ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1344/2020

Ședința publică din data de 14 iulie 2020

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 26 ianuarie 2017 pe rolul Tribunalului Dolj, secția a II-a civilă, sub nr. x/2017, reclamanta A., a solicitat, în contradictoriu cu B. S.A., constatarea nulității clauzelor referitoare la riscul valutar prevăzute la art. 2.4, 4.1, 4.2 și 4.3 din Contractul de credit nr. x/31.01.2008, înghețarea cursului valutar CHF-LEU la valoarea de la momentul semnării contractului și restituirea tuturor sumelor plătite în plus rezultate din diferența de curs valutar la momentul efectuării fiecărei plăți și cursul variabil de la data semnării contractului, la care se adaugă și dobânda legală calculată de la data încasării fiecărei sume nedatorate și până la achitarea debitului de către pârâtă.

În drept, a invocat dispozițiile Legii nr. 193/2000, Legii nr. 296/2004(R), dispozițiile Legii nr. 289/2004, Regulamentul BNR nr. 3/2007, Ordonanța Guvernului nr. 21/1992 și jurisprudența C.J.U.E.

Prin sentința nr. 69/2018 din 18 aprilie 2018, Tribunalul Dolj, secția a II-a civilă a respins cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A. având ca obiect nulitate act juridic.

Împotriva sentinței primei instanțe a declarat apel reclamanta A., solicitând admiterea apelului, schimbarea sentinței apelate în sensul admiterii acțiunii principale așa cum a fost formulată, iar, în subsidiar, admiterea cererii adiționale, arătând că, instanța de fond, respingând acțiunea principală, nu s-a pronunțat asupra cererii formulate în subsidiar, privind aplicarea în cauză a impreviziunii, în baza Deciziilor nr. 623/2016 și nr. 62/2017 ale Curții Constituționale.

Prin decizia nr. 930/2018 din 18 septembrie 2018, Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței nr. 69/2018 din 18 aprilie 2018, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A.

Împotriva acestei hotărâri, la 26 noiembrie 2018, reclamanta A. a declarat, în termen legal, recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac și casarea în totalitate a deciziei atacate.

Recurenta a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Cu privire la primul motiv de recurs, recurenta-reclamantă susține că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. XV alin. (4) din Legea nr. 2/2013, în sensul că a fixat primul termen de judecată și a soluționat cererea de apel la acel termen, fără a-i comunica întâmpinarea formulată de intimată și fără a-i da posibilitatea de a depune răspuns la întâmpinare, încălcând principiul contradictorialității, care constituie o garanție a unui proces echitabil prin prisma exigențelor cerute de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Cu referire la cel de al doilea motiv de recurs, subsumat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea prezentului demers judiciar arată că, în ceea ce privește clauza de risc valutar, instanța de apel a susținut că aceasta reflectă transpunerea în contract a unei dispoziții legale - principiul nominalismului monetar și, pe cale de consecință, respectivele clauze sunt excluse din domeniul de aplicare a normelor de protecție.

Astfel, recurenta-reclamantă apreciază ca susținerea instanței de apel cu privire la faptul că "jurispudența CJUE exclude din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 atât normele imperative, cât și pe cele supletive care se aplică ope legis, în lipsa unui acord diferit între părți în această privință" cu referire strictă la considerentele 25-28 din hotărârea pronunțată în cauza C-186/16 (Andriciuc și alții) este nelegală prin aplicarea și interpretarea greșită a jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Analizând excepția instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, recurenta consideră că dispozițiile directivei nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege obligatorii (ce respectă minimul de protecție stabilit prin Directivă), fiind pe deplin aplicabile clauzelor contractuale ce reflectă norme legale supletive.

Prin urmare, se arată că principiul nominalismului are caracter supletiv, astfel încât, clauzele ce îl transpun în contracte pot fi verificate sub aspectul caracterului abuziv, nefiind incidentă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, în acest sens fiind și Decizia nr. 62/07.02.2017 prin care Curtea Constituțională a României s-a pronunțat asupra caracterului supletiv al principiului nominalismului monetar.

În cele ce urmează, se mai arată că dispoziția din Directiva 93/13 nu poate lăsa loc unei interpretări in extenso, deoarece, așa cum a arătat Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-186/16, la paragraful 31 din hotărâre, excepția este de strictă interpretare.

În aceste condiții, revine instanțelor naționale obligația să aplice excepția în discuție, așa cum a fost reglementată prin Directiva 93/13 și interpretată de CJUE în cauza C-186/16.

