ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 146/2021

Ședința publică din data de 28 ianuarie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 30 martie 2016 pe rolul Judecătoriei Craiova, secția civilă, sub nr. x/2016, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtele C. și C. - Sucursala Dolj, au solicitat:

1) să se constate caracterul abuziv al clauzei inserate în contractul de credit nr. x/13.06.2007, la art. 5.1 teza I, potrivit căreia "rambursarea ratelor lunare se va face în valuta în care s-a acordat creditul";

2) să se constate caracterul abuziv al clauzei inserate la art. 5.11 din același contract, potrivit căreia "împrumutatul autorizează banca să debiteze automat conturile sale în RON/valută deschise la bancă cu sumele datorate conform prezentului contract, pe măsură ce acestea devin scadente. Până la limita sumelor datorate, împrumutatul autorizează banca să facă în numele și pe contul său orice operațiune de schimb valutar necesară pentru conversia sumelor deținute de împrumutat în conturile sale curente în moneda prezentului contract";

3) să se constate ineficacitatea (nulitatea) clauzelor abuzive anterior menționate;

4) să se dispună înghețarea (stabilizarea) cursului de schimb valutar CHF-LEU pentru efectuarea plăților în temeiul contractului sus-menționat, la valoarea de la momentul semnării contractului, respectiv la valoarea 1,9786 RON/CHF;

5) să fie obligate pârâtele să procedeze la calcularea ratelor aferente contractului de credit în funcție de valoarea leu/CHF de la momentul semnării contractului, respectiv la valoarea 1,9786 RON/CHF, aceste rate urmând să fie recalculate de la data semnării contractului și până la sfârșitul perioadei de contractare, iar reclamanții să achite ratele aferente creditului contractat la valoarea LEU/CHF anterior indicată;

6) să fie obligate pârâtele să plătească reclamanților sumele achitate în plus în temeiul contractului sus-menționat, rezultate din diferența de curs valutar valabil de la momentul efectuării fiecărei plăți și cursul valutar valabil de data semnării contractului de credit (1,9786 RON/CHF), sume la care urme să se calculeze si dobânda legală aferentă, calculată de la data încasării fi sume nedatorate și până la achitarea integrală a acestora de către pârâte;

7) să fie obligate pârâtele la plata cheltuielilor de judecată;

Prin sentința civilă nr. 9597/2016 din 4 iulie 2016, pronunțată de Judecătoria Craiova, secția civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a admis excepția necompetenței materiale și s-a declinat competența de soluționare a cauzei având ca obiect nulitate act, în favoarea Tribunalului Dolj, secția a II-a civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secția a II-a civilă, sub nr. x/2016, la data de 29 august 2016.

Prin sentința nr. 25/2017 din 26 ianuarie 2017, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtele C. și C. - Sucursala Dolj, respectiv în ceea ce privește petitele nr. 4, 5, 6 și 7; s-a dispus înghețarea cursului de schimb valutar CHF-leu pentru efectuarea plăților în temeiul contractului de credit la valoarea de la data încheierii contractului, respectiv calcularea și plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a francului elvețian de la data încheierii contractului; pârâta a fost obligată la calcularea și plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a francului elvețian de la data încheierii contractului pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului, urmând să restituie reclamantului sumele plătite în plus de către acesta și dobânda legală la suma ce urmează a fi restituită, calculată de la încasării fiecărei rate până la momentul plății efective a debitului; s-au respins ca neîntemeiate petitele nr. 1, 2 și 3; pârâta a fost obligată la plata sumei de 2.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de avocat, către reclamant.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel ambele părți.

Apelanții-reclamanți A. și B. au invocat nelegalitatea soluției de respingere a capetelor de cerere nr. x și 3, referitoare la caracterul abuziv al clauzei stipulate la art. 5.1 din contractul de credit nr. x din 13.06.2007, clauză ce vizează rambursarea ratelor în valuta în care s-a acordat creditul. Considerentele primei instanțe referitoare la valabilitatea obligației reclamanților de a achita ratele în valuta în care s-au obligat, prin raportare la valoarea de la data încheierii contractului, contrazic chiar argumentele pentru care s-a dispus înghețarea cursului de schimb la valoarea de la data încheierii contractului, deoarece reclamanții nu pot procura valuta la valoarea de la data încheierii contractului.

