ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 874/2021

Ședința publică din data de 6 aprilie 2021

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secția a II-a civilă, la 17 aprilie 2018, sub nr. x/2018, reclamanții A. și B. au chemat-o în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând să se constate caracterul abuziv al clauzelor art. 1.2, 1.3 și 5.1 din contractul de credit nr. x din data de 25.06.2008, încheiat cu pârâta, să se dispună obligarea acesteia la înlăturarea din contract a acestor clauze și la înghețarea cursului valutar CHF-LEU la valoarea de la momentul încheierii contractului. De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la recalcularea creditului conform pct. 3, iar plata ratelor să se efectueze la valoarea stabilită la pct. 3 pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului și obligarea pârâtei la plata sumelor plătite în plus.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 193/2000, Legii nr. 296/2004, O.U.G. nr. 50/2010, Legii nr. 288/2010, O.U.G. nr. 21/1992 și art. 969-970 C. civ. de la 1864.

Prin întâmpinare, pârâta a solicitat, în principal, respingerea cererii de chemare în judecată ca efect al autorității de lucru judecat raportat la sentința nr. 8627/10.07.2017, pronunțată de Judecătoria Craiova în dosarul nr. x/2015, iar, în subsidiar, ca nefondată.

Prin sentința nr. 150/2018 din 5 noiembrie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Dolj, secția a II-a civilă a respins acțiunea formulată de reclamanții A. și B. și a constatat că există autoritate de lucru judecat raportat la sentința nr. 8627 din data de 10 iulie 2017 pronunțată de Judecătoria Craiova în dosarul nr. x/2015.

Împotriva sentinței primei instanțe au declarat apel reclamanții A. și B., solicitând anularea hotărârii apelate și trimiterea cauzei, spre rejudecare primei instanțe, întrucât a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului, admițând excepția autorității de lucru judecat.

Prin decizia nr. 214/2019 din 3 aprilie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței nr. 150 din 5 noiembrie 2018, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C..

Împotriva deciziei instanței de apel, reclamanții A. și B. au declarat recurs, solicitând admiterea căii de atac, casarea hotărârilor pronunțate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe - Tribunalul Dolj, care a soluționat cauza fără a intra pe fondul acesteia, admițând excepția autorității de lucru judecat.

În drept, recursul a fost întemeiat întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenții susțin că, atât instanța de fond, cât și instanța de apel au făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 431 C. proc. civ. privind autoritatea de lucru judecat, omițând să analizeze identitatea de cauză a celor două litigii.

Efectul pozitiv al autorității de lucru judecat la care face trimitere instanța de apel se referă la posibilitatea părții care a câștigat procesul de a se prevala de dreptul recunoscut prin hotărârea care se bucură de autoritatea de lucru judecat într-o nouă judecată, fără ca partea adversă sau instanța să mai poată lua în discuție existența dreptului. Totodată, au arătat că efectul pozitiv al autorității de lucru judecat operează în aceleași condiții, de triplă identitate între părți, obiect și cauză.

În ceea ce privește primul element, au susținut că trebuie să se aibă în vedere calitatea juridică a părților. În acest sens, recurenții arată că s-au judecat cu pârâta în calitate de contestatori, iar pârâta a avut calitatea de intimată.

În ceea ce privește cel de-al doilea element al autorității de lucru judecat, respectiv obiectul, au susținut că, în primul proces, obiectul judecății a fost reprezentat de contestația la executare, iar obiectul prezentului litigiu îl constituie constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale. Prin urmare, în accepțiunea recurenților, atât pretenția concretă, cât și dreptul subiectiv care poartă asupra elementului material sunt total diferite.

Detaliind, au arătat că, în cadrul dosarului nr. x/2015, Tribunalul Dolj a constatat că este vorba despre o contestație la executare, iar termenul pentru exercitarea căii de atac este de 10 zile, motiv pentru care a respins apelul promovat de reclamanți ca fiind tardiv formulat.

Recurenții consideră că Tribunalul Dolj a reținut cele menționate anterior tocmai pentru că nu se poate analiza caracterul abuziv al clauzelor în cadrul contestației la executare, astfel că, în măsura în care ar fi considerat că litigiul respectiv vizează constatarea nulității absolute a clauzelor abuzive, termenul de apel ar fi fost de 30 de zile, și nu de 10 zile, așa cum a reținut Tribunalul Dolj.