Susținând că instanța de apel a făcut o interpretare extensivă nelegală, recurenta arată că instanța de apel a invocat și considerente din Hotărârea pronunțată în cauza RWE Vertrieb A6 pentru a justifica excluderea aplicării Directivei nr. 93/13, însă, în opinia recurentei, acestea se refereau la clauzele contractuale care preiau acte cu putere de lege sau norme administrative naționale care nu sunt aplicabile contractelor încheiate de părți, ce privesc alte contracte cărora li se aplică respectiva reglementare și nu dispoziții supletive, cum este principiul nominalismului monetar.

În același context, recurenta invocă și Hotărârea pronunțată de C.J.U.E. în cauza C51/17 (OTP Bank Nyrt.), în care se statuează că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că domeniul de aplicare al acestei directive nu include clauze care reflectă dispoziții imperative de drept național inserate după încheierea unui contract de împrumut cu un consumator și care vizează suplinirea unei clauze a acestuia lovită de nulitate prin impunerea unui curs de schimb stabilit de Banca Națională. Cu toate acestea, o clauză referitoare la riscul de schimb valutar, precum cea în discuție în litigiul principal, nu este exclusă din domeniul de aplicare respectiv în temeiul acestei dispoziții.

În concluzie, recurenta susține că instanțele naționale trebuie să constate, pe de o parte, caracterul supletiv al principiului nominalismului monetar, iar, pe de altă parte, că nu operează excepția instituită de art. 1 alin. (2) din Directivă, în acest sens, făcând trimitere la paragraful 31 din Decizia CJUE din cauza C-186/16.

În altă ordine de idei, recurenta apreciază ca nelegal raționamentul instanței de apel atunci când a reținut excluderea de la aplicarea Directivei 93/13 a clauzei de risc valutar pe motiv că reflectă principiul nominalismului monetar, necontinuând analiza clauzei de risc valutar și din perspectiva celorlalte criterii prevăzute de Directiva 93/13, cu consecința nepronunțării pe motivele de apel invocate în acest sens.

În continuare, recurenta a reprodus criticile formulate împotriva sentinței primei instanțe, respectiv, motivele de apel 1-3 din cererea de apel.

Totodată, printr-un alt motiv de recurs, recurenta-reclamantă susține că instanța nu a analizat motivul de apel privind aplicarea în cauză a impreviziunii din perspectiva considerentelor obligatorii din Deciziile Curții Constituționale nr. 623/2016 și nr. 62/2017, reținând eronat că reclamanta, având studii juridice, trebuia să anticipez fluctuația cursului valutar.

Cu referire la Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, prin care Curtea Constituțională a efectuat controlul de constituționalitate al Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite, recurenta susține că, potrivit acestei decizii, contractul de credit "presupune un risc inerent asumat în mod voluntar de cele două părți ale contractului, în baza autonomiei lor de voință, principiu care caracterizează materia încheierii contractului, și unul supraadăugat care nu a putut face obiectul in concreto al unei previzionări de către niciuna din acestea, risc care trece dincolo de puterea de prevedere a cocontractanților și care ține de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute în vedere la momentul a quo."

Se mai arată că impreviziunea vizează numai riscul supraadăugat ca eveniment excepțional și exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului în privința amplorii și efectelor sale.

În evaluarea riscului supraadăugat, menționează că, la momentul contractării, moneda CHF avea o valoare redusă, astfel că se putea anticipa o creștere relativă a monedei, însă, o creștere de o asemenea anvergură, respectiv de două ori a monedei CHF în raport de moneda națională nu putea fi, în mod rezonabil, previzionată de către un consumator mediu, chiar economist și, cu atât mai puțin, jurist. În acest sens, instanța trebuia să aibă în vedere poziția de inferioritate a consumatorului la momentul contractării, atât din punct de vedere economic, față de cocontractantul său, cât, mai ales, din punct de vedere al lipsei cunoștințelor de specialitate.

Se mai arată că, un consumator mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat putea să se aștepte la o variație de curs asemănătoare celor din anii anteriori încheierii contractului de credit, însă nu se poate pretinde, în mod rezonabil, că un astfel de consumator să fi anticipat dublarea cursului de schimb în aproximativ nouă ani.

Prin raportare la alte contracte de credit încheiate în monedă străină, doar moneda CHF a avut o creștere spectaculoasă, ca urmare a deciziei Băncii Centrale a Elveției de a nu mai susține plafonul minim de schimb valutar al francului elvețian față de euro. Astfel, recurenta consideră că acest fapt a fost un eveniment imprevizibil, exterior contractului, care nu putea fi în sine anticipat de părți la momentul contractării, motiv pentru care condiția este apreciată ca fiind îndeplinită.