Apelanta-pârâtă C. a invocat nelegalitatea și a susținut că hotărârea primei instanțe este lovită de nulitate, deoarece cuprinde motive contradictorii, în sensul că s-a referit la teoria impreviziunii, dar și la clauze abuzive, astfel încât considerentele cuprind un amalgam de argumente. Or, impreviziunea trebuie să apară după încheierea contractului, în afara controlului părților, iar riscul să nu fi fost asumat de partea dezavantajată. Nulitatea se referă la clauzele abuzive și se raportează la abuzul săvârșit de profesionist odată cu semnarea contractului. Conform deciziilor Curții Constituționale a României nr. 623/2016 și nr. 62/2017, în cazul impreviziunii, efectele juridice se produc pentru viitor, prestațiile deja executate rămânând câștigate contractului. Impreviziunea nu se aplică retroactiv, ca nulitatea.

Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, prin decizia nr. 145/2018 din 15 februarie 2018, a admis apelurile formulate de reclamanții A. și B., precum și de pârâta C. împotriva sentinței civile nr. 25/2017 din 26 ianuarie 2017, pronunțate de Tribunalul Dolj, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2016; sentința apelată a fost anulată și s-a fixat termen pentru evocarea fondului la data de 29 martie 2018.

Examinând actele și lucrările dosarului, prin prisma criticilor și apărărilor formulate de către părți, potrivit dispozițiilor art. 476 alin. (1) și art. 477 alin. (1) din C. proc. civ., Curtea de Apel Craiova a reținut următoarele:

Nulitatea este sancțiunea ce se aplică actului juridic încheiat cu nerespectarea unei condiții legale de validitate. Prin urmare, cauzele de nulitate există în momentul încheierii actului juridic.

În caz de nulitate, instanța nu poate înlocui clauza desființată, deoarece nu se poate substitui voinței părților. Dacă efectele actului juridic se pot desfășura în continuare, după declararea nulității unei clauze a contractului, clauza va fi înlocuită de către părți, prin negociere.

Dispozițiile art. 1255 alin. (2) din noul C. civ., potrivit cărora, în cazul în care contractul este menținut în parte, clauzele nule sunt înlocuite de drept cu dispozițiile legale aplicabile, nu sunt incidente în cauză, deoarece contractul examinat a fost încheiat sub imperiul C. civ. de la 1864.

Nulitatea clauzelor abuzive inserate în contractele încheiate între profesioniști și consumatori este supusă normelor speciale ale Legii nr. 193/2000, prin care legiuitorul român a transpus Directiva 93/13 CE, iar acțiunea este scutită de plata taxei judiciare de timbru.

Impreviziunea reprezintă un concept juridic distinct, cu un regim juridic propriu. Impreviziunea constituie o excepție de la principiul forței obligatorii a contractului valabil încheiat, care lipsește contractul de efectele dorite de către părți.

În cazul impreviziunii, instanța are posibilitatea să adapteze contractul, pentru a distribui în mod echitabil pierderile și beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor avute în vedere de către părți, după cum poate dispune încetarea contractului la momentul și în condițiile pe care le stabilește. Impreviziunea intervine pentru împrejurări ulterioare încheierii contractului, schimbări exterioare și obiective, independente de voința părților.

S-a arătat că în considerentele deciziei nr. 623 din 25.10.2016, Curtea Constituțională a României a reținut că "sub imperiul C. civ. din 1864 atât doctrina, cât și practica au recunoscut posibilitatea aplicării teoriei impreviziunii în cazul în care un eveniment excepțional și exterior voinței părților ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil de acestea la data încheierii contractului ar face excesiv de oneroasă executarea obligației debitorului. Această instituție și-a găsit aplicarea în sistemul de drept românesc încă din prima parte a secolului XX, după Primul Război Mondial, atunci când societatea s-a confruntat cu o importantă criză economică, fiind de asemenea utilizată de judecătorii români după 1989 și în contextul schimbărilor importante ce au avut loc ca urmare a transformării regimului politic din România și a liberalizării prețurilor.

Astfel, sub regimul C. civ. din 1864 (aplicabil contractului din dosarul de față) teoria impreviziunii era fundamentată pe prevederile art. 970 care stipulau:

"Convențiile trebuie executate cu bună-credință. Ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației după natura sa." Așadar, chiar dacă nu era consacrată in terminis, din punct de vedere normativ, impreviziunea rezulta din însăși reglementarea de principiu relativă la contracte, ea fiind justificată prin elementele de bună-credință și echitate ce caracterizează executarea contractelor. Condițiile privind aplicarea impreviziunii au fost decelate în jurisprudență și preluate în mare parte în C. civ. actual, într-o formă aproximativ identică [art. 1.271]".

