ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 741/2022

Ședința publică din data de 30 martie 2022

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgu Jiu la 17 martie 2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A. a solicitat instanței ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună constatarea nulității absolute a clauzelor contractuale inserate în contractul de credit bancar ipotecar nr. x din 25 aprilie 2008, la art. 1.2 privind restituirea în valută CHF, respectiv efectuarea plăților în moneda creditului și suportarea de către consumator a diferențelor de curs valutar ca fiind abuzive; înghețarea cursului de schimb valutar CHF-leu pentru efectuarea plăților în temeiul contractului de credit la valoarea de la data încheierii contractului, respectiv 25 aprilie 2008; calcularea și plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a francului elvețian de la data încheierii contractului pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului și obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate în plus față de cursul de la data încheierii contractului de credit, de la data încheierii contractului de credit până la data rămânerii definitive a hotărârii, a penalităților încasate pentru neplata la termen a acestor sume, precum și dobânda legală aferentă acestor sume până la restituirea integrală a acestora, sume ce vor fi actualizate la data plății efective.

Prin sentința nr. 5292 din 28 iunie 2017, Judecătoria Târgu Jiu a declinat competența de soluționare a acțiunii civile formulată de reclamantul A., în favoarea secției a II-a Civilă a Tribunalului Gorj.

Pe rolul Tribunalului Gorj cauza a fost înregistrată sub nr. x/2017.

Prin sentința nr. 96 din 11 septembrie 2017, Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă a admis excepția de necompetență materială și a declinat cauza în favoarea Judecătoriei Târgu Jiu. A constatat ivit conflictul negativ de competență și a trimis dosarul Curții de Apel Craiova, secția a II-a civilă, pentru emiterea regulatorului de competență.

Pe rolul Curții de Apel Craiova, secția a II-a civilă cauza a fost înregistrată sub nr. x/2017.

Prin sentința nr. 102/2017 din 11 decembrie 2017, Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Gorj.

Prin sentința nr. 124/2018 din 5 noiembrie 2018, Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă a admis în parte cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a constatat nulitatea absolută parțială a clauzei de la art. 1.2 din contract, referitoare la suportarea exclusivă de către consumator a diferentelor de curs valutar, cu consecința recalculării și plății ratelor creditului pe toată durata contractului în moneda CHF, la cursul de schimb valutar de la data încheierii contractului, respectiv 25 aprilie 2008, și a dispus obligarea pârâtei la restituirea sumelor de bani reprezentând diferența de curs valutar încasată în plus, de la data încheierii contractului, la zi, actualizată cu inflația și dobânda legală de la data încasării până la data plății efective.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta B., în nume propriu și pentru Sucursala Târgu Jiu.

Prin decizia civilă nr. 411/2020 din 22 septembrie 2020, Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă a admis apelul formulat de pârâta B., în nume propriu și pentru Sucursala Târgu Jiu și a schimbat în parte sentința atacată în sensul că a respins în tot acțiunea.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., solicitând casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Motivele de recurs invocate sunt, în esență, următoarele:

Autorul căii de atac arată că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material edictate de art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 75-art. 77 din Legea nr. 296/2004 și de art. 966-art. 970 C. civ.. Apreciază că dispoziția contractuală prin care consumatorul suportă exclusiv riscul valutar are caracter abuziv. În opinia sa, contractul de credit nu a fost negociat și conține clauze preformulate care au determinat dezechilibre majore în defavoarea consumatorului. Apreciază că banca a fost de rea-credință întrucât avea cunoștință de existența riscului de hipervalorizare a francului elvețian și nu și-a respectat obligația de informare.

Recurentul-reclamant susține că motivarea curții de apel în sensul că obligația dintr-un contract de împrumut de restituire în aceeași monedă în care a fost acordat creditul indiferent de fluctuația acestei monede este străină de natura cauzei.

Recurentul-reclamant și-a întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă B. S.A. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.

Pe baza cererii de recurs și a întâmpinării depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat.

Prin încheierea din 17 noiembrie 2021 s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului declarat, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Părțile nu au depus puncte de vedere cu privire la raport.