Recurenta-reclamantă susține și faptul că este un debitor de bună-credință, iar, în considerarea deciziei Curții Constituționale mai sus amintite (pct. 100 și 119), nu și-a asumat expres riscul schimbării împrejurărilor într-o asemenea măsură, ci și-a asumat o fluctuație rezonabilă a cursului CHF. Totodată, arată că riscul major intervenit nu decurge din însăși natura contractului căci într-o asemenea interpretare, s-ar goli de conținut însăși decizia Curții Constituționale mai sus amintită, care nu s-ar mai putea aplica în cazul contractelor de credit, fiind lipsită de orice finalitate practică și devenind iluzorie.

Recurenta afirmă că mai dovedește buna-credință și prin faptul că nu a diminuat voluntar valoarea garanției în vederea unei posibile dări în plată și nu a demarat procedura darii în plată, manifestări care pot fi asimilate relei-credințe.

Consideră că instanța nu a motivat nici susținerea potrivit căreia nu a dovedit onerozitatea excesivă a contractului încheiat, în condițiile în care, în dosarul de fond, a fost depus graficul privind cursul valutar al CHF pentru perioada 2008-2017.

În cele ce urmează, autoarea recursului a reiterat ceea ce a precizat în motivele de apel sub acest aspect, concluzionând în sensul că a făcut dovada îndeplinirii condițiilor aplicării impreviziunii, așa cum a dispus în jurisprudența sa Curtea Constituțională, respectiv, grava alterare a echilibrului contractual care implică cele două dimensiuni, una obiectivă (circumstanțele schimbate au generat o schimbare valorică a prestațiilor contractuale în sensul unei disproporții valorice - schimbarea cursului de schimb CHF/RON reprezintă o asemenea alterare obiectivă) și una subiectivă (cea care duce la concluzia că recurenta nu ar fi încheiat contractul sau nu l-ar fi încheiat în asemenea condiții).

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Cu toate că cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte B. S.A., aceasta nu a depus întâmpinare.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părților.

La 14 februarie 2020, recurenta a transmis o adresă prin care arată că își însușește raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, menționând că, din eroare, a fost inserat pct. 6 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., în loc de pct. 5.

Totodată, precizează că cererea de chemare în judecată are ca obiect, în principal, constatarea nulității clauzelor referitoare la riscul valutar și, în subsidiar, adaptarea contractului de credit prin aplicarea impreviziunii din perspectiva considerentelor obligatorii din deciziile Curții Constituționale nr. 623/2016 și nr. 62/2017.

Prin încheierea din 7 aprilie 2020, instanța a dispus admiterea în principiu a recursului, însă, fiind sub incidența dispozițiilor art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 la Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020, judecata cauzei a fost suspendată de plin drept.

Prin rezoluția din 18 mai 2020, cauza a fost repusă pe rol, părțile fiind citate pentru termenul din 14 iulie 2020, dată la care instanța a rămas în pronunțare.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Cu titlu prealabil, instanța de recurs constată că, deși motivele de nelegalitate dezvoltate de autoarea prezentului demers judiciar au fost încadrate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., în realitate, au fost formulate critici de nelegalitate subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., urmând a fi analizate astfel cum au fost reîncadrate de instanța de recurs.

În concret, prima critică ce vizează încălcarea principiului contradictorialității ca urmare a necomunicării întâmpinării depuse de intimata-pârâtă, în apel, se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât se invocă, în realitate, încălcarea unei norme de procedură prevăzute de art. XV alin. (4) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

În cadrul primului motiv de casare, care va fi analizat prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., și nu conform încadrării date de recurentă, autoarea a susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. XV alin. (4) din Legea nr. 2/2013, în sensul că a fixat primul termen de judecată și a soluționat cererea de apel la acel termen, fără a-i comunica întâmpinarea formulată de intimată și fără a-i da posibilitatea de a depune răspuns la întâmpinare, încălcând principiul contradictorialității, care constituie o garanție a unui proces echitabil prin prisma exigențelor cerute de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Analizând această critică, Înalta Curte reține că necomunicarea întâmpinării intimatei la judecata în apel este un act de procedură a cărui neîndeplinire este sancționată cu nulitatea relativă, întrucât cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes privat.