De asemenea, s-a statuat că "odată constatată depășirea riscului inerent contractului și survenirea celui supraadăugat, intervenția asupra acestuia devine obligatorie și trebuie să fie efectivă, fie în sensul încetării, fie în cel al adaptării sale noilor condiții, ea producând efecte juridice pentru viitor, prestațiile deja executate rămânând câștigate contractului" (considerente la care se face trimitere și în decizia nr. 62/2017 a Curții Constituționale a României).

Impreviziunea este supusă normelor de drept comun și, totodată, cerințelor fiscale.

Prin urmare, motivarea hotărârii apelate în cauză cu privire la impreviziune, respectiv la dificultățile intervenite în executarea unora dintre clauzele contractuale, datorită unui eveniment excepțional și exterior contractului, urmate de argumente referitoare la caracterul abuziv al acelorași clauze, constituie considerente contradictorii.

Totodată, instanța de prim control judiciar a constatat că motivele potrivit cărora obligația împrumutatului de a suporta exclusiv diferențele de curs valutar, ce denaturează raportul juridic obligațional și îngreunează excesiv situația consumatorului, conferind băncii un avantaj economic vădit disproporționat, astfel încât valoarea ratelor trebuie să fie calculată prin raportare la data încheierii contractului sunt în contradicție cu considerentele conform cărora obligația reclamanților de a achita ratele de credit și de a restitui împrumutul în valuta în care s-au obligat este conformă cu dispozițiile legale în vigoare.

Pe cale de consecință, în dispozitiv s-au prevăzut două soluții care se exclud reciproc: înghețarea cursului de schimb valutar CHF- LEU prin raportare la data încheierii contractului și, respectiv respingerea capătului de cerere referitor la constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 5.1 teza I, referitoare la rambursarea ratelor în moneda creditului (moneda creditului neputând fi procurată la cursul de la data încheierii contractului).

În consecință, s-a reținut că atât considerentele, cât și dispozitivul hotărârii apelate sunt contradictorii, situație ce echivalează cu necercetarea pe fond a pricinii, făcând imposibilă exercitarea controlul judiciar.

Prin urmare, Curtea de Apel Craiova a ajuns la concluzia că se impune admiterea apelului și anularea hotărârii atacate.

Întrucât părțile nu au solicitat, în mod expres, trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, Curtea a reținut că urmează să judece procesul și să evoce fondul, conform dispozițiilor art. 480 alin. (3) din C. proc. civ., punând în discuția părților: calificarea acțiunii introductive și, pe cale de consecință, normele aplicabile speței. Totodată, a reținut că, în rejudecare, celelalte motive de apel, respectiv apărări, vor fi avute în vedere, ca apărări de fond.

În ședința publică din 29 martie 2018, apărătorul reclamanților a făcut precizarea că părțile pe care le reprezintă au înțeles să investească instanța cu o acțiune în nulitatea clauzelor abuzive.

Prin decizia nr. 517/2018 din 12 aprilie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C., reținută pentru evocarea fondului prin decizia nr. 145/2018 din 15 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2016; reclamanții au fost obligați la plata sumei de 5.319,38 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către pârâtă.

Evocând fondul, instanța de apel a constatat că sunt incidente în cauză prevederile Legii nr. 193/2000, prin care legiuitorul român a transpus conținutul Directivei Consiliului nr. 93/13/CEE și a stabilit competența instanței de judecată de a constata caracterul abuziv al unei clauze contractuale, astfel:

"(1) Orice contract încheiat între profesioniști și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.

(2) În caz de dubiu asupra interpretării unei clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului.

(3) Se interzice profesioniștilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii"(art. 1 din Legea nr. 193/2000).

Au fost redate prevederile art. 4 și art. 6 din Legea nr. 193/2000 și s-a arătat că Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 50/2010 nu se aplică retroactiv și, prin urmare, nu este incidentă în speță, deoarece a fost adoptată ulterior încheierii contractul de credit analizat, în vederea asigurării unui cadru de reglementare unitar la nivelul Uniunii Europene cu privire la contractele de credit pentru consumatori, dând posibilitatea debitorilor să beneficieze de condiții mai avantajoase, de transparență și liberă concurență. Acest act normativ a transpus Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului, prin care s-a abrogat Directiva 87/102 CEE a Consiliului, astfel încât aduce clarificări cu privire la regulile aplicabile acestor contracte, limitând posibilitatea unor interpretări arbitrare și defavorabile consumatorilor.

Nici încheierea unui act adițional, în temeiul O.U.G nr. 50/2010, nu produce efecte cu privire la conținutul ori valabilitatea convenției inițiale de credit.

