cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, ca urmare a pronunțării Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 a Curții Constituționale, publicata in Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, revine curților de apel."

În aplicarea dispozițiilor legale menționate, față de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competența de soluționare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Specializat Cluj revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Cluj, instanță în favoarea căreia Înalta Curte va declina competența de soluționare a recursului, având în vedere și dispozițiile art. 132 alin. (3) din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, privind soluționarea recursului declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1842/A/2017 din 18 decembrie 2017 pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj.

Trimite cauza spre competentă soluționare Curții de Apel Cluj.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 05.10.2018.