Mai mult, nefiind sancționată cu nulitatea prevăzută anume de lege, existența vătămării nu este prezumată, iar, partea trebuie să invoce vătămarea pricinuită prin aceasta, în condițiile art. 178 alin. (3) C. proc. civ., respectiv, în cazul de față, la primul termen de judecată ce i-a urmat și înainte de a pune concluzii în fond.

Având în vedere că, deși legal citată pentru primul termen la care cauza a și fost judecată, la apelul nominal apelanta-reclamantă nu a fost prezentă, sancțiunea care intervine în ipoteza lipsei invocării nulității relative a actului de procedură în termenul legal menționat este decăderea din exercițiul acestui drept, motiv pentru care aceasta nu mai poate fi invocată direct în recurs.

Sub aspectul criticilor prin care se contestă soluția instanței de apel care a menținut hotărârea instanței de fond, în ceea ce privește constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale inserate la art. 2.4, 4.1, 4.2 și 4.3 din Contractul de credit nr. x/31.01.2008, decizia atacată este legală.

Potrivit prevederilor art. 2.4 din convenția de credit, pentru creditele acordate în valută, împrumutatul autorizează Banca să efectueze schimbul valutar pentru sumele trase, dacă este cazul, în scopul efectuării plăților conforme cu destinația creditului; în acest sens Banca va utiliza cotațiile proprii valabile la data tragerii, fiind împuternicită de împrumutat să completeze în numele său și pentru sine, documentele aferente schimbului valutar. Eventualele diferențe de curs valutar sunt și vor fi suportate de către Împrumutat.

Potrivit prevederilor art. 4.1 și 4.2 din convenție, orice plată efectuată în baza convenției se va face în moneda creditului, împrumutatul autorizând Banca să efectueze plata sumelor datorate în baza convenției prin debitarea automată la scadență a contului curent corespunzător monedei creditului, pe care este obligat să îl alimenteze cu sumele datorate.

În conformitate cu prevederile art. 4.3 din convenție, dacă împrumutatul nu are în conturi sume suficiente în moneda creditului, Banca are dreptul, dar nu și obligația, de a efectua, dacă este cazul, schimbul valutar în numele și pentru împrumutat, utilizând cotațiile proprii, completând documentele aferente schimbului valutar, în scopul stingerii obligațiilor de plată scadente, fiind autorizată în acest sens prin convenție, eventualele diferențe de curs valutar fiind suportate de împrumutat.

În ceea ce privește petitul referitor la riscul valutar, respectiv art. 2.4, art. 4.1, art. 4.2 și art. 4.3 din convenție, instanța reține că, prin acestea, este reglementată restituirea sumei împrumutate, părțile stabilind ca plățile ratelor de credit să fie efectuate în moneda creditului, banca fiind autorizată să efectueze plata prin debitarea automată la scadență a contului curent corespunzător monedei creditului.

Procedând la examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., prin prisma celorlalte motive de nelegalitate invocate, respectiv aplicarea greșită principiului nominalismului monetar, a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 și a efectelor obligatorii ale Deciziei C.J.U.E. pronunțată la data de 20 septembrie 2016 în Cauza C186/16 (Andriciuc și alții), precum și neanalizarea motivului de apel privind aplicarea în cauză a impreviziunii din perspectiva considerentelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale a României nr. 623/2016 și nr. 62/2017, se cuvine a face o serie de precizări preliminare.

Contractul de credit (pentru nevoi personale garantat cu ipotecă) în discuție, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la data de 31 ianuarie 2008, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecției consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 190/1999 și de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesioniști și consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor din C. civ. din 1864, relative la împrumutul de consumație cu dobândă, actul normativ în vigoare la data când contractul a fost încheiat, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Toate actele normative mai sus arătate, din domeniul protecției consumatorului, inclusiv Legea nr. 193/2000, ale căreia dispoziții se pretinde că au fost greșit interpretate și aplicate de către instanța de apel, au fost adoptate pentru implementarea și, ulterior aderării, pentru transpunerea unor directive. Astfel, Legea nr. 193/2000, este un act normativ care transpune Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii, în îndeplinirea obligației de transpunere integrală a acquis-ului comunitar în legislația românească până la momentul aderării. Așadar, interpretarea prevederilor Legii nr. 193/2000, inclusiv domeniul de aplicare al acestui act normativ și cauzele de excludere de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv pentru anumite clauze contractuale, se impune a fi făcută prin filtrul Directivei 93/13/CEE și al jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene (C.J.U.E.) în materie.