Contractul de credit este un contract de adeziune, standard, preformulat de către bancă, în care consumatorul nu poate să intervină, având doar opțiunea de a alege un anumit tip de contract și de a adera sau nu la el.

Prin urmare, operează prezumția legală că nu a fost negociat, conform prevederilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, iar dacă profesionistul pretinde că a negociat unele sau chiar toate clauzele, este datoria lui să administreze probe în acest sens, potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000. În speță, însă, această probă nu s-a făcut.

În spiritul Legii nr. 193/2000 și al Directivei CEE nr. 93/13, este exclus din cadrul controlului caracterului abuziv obiectul contractului și caracterul adecvat al prețului sau remunerației în raport de serviciile sau bunurile furnizate, cu condiția ca acele clauze, care definesc obiectul contractului sau privesc caracterul adecvat al prețului sau remunerației, să fie exprimate clar, neechivoc, într-un limbaj ușor inteligibil (art. 6 din Legea nr. 193/2000).

În cauza Andriciuc C-186/16, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că articolul 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 trebuie interpretat în sensul că noțiunea de obiect principal al contractului include o clauză contractuală inserată într-un contract de împrumut încheiat în monedă străină, care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale și potrivit căreia împrumutul trebuie restituit în aceeași monedă străină în care a fost contractat, având în vedere că această clauză stabilește o prestație esențială care caracterizează acest contract.

În consecință, această clauză nu poate fi considerată ca fiind abuzivă, în măsura în care este exprimată în mod clar și inteligibil.

De asemenea, s-a statuat că articolul 4 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil presupune că, în cazul contractelor de credit, instituțiile financiare trebuie să furnizeze împrumutaților informații suficiente pentru a le permite să adopte decizii prudente și în cunoștință de cauză. Această cerință presupune ca o clauză potrivit căreia împrumutul trebuie restituit în aceeași monedă străină în care a fost contractat să fie înțeleasă de consumator atât pe plan formal și gramatical, cât și în ceea ce privește efectele concrete ale acesteia, în sensul că un consumator mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat, să poată nu numai să cunoască posibilitatea aprecierii sau deprecierii monedei străine în care a fost contractat împrumutul, ci și să evalueze consecințele economice, potențial semnificative, ale unei astfel de clauze asupra obligațiilor sale financiare.

Totodată, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că aprecierea caracterului abuziv al unei clauze contractuale trebuie efectuată în raport de momentul încheierii contractului respectiv, ținând seama de ansamblul împrejurărilor de care profesionistul putea avea cunoștință la momentul respectiv și care erau de natură să influențeze executarea ulterioară a contractului respectiv.

Instanța are sarcina să evalueze, având în vedere ansamblul circumstanțelor din cauza principală și, ținând seama în special de expertiza și cunoștințele profesionistului, în speță ale băncii, în ceea ce privește posibilele variații ale cursurilor de schimb valutar și riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină, existența unui eventual dezechilibru, în sensul dispoziției menționate.

În ceea ce privește obligațiile de transparență și de informare a consumatorilor, Curtea a reținut că, în calitate de furnizor de servicii financiare, băncii îi revin o obligație pozitivă de transparență și de informare și una negativă, de a nu stipula clauze abuzive. În conținutul acestor obligații intră și aceea de a stipula clauze clare, precis determinate, care să nu creeze interpretări echivoce și obligații oneroase, fără corespondent, în sarcina consumatorilor.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în cauza Andriciuc C-186/16, a subliniat, de asemenea, faptul că aprecierea cu privire la "dezechilibrul semnificativ pe care o clauză abuzivă îl provoacă între drepturile și obligațiile părților" trebuie raportată "numai la momentul încheierii contractului" (pct. 52 - 54).

În speță, prin cererea de chemare în judecată, reclamanții A. și B. au solicitat anularea clauzelor inserate la art. 5.1 teza I și art. 5.11 din contractul de credit ipotecar nr. x din 13.06.2007, ca fiind abuzive și creând un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul lor.

Convenția de credit încheiată între reclamanți și pârâta S.C. C. - Sucursala/Agenția Dolj cuprinde clauze privitoare la moneda contractului și la rambursarea creditului în CHF.

Astfel, s-a stabilit că plățile se fac în moneda creditului, împrumutații având obligația depunerii în cont a ratei lunare în CHF, că banca este autorizată, de către împrumutați, să debiteze, la scadență, contul și că banca are dreptul să efectueze schimbul valutar, în numele și pentru împrumutați.