Prin încheierea din 2 februarie 2022 a fost admis în principiu recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 411/2020 din 22 septembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, și s-a fixat termen pentru judecata recursului la 30 martie 2022.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Înalta Curte va respinge criticile prin care recurentul-reclamant susține că motivarea curții de apel este străină de natura pricinii întrucât instanța de apel a analizat solicitarea pârâtei de a se reforma sentința determinat de faptul că tribunalul a prezentat un raționament contradictoriu și a aplicat greșit norma de drept material, în esență principiul nominalismului, prevăzut de art. 1578 C. civ. din 1864. Plecând de la prevederile contractului de credit încheiat între părți și dând eficiență hotărârii pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene la 9 iulie 2020 în Cauza C-81/19 Șerban, curtea de apel a reținut în mod corect că dispozițiile art. 1578 C. civ. din 1864 "consacră obligația împrumutatului de a restitui aceeași sumă numerică înscrisă in contract, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia." A mai reținut că nu poate fi analizat caracterul abuziv al prevederii contractuale indicate de recurent deoarece aceasta transpune o normă legală.

Ca urmare, instanța supremă apreciază că sunt îndeplinite exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. întrucât curtea de apel s-a raportat la situația de fapt din dosar, iar hotărârea nu cuprinde argumente străine de natura cauzei.

Art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează încălcarea normelor de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, în extinderea normelor dincolo de ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora.

Instanța supremă va înlătura criticile prin care se susține că nu au fost respectate dispozițiile art. 75 - art. 77 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului întrucât recurentul nu a formulat întâmpinare în cadrul apelului, susținerile din recurs nefiind supuse dezlegării curții de apel, fiind formulate omisso medio.

Vor fi înlăturate și criticile referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 966-art. 970 C. civ. din 1864 deoarece aceste dispoziții legale se referă la cauza și efectele convențiilor, statuând în esență obligația părților de a executa cu bună-credință obligațiile contractuale și puterea de lege a contractului între părți. Curtea de apel a reținut în mod corect că obligația de a rambursa ceea ce s-a primit cu titlu de împrumut este impusă de principiul forței obligatorii a contractului, prevăzut de art. 969 C. civ. din 1864 și de principiul executării obligațiilor cu bună-credință, prevăzut de art. 970 din același cod. Aprecierea bunei-credințe la momentul încheierii contractului de credit, precum și aspectele legate de negociere și de existența unui dezechilibru în defavaoarea consumatorului sunt chestiuni de netemeinicie care nu pot fi analizate în calea extraordinară de atac a recursului.

Criticile recurentului-reclamant referitoare la soluția de admitere a apelului raportat la considerentele prin care instanța de apel a constatat că prevederile stipulate la art. 1 alin. (2) din contractul de credit sunt excluse de la analiza caracterului abuziv vor fi înlăturate.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului național sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., precum și în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva B. S.A.

Totodată, prin hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Andriciuc, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin hotărârea nr. 89 din 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19 Șerban, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, că, " (...) din moment ce, potrivit instanței de trimitere, clauza din condițiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanții din litigiul principal reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, ea intră sub incidența excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13."

Totodată, în hotărârea pronunțată în cauza C-81/19, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut că "expresia «acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii», în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, și norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția să nu fi intervenit alte acorduri, iar faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive".

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că în mod corect a reținut curtea de apel că art. 1 alin. (2) din contract prevede obligația împrumutatului de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF). Această clauză reflectă principiul nominalismului monetar, prevăzut de art. 1578 C. civ. din 1864 în conformitate cu care "obligația ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plății." Altfel spus, debitorul obligației de restituire a unui împrumut de consumație (categorie care include și creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuațiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Părțile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menționată se aplică în lipsa unei alte înțelegeri a părților de vreme ce recurentul-reclamant s-a obligat prin contractul de credit să restituie creditul în aceeași valută.

Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13 și de cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală în discuție nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 411/2020 din 22 septembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 411/2020 din 22 septembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 30 martie 2022.