Recurenții au mai susținut că, prin hotărârea pronunțată de Tribunalul Dolj în faza de apel, în dosarul nr. x/2015, s-a tranșat faptul că obiectul cererii este contestație la executare. În cadrul acestui litigiu, instanța de apel a stabilit că termenul de apel a fost depășit, dar dintr-un motiv care nu a fost imputabil recurenților, fiind menționat în dispozitivul hotărârii instanței de fond că termenul de apel este de 30 de zile.

Recurenții-reclamanți au formulat apel în termenul de 30 de zile indicat de instanța de fond, însă instanța de control judiciar a reținut că, fiind o contestație la executare, termenul de apel este de 10 zile. Recurenții susțin că, dintr-o eroare a judecătorului, au fost privați de un grad de jurisdicție, reținându-se autoritatea de lucru judecat privind nulitatea clauzelor contractuale, față de un litigiu în care hotărârea este dată de o instanță necompetentă material și a cărei legalitate a hotărârii nu a putut fi verificată din culpa exclusivă a instanței.

Autorii prezentului demers judiciar au invocat dispozițiile art. 712 alin. (2) C. proc. civ., conform cărora nu se pot invoca motive de fapt și de drept privitoare la fondul dreptului cuprins în titlul executoriu, când acesta nu este o hotărâre judecătorească, dacă legea prevede o cale procesuală distinctă pentru desființarea lui.

Recurenții au susținut că, în cazul clauzelor abuzive, Legea nr. 193/2000 reprezintă o derogare de la normele de drept comun și reglementează în mod expres domeniul clauzelor abuzive. Astfel, aceștia susțin că nu puteau învesti legal instanța cu analizarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale în cadrul procedurii speciale a contestației la executare, procedură care este guvernată de norme speciale din C. proc. civ.

Așadar, au subliniat că, în cadrul contestației la executare, instanța nu poate analiza chestiuni care țin de fondul titlului executoriu, fiind vorba de o procedură specială reglementată de C. proc. civ.. Or, într-o atare situație, consideră că instanța nu a pronunțat o hotărâre care să fi tranșat fondul titlului executoriu reprezentat de contractul de credit.

Prin urmare, recurenții consideră că în cadrul contestației la executare se analizează legalitatea actelor de executare, nu și natura clauzelor cuprinse în cadrul titlului executoriu. Contestația la executare este, în principal, un mijloc procedural special creat pentru procedura de executare silită, o plângere specifică acestei proceduri, prin care se obține anularea sau îndepărtarea unor acte de executare ori, uneori, chiar și anihilarea efectului executoriu al unui titlu executoriu.

Or, acțiunea ce face obiectul prezentului dosar este fundamentată pe dispozițiile Legii nr. 193/2000, iar reclamanții au solicitat instanței de judecată să analizeze caracterul abuziv al clauzelor contractului de credit încheiat cu pârâta.

Cu referire la competența pentru constatarea nulității absolute a clauzelor abuzive, au arătat că aceasta aparținea Tribunalului Dolj, iar dacă Judecătoria Craiova era învestită cu acest capăt de cerere, aceasta trebuia să își decline competența.

Totodată, recurenții-reclamanți au arătat că diferența de obiect între cele două cauze reiese și din considerentele hotărârii pronunțate de Judecătoria Craiova în dosarul nr. x/2015. Astfel, la pagina 7, paragraful 5 din hotărâre, instanța a reținut că:

"în condițiile în care reclamanții au acceptat fără rezerve un astfel de contract, era firesc să își asume și riscul creșterii dobânzii care s-a convenit expres că este variabilă. O interpretare contrară ar însemna încălcarea prevederilor art. 969 C. civ..". De asemenea, la pagina 8 ultimul paragraf, instanța a reținut că:

"… instanța nu poate interveni pentru a modifica moneda în care a fost acordat creditul".

Astfel, susțin că, în cadrul dosarului nr. x/2015, în raport de care se analizează excepția autorității de lucru judecat, instanța a avut în vedere dispozițiile art. 969 C. civ. și nu aceleași temeiuri pe care reclamanții le-au invocat în prezenta acțiune.

În ceea ce privește identitatea de cauză, consideră că aceasta trebuie înțeleasă ca instituția sau categoria juridică ori principiul de drept substanțial pe care reclamantul își întemeiază pretenția sa. Or, în opinia recurenților, cauza prezentei acțiuni este reprezentată de constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale ale contractului de credit nr. x.