Cauzele invocate de către reclamanți nu pot atrage nulitatea, deoarece privesc hipervalorizarea CHF în raport cu moneda națională, astfel încât vizează o situație de fapt intervenită ulterior momentului încheierii convenției de credit, pe parcursul executării contractului.

Totodată, Curtea a apreciat că nu se poate reține că banca ar fi cunoscut și ar fi ascuns, cu rea-credință, informații referitoare la cursul CHF care, pe parcursul derulării contractului, a înregistrat evoluții cu totul neașteptate, imprevizibile chiar și pentru profesioniști.

De altfel, constatarea caracterului abuziv presupune înlăturarea clauzelor din contract, ca efect al nulității și, nicidecum, adaptarea lor.

S-a mai reținut că nu există dispoziții de drept național care să permită, ca urmare a constatării nulității, să se dispună înlocuirea cursului de la data rambursării, cu cel de la data contractării.

Jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene este în sensul că obiectivul urmărit de Directiva 93/13 constă în eliminarea clauzelor abuzive incluse în contractul de credit de consum, cu menținerea, dacă este posibil, a contractului, iar nu în anularea întregului contract care conține astfel de clauze.

De altfel, declararea nulității întregului contract de credit, cu consecința rambursării integrale a împrumutului și costurilor aferente, nu asigură, în niciun caz, o mai bună protecție a consumatorilor.

Totodată, instanța de apel a reținut că la pct. 26-31 din Hotărârea pronunțată în cauza Andriciuc C-186/16 a Curții de Justiție a Uniunii Europene, referitor la apărarea invocată de guvernul român și de bancă, întemeiată pe principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 din C. civ. român, s-a subliniat că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere de la domeniul său de aplicare, cea vizând clauzele ce reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii, indicându-se, în același sens, hotărârea din cauza C-34/13, pct. 76 - 79 și hotărârea din cauza C-92/11, pct. 25 și 26.

În speță, s-a constatat că a fost transpus, cu privire la contractul de credit ipotecar nr. x/13.06.2007, principiul nominalismului monetar, consacrat de art. 1578 din C. civ. de la 1864, potrivit căruia "obligația ce rezultă din un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății".

Cu alte cuvinte, obligația de restituire derivată dintr-un contract de împrumut în bani, se îndeplinește în aceeași unitate monetară prevăzută în contractul de împrumut, fără a avea relevanță eventuala schimbare a valorii acesteia, între momentul acordării împrumutului și scadențele ratelor.

Instanța de apel a concluzionat în sensul că nu sunt abuzive clauzele referitoare la efectuarea plăților în moneda creditului și la suportarea de către consumatori a diferenței de curs valutar, motiv pentru care, a respins acțiunea reclamanților, ca nefondată.

Împotriva deciziei nr. 517/2018 din 12 aprilie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2016, reclamanții A. și B. au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanței de apel.

Recurenții-reclamanți au arătat, pe de o parte, că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină și conține motive contradictorii, iar, pe de altă parte, că hotărârea este dată cu aplicarea greșită sau încălcarea dispozițiilor art. 1578 din C. civ., art. 1 alin. (2), art. 4 alin. (2), art. 3 alin. (1) și art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13 CEE, art. 4 alin. (1) și art. 6 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori. De asemenea, recurenții consideră că au fost încălcate prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ. prin obligarea lor la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 5.319,38 RON, deoarece instanța de apel ar fi trebuit să reducă cuantumul acestor cheltuieli de judecată.

În susținerea primului motiv de recurs invocat, s-a arătat că decizia instanței de apel este nemotivată, fiindcă nu amintește nimic de indiscutabilul caracter supletiv al dispoziției cuprinse în art. 1578 din C. civ. de la 1864, reținut ca atare și de către Curtea Constituțională în Decizia nr. 62/2017, paragraful 37.

Referitor la motivarea contradictorie a deciziei, recurenții-reclamanți au arătat că instanța de apel pretinde că hipervalorizarea nu poate conduce la nulitatea clauzei abuzive, întrucât este o situație de fapt intervenită ulterior încheierii contractului, sens în care se invocă paragraful 54 din hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza Andriciuc, deși, în acest paragraf se prevede exact contrariul:

"... o clauză contractuală putând implica un dezechilibru între părți care nu se manifestă decât în cursul executării contractului", adică ulterior încheierii acestuia.

Așadar, se impune casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei la instanța de apel, pentru a cerceta caracterul abuziv al clauzei ce a produs un dezechilibru care s-a manifestat ulterior încheierii convenției de credit.

