ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1037/2021

Ședința publică din data de 20 aprilie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj la 4 iunie 2018, sub nr. x/2018, reclamanții A. și B. au chemat-o în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța:

· să constate nulitatea absolută a clauzelor stipulate la art. 5 și art. 6 din contractul de credit nr. x din 9 septembrie 2008, referitoare la dobânda de referință variabilă;

· să constate nulitatea absolută a clauzei de risc valutar stipulate la art. 4.1 din condițiile generale ale aceluiași contract;

· să dispună stabilizarea cursului de schimb valutar euro/leu la valoarea cursului de la data încheierii contractului, care să fie valabil pe toată perioada contractuală;

· să dispună denominarea creditului în moneda națională a plăților;

· să o oblige pe pârâtă la restituirea sumelor percepute în temeiul clauzelor contestate, actualizate cu rata inflației și dobânda legală, de la data acordării creditului și până la data rămânerii definitive a hotărârii.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Prin sentința nr. 118/2018 din 23 octombrie 2018, Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă a respins acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. și i-a obligat pe reclamanți la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată parțiale în cuantum de 2.000 RON.

Împotriva sentinței primei instanțe, reclamanții au declarat apel principal, iar pârâta a declarat apel incident.

Prin decizia nr. 231/2019 din 4 aprilie 2019, Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă a respins, ca nefondate, apelul principal declarat de apelanții-reclamanți A. și B. și apelul incident declarat de apelanta-pârâtă C. S.A. împotriva sentinței primei instanțe.

Împotriva deciziei instanței de apel, reclamanții au declarat recurs, prin care au solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

În motivarea recursului, recurenții-reclamanți au susținut, în esență, că instanța de apel a reținut în mod greșit că toate clauzele contestate sunt redactate într-un limbaj clar și inteligibil.

După evocarea unor considerente din hotărârile pronunțate în cauzele C-484/08 și C-241/98, autorii recursului au subliniat că instanțele au dreptul să examineze caracterul abuziv al clauzelor privind prețul chiar dacă acestea sunt redactate în mod clar și inteligibil; cu atât mai mult, instanțele au acest drept atunci când clauzele nu sunt redactate într-un limbaj clar și inteligibil.

Recurenții-reclamanți au mai arătat că instanța de apel nu a analizat cerința caracterului clar și inteligibil din perspectiva consecințelor economice produse de clauzele contestate, aflată în legătură cu cerința dezechilibrului semnificativ.

De asemenea, aceleași părți au arătat că instanța de apel trebuia să verifice dacă clauzele contestate se circumscriu noțiunilor de "obiect principal al contractului" și "caracterul adecvat al prețului sau al remunerației", în sensul art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13.

După evocarea unor ample considerente din hotărârea pronunțată în cauza C-186/16 (Andriciuc), autorii recursului au susținut că nu este echitabil ca valoarea ratelor să fie majorată semnificativ, ca urmare a fluctuației cursului valutar, cu privire la care nu au fost informați.

Astfel, au arătat că neexecutarea culpabilă a obligației de informare cu privire la riscul valutar justifică transferarea acestui risc de la consumatori la profesionist.

Recurenții-reclamanți au criticat considerentul prin care s-a reținut că art. 5 din contractul de credit, privind dobânda variabilă, detaliază costurile creditului, într-un limbaj clar și inteligibil pentru un consumator mediu și nu creează un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului.

În combatarea acestui considerent, au susținut că această clauză nu este exprimată într-un limbaj clar și inteligibil, întrucât nu permite consumatorilor să determine mecanismul prin care banca stabilește rata dobânzii.

Așadar, recurenții-reclamanți au subliniat că stabilirea cuantumului dobânzii variabile este lăsata la libera apreciere a băncii.

Aceleași părți au menționat că este abuzivă și clauza stipulată la art. 6 din contractul de credit, întrucât această clauză nu prevede în mod clar costurile și comisioanele datorate de împrumutați, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 9

3

lit. b) și e) din O.G. nr. 21/1992 și O.U.G. nr. 50/2010.

În acest context, au susținut că devine incidentă regula conform căreia obligația împrumutatului nu poate cuprinde decât ceea ce se poate presupune în mod rezonabil că acesta a acceptat la momentul încheierii contractului, respectiv indicele EURIBOR și marja fixă de 1,5 puncte procentuale.

Recurenții-reclamanți au subliniat că banca avea obligația informării în mod complet, corect și precis cu privire la elementele esențiale ale produsului sau serviciului oferit, conform art. 18 din O.G. nr. 21/1992 și, implicit, cu privire la riscurile reprezentate de riscul valutar, conform O.U.G. nr. 50/2010.

Autorii recursului au mai arătat că, la aprecierea echilibrului contractual trebuie avut în vedere criteriul echivalenței prestațiilor, care presupune existența unei proporționalități între drepturile și obligațiile asumate de părți. Or, clauza de risc valutar denaturează raportul juridic obligațional prin suportarea riscului exclusiv de către împrumutați.