Au mai învederat că motivele din prezenta cauză, pentru care se solicită constatarea nulității absolute a anumitor clauze contractuale, nu puteau face obiectul litigiului din dosarul nr. x/2015, întrucât sunt fundamentate pe principiile ce derivă din hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțată la data de 20 septembrie 2017, respectiv Cauza C-186/2016. Or, dosarul nr. x/2015, față de care se solicită constatarea autorității de lucru judecat, a fost promovat înainte de soluționarea de către C.J.U.E. a cauzei nr. C-186/2016, respectiv 20 septembrie 2017, astfel încât, dosarul anterior menționat, pe lângă faptul că are ca și obiect contestație la executare, neputând fi analizate cererile care vizează nulitatea clauzelor abuzive, are și un obiect total distinct față de prezenta cauză.

Prin urmare, recurenții-reclamanți solicită să se constate că nu sunt îndeplinite condițiile pentru a putea fi invocată autoritatea de lucru judecat, respectiv nu există identitate de părți, obiect și cauză între cele două procese și nu există o hotărâre judecătorească care să fi tranșat în vreun fel chestiunea dedusă judecății în prezentul litigiu, obiectele celor două dosare fiind total diferite.

La 30 mai 2019, cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte C..

La 28 iunie 2019, intimata-pârâtă a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru lipsa motivării, iar pe fondul recursului, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat, cu obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată.

În temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 28 iulie 2020, s-a dispus comunicarea raportului către părți.

Față de raportul comunicat, niciuna din părți nu a uzat de dreptul de a formula punct de vedere conform art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea completului de filtru din 15 decembrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a respins excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare și a admis în principiu recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 214/2019 din 3 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, stabilind termen de judecată la 6 aprilie 2021, în vederea soluționării recursului în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Anterior introducerii acțiunii ce face obiectul litigiului pendinte, la data de 18 decembrie 2015, contestatorii A. și B. au formulat contestație la executare în contradictoriu cu intimata C. S.A., solicitând desființarea parțială a titlului executoriu - contractul de credit nr. x din 25.06.2008 încheiat între contestatori și creditoarea C. S.A., motivat de faptul că acesta conține clauze abuzive. În acest sens, au supus analizei clauzele prevăzute la art. 1.2, art. 5.1 și 1.3. din contractul de credit mai sus-menționat. Cauza a făcut obiectul dosarului nr. x/2015, înregistrat pe rolul Judecătoriei Craiova.

Așadar, după declanșarea executării silite, prin contestația la executare formulată la 18 decembrie 2015, contestatorii au invocat existența unor clauze abuzive în contractul de credit în baza căruia a fost pornită executarea.

Prin sentința civilă nr. 8627/2017 din 10 iulie 2017, Judecătoria Craiova nu a reținut caracterul abuziv al niciunei clauze contractuale din cele deduse judecății, motiv pentru care a respins, ca neîntemeiată, acțiunea/contestația formulată de contestatorii D..

Împotriva acestei sentințe, contestatorii au formulat apel, iar, prin decizia nr. 381/2018 din 24 aprilie 2018, Tribunalul Dolj, secția a II-a civilă a respins, ca tardiv formulat, apelul formulat de apelanții contestatori D.. Anterior pronunțării, la termenul din 17 aprilie 2018, instanța a pus în discuția părților excepția tardivității invocată de intimata pârâtă prin întâmpinare și a amânat pronunțarea la data de 24 aprilie 2018 pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise. La aceeași dată (17 aprilie 2018), recurenții au introdus și acțiunea care face obiectul litigiului pendinte.

Cu toate că motivarea Tribunalului Dolj se rezumă la chestiunea tardivității apelului formulat, fără nicio referire cu privire la o eventuală incompatibilitate a acestui tip de pretenții cu mijlocul procedural ales/contestația la executare, recurenții din prezenta cauză și-au construit argumentarea prezentului demers judiciar susținând că, din moment ce a statuat că termenul de apel este de 10 zile, și nu cel de 30 de zile, în realitate, Tribunalului Dolj nu a considerat că litigiul ar viza constatarea nulității absolute a clauzelor abuzive.

Mai mult, recurenții au conchis în sensul că cele reținute de Tribunalul Dolj în motivare denotă faptul că nu se poate analiza caracterul abuziv al clauzelor contractuale deduse judecății în cadrul contestației la executare.

Termenul pe care instanța de apel l-a apreciat ca fiind cel legal nu poate justifica concluzia susținută de recurenți, concluzie care, de altfel, nici nu reiese din motivarea Tribunalului Dolj.