S-a mai criticat decizia Curții de Apel Craiova din perspectiva faptului că aceasta a apreciat că "nu se poate reține că banca ar fi cunoscut și ar fi ascuns cu rea-credință informații referitoare la cursul CHF care, pe parcursul derulării contractului, a înregistrat evoluții cu totul neașteptate, imprevizibile chiar și pentru profesioniști", fără a expune un raționament în baza căruia a ajuns la o asemenea concluzie.

În accepțiunea recurenților-reclamanți, prima teză din art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 și art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 nu pot fi incidente în economia cauzei, întrucât aceste texte se referă la clauze care sunt obligatorii conform unor legi speciale, clauze pe care părțile nu le pot evita.

Or, câtă vreme dispozițiile art. 1578 din C. civ. de la 1864 nu sunt de ordine publică, nu poate fi vorba de un acord reglementat de lege în sensul definit de prima teză din art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 și art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, clauza nefiind expresia unei norme imperative, astfel încât prevederea contractuală care transpune principiul nominalismului monetar nu este exceptată de la verificarea caracterului abuziv.

Această clauză nu este exclusă de la cenzură și nu absolvă profesionistul de obligația de informare prevăzută de legea specială. A admite contrariul ar însemna ca profesionistul să fie exonerat de obligația de informare care îi incumbă în baza legii speciale, exonerare operabilă tocmai apelând la "virtutea dreptului comun" (care, de altfel, poate fi aplicat numai dacă legea specială nu reglementează o situație). Consecința unei astfel de interpretări ar fi aceea că profesionistul poate oferi orice produs fără a explica într-o manieră clară, inteligibilă ce sarcini poate genera în patrimoniul consumatorului și, implicit, poate beneficia de pe urma acestei conduite nedeontologice, ceea ce nu poate fi acceptat, întrucât exigențele bunei-credințe nu ar fi respectate.

Recurenții-reclamanți apreciază că principiul nominalismului din dreptul comun nu poate fi transpus în cazul contractelor de credit încheiate între un profesionist și un consumator, ci trebuie evaluat din perspectiva exigențelor impuse de legea specială în ceea ce privește clauza de risc valutar care vizează moneda de plată, clauză prin intermediul căreia devine aplicabil pentru moneda de cont.

Prin urmare, trebuie să se stabilească dacă o atare clauză a fost cu adevărat negociată, dacă are caracter clar și inteligibil prin raportare la dispozițiile legii speciale. Numai în măsura îndeplinirii condițiilor clarității și inteligibilității imunitatea la revizuirea judiciară a caracterului său abuziv este asigurată pentru că doar în aceste circumstanțe se poate aprecia că o clauză de risc valutar face parte din obiectul principal al contractului.

S-a mai arătat că instanța de apel denaturează înțelesul, raționamentul și dispozițiile Curții de Justiție a Uniunii Europene, apreciind că o clauză nu poate fi apreciată ca abuzivă, fiindcă efectul ei este ulterior încheierii contractului.

Totodată, Curtea de Apel Craiova a argumentat, în mod eronat, că instanța română nu are posibilitatea completării și modificării contractelor pe baza dispozițiilor de drept național, care conferă instanțelor competențe cu privire la drepturile și obligațiile părților și oferă criterii de completare și de modificare a clauzelor, fără să țină seama de împrejurarea că reclamanții nu au solicitat înlocuirea clauzelor abuzive cu anumite dispoziții legale aplicabile, ci repararea prejudiciului cauzat prin aceste clauze abuzive.

Or, repararea prejudiciului nu se poate realiza decât prin înghețarea (stabilizarea) cursului de schimb valutar CHF-LEU pentru efectuarea plăților în temeiul contractului de credit, la valoarea de la momentul semnării acestuia.

În ceea ce privește încălcarea dispozițiilor cuprinse în art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut faptul că instanța de apel ar fi trebuit să facă aplicarea acestui text de lege și să reducă cheltuielile de judecată acordate cu titlu de onorariu de avocat, întrucât acesta este vădit disproporționat față de activitatea desfășurată de apărătorul ales al intimatei-pârâte C., care nu a fost prezent la niciunul din termenele de la Tribunalul Dolj, iar la Curtea de Apel Craiova a fost substituit de un avocat din Baroul Dolj.

Intimata-pârâtă C. (societate care a fost absorbită de Banca Transilvania S.A.) a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, respingerea recursului, ca inadmsibil. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurenților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată, fără a anexa înscrisuri care să dovedească existența și întinderea lor.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părților, cu mențiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părțile nu au înțeles să uzeze de acest drept.