Rolul C.J.U.E. este acela de a stabili un standard unitar de interpretare a prevederilor Directivei 93/13/CEE, aplicabil în toate statele membre, eliminându-se marja de apreciere discreționară a judecătorului național și riscul de disparitate în aplicarea mecanismului de control al clauzelor abuzive.

Altfel spus, atunci când dreptul Uniunii nu lasă la aprecierea statelor membre sensul și domeniul de aplicare al unei anumite noțiuni cuprinse în cadrul unei dispoziții de drept al Uniunii, principiul aplicării uniforme și cel al egalității impun ca respectiva noțiune să primească pe întreg teritoriul Uniunii "o interpretare autonomă și uniformă, care trebuie stabilită ținând seama de contextul prevederii și de obiectivul urmărit de reglementarea în cauză" (a se vedea, printre altele, hotărârea Fish Legal și Shirlay, C-279/12, pct. 42).

În aceste condiții, se impune a arăta că, acele clauze contractuale pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv, reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de articolul 1578 din C. civ. din 1864, aplicabil, așa cum s-a precizat în precedentele considerente, raportului juridic dedus judecății. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății".

Așadar, aceste clauze contractuale reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință.

Or, în exercitarea competenței pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, C.J.U.E. a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv a clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Totodată, Curtea a reținut că, așa cum rezultă din cuprinsul celui de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă și la normele care, conform legii naționale, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum și Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank și OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv, în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. și OH împotriva B. S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, întrucât această dispoziție nu face distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante (dispoziții imperative) și, pe de altă parte, dispozițiile supletive (pct. 34 din hotărârea mai sus citată).

În plus, prin aceeași hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenței sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie "o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicțional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă națională, pe baza verificării calității acelei norme de către judecătorul național.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanță faptul că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă, în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanță împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situația în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudența C.J.U.E. susarătată, a fost preluat în legea națională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor acestui act normativ. Trecând peste calitatea transpunerii acestei dispoziții de drept unional, sensul și interpretarea normei naționale de transpunere a unei directive nu pot fi altele decât cele care rezultă din jurisprudența C.J.U.E.

Așadar, criticile formulate de recurenta-reclamantă nu pot fi primite pentru că acele clauze de risc valutar sunt excluse de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din același act normativ.

În consecință, din interpretarea acestor norme juridice rezultă cu evidență că este posibilă rambursarea creditelor în valută.

Cât privește pretinsa neanalizare a motivului de apel privind aplicarea în cauză a teoriei impreviziunii, din perspectiva considerentelor obligatorii ale Deciziilor Curții Constituționale nr. 623/2016 și nr. 62/2017, cât și nemotivarea susținerii în sensul nedovedirii onerozității excesive a contractului încheiat, Înalta Curte constată că, începând cu cel de al nouălea paragraf de la pagina 9 a deciziei recurate și continuând până aproape de finalul celei de a zecea pagini, instanța de apel a procedat la o analiză amplă privitoare la aplicarea în cauză a teoriei impreviziunii din perspectiva deciziilor Curții Constituționale mai sus amintite, concluzionând în sensul că, în speță, nu se poate reține îndeplinirea condițiilor aplicării teoriei impreviziunii.

Așa fiind, Înalta Curte va respinge ca nefondată critica privind neanalizarea motivului de apel privind aplicarea în cauză a teoriei impreviziunii, din perspectiva considerentelor obligatorii ale Deciziilor Curții Constituționale nr. 623/2016 și nr. 62/2017.

Prin urmare, dat fiind faptul că instanța chiar a analizat respectivul motiv de apel, criticile recurentei ar fi putut viza înseși considerentele instanței de recurs, nicidecum o pretinsă nemotivare a respectivului motiv de apel.

Nu în ultimul rând, analizând critica referitoare la pretinsa nemotivare a susținerii instanței care a reținut că debitoarea reclamantă nu a dovedit onerozitatea excesivă a contractului încheiat, care să justifice intervenția judiciară în scopul adaptării contractului, în condițiile în care, în dosarul de fond, a fost depus graficul privind cursul valutar al CHF pentru perioada 2008-2017, Înalta Curte o va respinge, întrucât argumentele aduse de recurentă vizează aspecte de fapt care tind la o reapreciere a probatoriului, incompatibile cu specificul căii extraordinare de atac a recursului prin care se invocă exclusiv motive de nelegalitate, și nu de netemeinicie.

Constatând, așadar, că nu sunt incidente motivele de nelegalitate invocate prin memoriul de recurs, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 930/2018 din 18 septembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 930/2018 din 18 septembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 iulie 2020.