Mai mult decât atât, invocând conținutul dispozițiilor art. 713 alin. (2) C. proc. civ., recurenții tind la negarea admisibilității primului demers judiciar promovat pe calea contestației la executare în favoarea celui ce face obiectul litigiului pendinte, susținând, contrar propriilor convingeri care au stat la baza demersului anterior, că nu puteau învesti în mod legal instanța cu analizarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale în cadrul procedurii speciale a contestației la executare în condițiile în care Legea nr. 193/2000, care reglementează domeniul clauzelor abuzive, reprezintă o derogare de la normele de drept comun.

În contradicție cu argumentele aduse de recurenți, Înalta Curte reține că, atunci când prin contestația la executare se susține caracterul abuziv al unora dintre clauzele contractului de credit, dispozițiile art. 713 alin. (2) din C. proc. civ. nu pot fi opuse pentru invocarea incompatibilității acestui tip de pretenții cu contestația la executare.

Mai mult decât atât, așa cum s-a reținut și în considerentele Deciziei nr. 6/2021 din 8 februarie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 330 din 01/04/2021 (paragrafele 91-93), acest lucru s-ar opune principiului supremației și efectivității dreptului unional, care interzice existența unei dispoziții naționale ce ar face imposibilă sau excesiv de dificilă aplicarea dreptului Uniunii.

În acest sens, s-a arătat că, în jurisprudența sa, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat repetat că specificitatea procedurilor jurisdicționale care se desfășoară în dreptul național între vânzători și furnizori și consumatori nu poate constitui un element de natură să afecteze protecția juridică de care aceștia din urmă trebuie să beneficieze în temeiul Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, astfel încât o reglementare națională care se opune posibilității ca instanța de executare, în cadrul unei proceduri de executare, să analizeze, chiar din oficiu, caracterul abuziv al clauzei, deși dispune de elemente de fapt și de drept necesare în acest scop, înfrânge principiul efectivității dreptului Uniunii și vădește insuficiența deplină a protecției consumatorilor (Hotărârea din 14 martie 2013, pronunțată în Cauza C-415/11; Hotărârea din 26 iunie 2019, pronunțată în Cauza C-407/18; Ordonanța Curții din 6 noiembrie 2019, pronunțată în Cauza C-75/19).

Așadar, în considerarea jurisprudenței C.J.U.E. mai sus amintită, invocarea existenței unor clauze abuzive în contractul de credit pe calea contestației la executare este admisibilă.

Având în vedere, însă, că, anterior soluționării contestației la executare (24 aprilie 2018), recurenții au formulat (la 17 aprilie 2018) pretenții identice, respectiv anularea unor clauze abuzive din contractul de credit nr. x din 25.06.2008, Înalta Curte constată că în ambele procese au participat aceleași persoane ca și titulare de drepturi, acțiunile au avut același obiect (constatarea caracterului abuziv al acelorași clauze contractuale), precum și aceeași cauză, în sensul de situație de fapt calificată juridic, întrucât controlul de legalitate al clauzelor din contractul de credit bancar s-a făcut din perspectiva Legii nr. 193/2000 și a legislației privind protecția consumatorului.

Prin urmare, cu toate că instanța de apel a reținut aspectul pozitiv al autorității de lucru judecat, în speță, era incident chiar efectul negativ al autorității de lucru judecat, caracterul abuziv al clauzelor contractuale fiind analizat pe calea contestației la executare, iar cererea consumatorilor de anulare parțială a contractului de credit fiind deja respinsă.

Recurenții au mai susținut că motivele din prezenta cauză nu puteau face obiectul litigiului din dosarul nr. x/2015, întrucât au fost fundamentate pe principiile ce derivă din Hotărârea C.J.U.E. pronunțată în cauza C-186/16 la 20 septembrie 2017, or dosarul nr. x/2015, față de care se solicită constatarea autorității de lucru judecat, a fost promovat înainte de soluționarea de către C.J.U.E. a cauzei nr. C-186/16, astfel încât dosarul anterior menționat are un obiect diferit față de cel din prezenta cauză.

Fără a nega cronologia evidențiată de recurenți, Înalta Curte reține că, în principiu, o hotărâre C.J.U.E. nu poate fi invocată și aplicată cu efect retroactiv, pentru a înlătura autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri definitive, cu încălcarea principiului securității juridice, iar, pe de altă parte, că soluția din primul litigiu este conformă acestei jurisprudențe, astfel încât hotărârea C.J.U.E. pronunțată în cauza C-186/16 nu aduce un element de noutate în favoarea reclamanților consumatori.

Constatând, așadar, că nu este incident motivul de nelegalitate invocat de recurenții-reclamanți, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 214/2019 din 3 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 214/2019 din 3 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 aprilie 2021.