Prin încheierea din 16 mai 2019 s-a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanții A. și B., stabilindu-se termen pentru soluționarea acestuia la 5 decembrie 2019, cu citarea părților.

La termenul din 5 decembrie 2019 judecata recursului a fost suspendată, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., până la soluționarea cauzei C-81/19, aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Prin rezoluția din 16 septembrie 2020 s-a dispus repunerea cauzei pe rol și s-a fixat termen la 28 ianuarie 2021, cu citarea părților, când s-a pronunțat prezenta decizie.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate și a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Recurenții-reclamanți A. și B. au invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., texte de lege potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii, respectiv când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Criticile circumstanțiate primului motiv de recurs vizează nemotivarea hotărârii atacate, recurenții referindu-se la faptul că instanța de apel nu amintește nimic de indiscutabilul caracter supletiv al dispoziției cuprinse în art. 1578 din C. civ. de la 1864, dar și la împrejurarea că nu a fost expus un raționament în baza căruia s-a ajuns la concluzia că "nu se poate reține că banca ar fi cunoscut și ar fi ascuns cu rea-credință informații referitoare la cursul CHF care, pe parcursul derulării contractului, a înregistrat evoluții cu totul neașteptate, imprevizibile chiar și pentru profesioniști".

Subsumat aceluiași caz de nelegalitate, recurenții au invocat faptul că motivarea Curții de Apel Craiova este contradictorie. Astfel, instanța de apel pretinde că hipervalorizarea nu poate conduce la nulitatea clauzei abuzive, întrucât este o situație de fapt intervenită ulterior încheierii contractului, invocând în acest sens paragraful 54 din hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza Andriciuc, deși, în acest paragraf se prevede exact contrariul:

"... o clauză contractuală putând implica un dezechilibru între părți care nu se manifestă decât în cursul executării contractului", adică ulterior încheierii acestuia.

Înalta Curte subliniază că, pentru a răspunde exigențelor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., contradicția la care se referă textul de lege trebuie să se regăsească fie între considerente și dispozitiv (ceea ce nu este cazul, în speță), fie să se manifeste în cadrul considerentelor, însă de o asemenea manieră încât hotărârea să poată fi apreciată ca fiind, practic, nemotivată ori să cuprindă contradicții în termeni (situații care, de asemenea, nu se regăsesc în cauză).

Contrar susținerilor recurenților-reclamanți, raționamentul logico-juridic expus de către instanța de apel în considerentele deciziei atacate nu este unul contradictoriu, întrucât s-a reținut corect că este aplicabil principiul nominalismului monetar, instituit de art. 1578 din C. civ. de la 1864, față de natura contractului încheiat de reclamanții A. și B. cu pârâta C. (împrumut de consumație cu dobândă).

Soluția dată de instanța de apel în calea de atac ordinară, de reformare, devolutivă a apelului este justificată în motivarea deciziei, iar faptul că recurenții-reclamanți nu sunt mulțumiți de argumentele reținute de instanța de apel, nu conduce la concluzia că hotărârea astfel criticată este susceptibilă de a fi casată.

În concluzie, Înalta Curte constată că decizia recurată corespunde exigențelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., deoarece instanța de apel a prezentat, într-o manieră clară, precisă și concisă argumentele avute în vedere pentru a fundamenta în fapt și în drept soluția adoptată, fiind astfel la adăpost de orice critică din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Recurenții-reclamanți A. și B. au mai criticat soluția instanței de apel privind respingerea capătului de cerere referitor la constatarea caracterului abuziv al clauzelor cuprinse în art. 5.1 teza I și art. 5.11 din contractul de credit nr. x/13.06.2007.

Potrivit acestor clauze, împrumutații s-au obligat să ramburseze suma împrumutată în moneda creditului, respectiv în CHF, iar banca era mandatată să efectueze schimbul valutar, în numele și pentru împrumutați, în scopul stingerii obligațiilor de plată scadente, utilizând propriul curs de schimb.

Autorii prezentei căi de atac susțin faptul că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită sau încălcarea dispozițiilor art. 1578 din C. civ., art. 1 alin. (2), art. 4 alin. (2), art. 3 alin. (1) și art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13 CEE, art. 4 alin. (1) și art. 6 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, critici integrate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Contractul de credit în discuție, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la data de 13 iunie 2007, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecției consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 190/1999 și de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesioniști și consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor din C. civ. de la 1864, relative la împrumutul de consumație cu dobândă, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Clauzele contestate reflectă regula generală aplicabilă în materia împrumutului de consumație înscrisă în art. 1584 din C. civ. de la 1864.