În acest context, recurenții-reclamanți au subliniat că singura soluție aptă de a restabili echilibrul contractual inițial constă în stabilizarea cursului valutar la valoarea de la momentul încheierii contractului.

Totodată, au susținut că se impune și denominarea creditului în moneda națională a plăților, în temeiul art. 23 din Directiva nr. 0541/2013.

În final, autorii recursului au conchis că instanța de apel nu a lămurit pe deplin situația de fapt, astfel încât se impune casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte la 4 iulie 2019 .

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare la 24 iulie 2019, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat anularea recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare limitativ prevăzute de lege, iar, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat, precum și obligarea recurenților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată.

Întâmpinarea a fost comunicată recurenților-reclamanți la 1 august 2019 .

Recurenții-reclamanți nu au depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 19 mai 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Părțile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 22 septembrie 2020, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a respins excepția nulității recursului, formulată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, a admis în principiu recursul recurenților-reclamanți și a fixat termen în ședință publică, pentru soluționarea acestora.

Prin încheierea din 19 ianuarie 2021, s-a dispus emiterea unei adrese către recurenții-reclamanți pentru a preciza dacă înțeleg să renunțe la judecata recursului (să achieseze la decizia instanței de apel) conform art. 404 alin. (2) și art. 463 C. proc. civ. sau înțeleg să renunțe la judecată, conform art. 406-407 C. proc. civ., iar la 1 martie 2021, recurenții reclamanți au depus la dosar cerere de renunțare la judecată, la care au atașat declarația autentificată făcută în același sens.

Examinând cu prioritate cererea de renunțare la judecata recursului formulată de recurenții-reclamanți, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 406 alin. (1) C. proc. civ., "reclamantul poate să renunțe oricând la judecată, în tot sau în parte, fie verbal în ședință de judecată, fie prin cerere scrisă"; alin. (2) al aceluiași articol stipulează că "cererea se face personal sau prin mandatar cu procură specială".

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 406 alin. (5) C. proc. civ. "când renunțarea la judecată se face în apel sau în căile extraordinare de atac, instanța va lua act de renunțare și va dispune și anularea, în tot sau în parte, a hotărârii sau, după caz, a hotărârilor pronunțate în cauză.".

Art. 406 C. proc. civ. reglementează condițiile în care poate opera renunțarea reclamantului la judecată.

De principiu, renunțarea la judecată reprezintă actul procesual de dispoziție al reclamantului, în calitatea sa de inițiator al demersului judiciar, de a renunța la soluționarea unei cauze, fără a avea obligația de a-și justifica manifestarea de voință și fără a fi constrâns din punct de vedere temporal, în privința acesteia.

Din înscrisul intitulat "declarație", depus la dosar și autentificat prin încheierea de autentificare nr. 1055 din 2 decembrie 2020 de Notar Public D., rezultă că reclamanții A. și B. au declarat că "renunță la notificarea de dare în plată nr. x/23.03.2020, precum și la orice alte litigii în contradictoriu cu C. S.A.", motiv pentru care solicită instanței să ia act de această renunțare.

Această "declarație" constituie o veritabilă cerere de renunțare la judecată a reclamanților A. și B. privind cererea de chemare în judecată ce formează obiectul dosarului nr. x/2018, aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Totodată, recurenții-reclamanți au formulat și cerere expresă, semnată olograf, prin care declară că renunță în mod expres și definitiv la judecata dosarului nr. x/2018

Prin urmare, Înalta Curte constată că această manifestare de dispoziție este neîndoielnică și neechivocă în sensul renunțării recurenților-reclamanți la judecata cererii de chemare în judecată ce formează obiectul dosarului nr. x/2018, iar această manifestare de voință a părților se înscrie în principiul disponibilității ce guvernează procesul civil și întrunește condițiile de formă și fond, pentru a produce efectul juridic prevăzut de dispozițiile art. 406 C. proc. civ.

Instanța supremă reține că intimata-pârâtă a depus la dosar o cerere prin care a solicitat ca instanța să ia act de cererea de renunțare la judecată formulată de reclamanți și a declarat că renunța la solicitarea de obligare la plata cheltuielilor de judecată.

Prin urmare, Înalta Curte, în temeiul art. 406 C. proc. civ., va lua act de renunțarea reclamanților A. și B. la cererea de chemare în judecată ce formează obiectul dosarului nr. x/2018, va anula decizia civilă nr. 231/2019 din 4 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2018, precum și sentința civilă nr. 118/2018 din 23 octombrie 2018, pronunțată de Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă, în același dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Ia act de renunțarea la judecata cererii de chemare în judecată, formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A. și, în consecință:

Admite recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei nr. 231/2019 din 4 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

Anulează decizia nr. 231/2019 din 4 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, precum și sentința civilă nr. 118/2018 din 23 octombrie 2018, pronunțată de Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 aprilie 2021.