Conform acestei prevederi legale, principala obligație a împrumutatului este aceea de a restitui lucrurile împrumutate în aceeași calitate și cantitate.

Potrivit art. 1578 din C. civ. de la 1864, obligația ce rezultă dintr-un împrumut este întotdeauna pentru aceeași sumă numerică înscrisă în contract; în materia contractului de credit, această sumă este cea înscrisă în graficul de rambursare ce face parte din contract, date fiind prevederile convenționale privind restituirea principalului cu aplicarea unei dobânzi și, eventual, a unor comisioane.

Așadar, aceste clauze contractuale reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință.

Instanța supremă reține că în contractul de credit nu există nicio stipulație contractuală prin intermediul căreia părțile să fi convenit menținerea valorii obligațiilor la un anumit nivel și, pe cale de consecință, să înlăture incidența principiului nominalismului consacrat prin art. 1578 din C. civ. de la 1864.

În absența unor clauze derogatorii devine incidentă norma de drept comun în această materie, prevăzută de art. 1578 din C. civ. de la 1864 reflectată în clauzele contestate.

Potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, "dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflecta acte cu putere de lege [...]". Această prevedere este reluată și în Legea nr. 193/2000, art. 3 alin. (2) prevăzând că "clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi".

Acest lucru rezultă din considerentul 13 al Directivei 93/13/CEE, care precizează în mod expres faptul că normele supletive cad sub incidența art. 1 alin. (2) al directivei, astfel că acestea sunt excluse de la aprecierea caracterului abuziv. Potrivit considerentului 13, "formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri".

Acest aspect a fost confirmat și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în hotărârea pronunțată în cauza C-92/11, prin care a stabilit următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispozițiilor menționate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte, în lipsa unui aranjament diferit al părților în această privință" (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma, în mod legitim, că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum și Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank și OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. și OH împotriva Banca Transilvania S.A., C-81/19, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, întrucât această dispoziție nu face distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante (dispoziții imperative) și, pe de altă parte, dispozițiile supletive (pct. 34 din hotărârea sus-citată).

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanță faptul că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă, în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanță împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situația în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

Din dezlegarea dată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene acestei probleme rezultă că o clauză care prevede restituirea împrumutului în valuta acordată, intră sub incidența prevederilor art. 1 alin. (2) din Directivă și, deci, este exclusă din domeniul de aplicare al acestei Directive dacă reflectă o normă națională imperativă pentru părți și de la care acestea nu ar putea deroga sau dacă reflectă o normă națională supletivă, care se aplică ope legis, în lipsa unui acord de voință contrar al părților.

Dispozițiile contestate, care prevăd obligația împrumutaților de a restitui creditul în moneda în care le-a fost acordat, reprezintă o reluare a dispozițiilor art. 1578 din C. civ. de la 1864 privind nominalismul monetar.

Prin urmare, prevederile contractuale contestate reflectă o normă de drept național cu caracter supletiv și, întrucât părțile nu au înțeles să deroge de la aplicarea ei, convenția astfel încheiată are putere de lege între părțile contractante, potrivit art. 969 din C. civ. de la 1864.

Așadar, criticile formulate de recurenții-reclamanți nu pot fi primite, pentru că acele clauze, denumite de recurenți clauze de risc valutar sunt excluse de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 potrivit art. 3 alin. (2) din această lege, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din aceeași lege.

În ceea ce privește criticile referitoare la cheltuielile de judecată, se reține că dispozițiile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ. instituie facultatea instanței de a proceda la reducerea, chiar și din oficiu a cheltuielilor de judecată constând în onorariul avocaților atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei, însă aceasta reprezintă o chestiune de temeinicie, lăsată la aprecierea instanțelor de fond.

Or, prin intermediul motivelor de casare nu se poate invoca decât neconformitatea hotărârii recurate cu regulile de drept aplicabile.

Pe cale de consecință, acest motiv de recurs al recurenților-reclamanți, prin care se critică modalitatea în care s-a pronunțat Curtea de Apel Craiova cu privire la fondul litigiului dintre părți, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocatului, va fi înlăturat, deoarece nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din același cod.

De altfel, prin decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 181 din 5 martie 2020, s-a stabilit că "în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ..".

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei nr. 517/2018 din 12 aprilie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 ianuarie 2021.