ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 283/2021

Ședința publică din data de 10 februarie 2021

Asupra recursului de față

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Călărași la data de 06.05.2016 sub nr. x/2016, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta B. S.A să se constate caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 1.3. lit. a) și b) liniuța a doua și c), art. 6.3., art. 7.1. lit. m) și n) și art. 7.2 din contractul de credit nr. x din 23.05.2007, precum și clauza de la art. 1 din Actul Adițional nr. 1/15.11.2011 la contractul de credit și, pe cale de consecință, să se constate nulitatea absolută a acestora și eliminarea acestora din contractul de credit nr. x/23.05.2007; obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de acordare și comision de restructurare, precum și orice alte comisioane percepute de bancă, în baza clauzelor de la capătul 1 al cererii, sume actualizate cu dobânda legală de la data încasării acestora până la data plății efective; înghețarea cursului de schimb al monedei CHF în raport cu moneda națională la valoarea acestuia de la data semnării contractului de credit sau la un curs majorat cu 10 % față de cel existent la data încheierii contractului de credit și returnarea sumelor achitate suplimentar de reclamant pe durata derulării contractului, ca urmare a efectuării schimbului valutar din CHF în RON în vederea achitării ratelor lunare la un curs diferit de cel din data semnării contractului de credit sau majorat cu 10 % precum și plata cheltuielilor de judecată.

La termenul din 30.06.2016 reclamantul a depus cerere precizatoare și completatoare prin care a solicitat ca urmare a admiterii capătului 3 al cererii introductive, să se dispună obligarea pârâtei la calcularea ratelor aferente contractului în funcție de valoarea RON/CHF de la data semnării lui sau la un curs majorat cu 10% față de cel de la data semnării, aceste rate urmând a fi recalculate de la data semnării contractului și până la sfârșitul perioadei de contractare, raportat la plățile efectuate și obligarea pârâtei la plata către el a sumelor achitate în plus, rezultate din diferența de curs valutar valabil de la data efectuării fiecărei plăți și cursul valutar valabil la data semnării contractului de credit sau la un curs majorat cu 10% față de cel de la data semnării contractului, sume la care urmează să se calculeze și dobânda legală aferentă, calculată de la data încasării fiecărei sume nedatorate și până la achitarea integrală a acestora.

Prin sentința civilă nr. 2237/13.10.2016 pronunțată de Judecătoria Călărași a fost admisă excepția necompetenței materiale și a fost declinată competența de soluționare a cauzei in favoarea Tribunalului Călărași.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Călărași la data de 24.10.2016 sub nr. x/2016.

Prin sentința civilă nr. 300/24.04.2018, pronunțată de Tribunalul Călărași, secția Civilă în dosarul nr. x/2016 au fost respinse excepțiile netimbrării și inadmisibilității capătului trei de cerere invocate de pârâta B. S.A.. A fost admisă în parte acțiunea completată și precizată, s-a constatat caracterul abuziv și pe cale de consecință nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 1.3 lit. a) și art. 7.1 lit. m) și n) din contractul de credit nr. x/23.05.2007; a fost obligată pârâta să îi restituie reclamantului suma de 1.420 CHF reprezentând comision de acordare la care se va calcula dobânda legală de la data plății comisionului și până la restituirea efectivă și a respins celelalte solicitări ale reclamantului.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamantul A. și pârâta C. S.A..

Prin decizia civilă nr. 2199/1.11.2018, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins apelul formulat de apelantul reclamant A., a admis apelul formulat de apelanta pârâtă C. S.A., în contradictoriu cu apelantul reclamant A.. A schimbat în parte sentința apelată în sensul că a respins capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv și nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 1.3 lit. a) din contractul de credit nr. x/23.05.2007, ca neîntemeiat. A respins capătul de cerere privind restituirea de către pârâtă a sumei de 1.420 CHF reprezentând comision de acordare, precum și a dobânzii legale, ca neîntemeiat. A menținut restul dispozițiilor sentinței apelate. A respins cererea apelantului reclamant de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată. A fost admisă în parte cererea apelantei pârâte de acordare a cheltuielilor de judecată și obligat apelantul reclamant la plata către apelanta pârâtă a sumei de 2216 RON cheltuieli de judecată din care 216 RON reprezintă taxă de timbru și 2000 RON onorariu de avocat în fond și apel redus conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Împotriva deciziei civile nr. 2199/1.11.2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a formulat recurs reclamantul A..

Recurentul - reclamant își subsumează criticile motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocând interpretarea și aplicarea greșită a legii din perspectiva respingerii capetelor de cerere privind comisionul de acordare 1.3 lit. a), comisionul de conversie de la art. 1.3. lit. c) din contractul de credit nr. x/23.05.2007 și clauza corespondentă de la art. 1 din Actul Adițional nr. 1/15.11.2011, clauza de la art. 6.3. privind riscul valutar din contractul de credit, precum și capetele de cerere privind restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de acordare și de conversie și a dobânzii legale și capătul de cerere privind înghețarea cursului de schimb al monedei CHF în raport cu moneda națională la valoarea acestuia de la data semnării contractului de credit sau la un curs majorat cu 10% față de cel existent la data încheierii contractului de credit și returnarea sumelor achitate suplimentar pe durata derulării contractului, ca urmare a efectuării schimbului valutar din CHF în RON în vederea achitării ratelor lunare la un curs diferit de cel din data semnării contractului de credit sau majorat cu 10%, în principal, ca o consecință a anularii clauzei de risc valutar, iar în subsidiar, prin aplicarea impreviziunii.

Argumentația adusă în susținerea criticilor formulate vizează următoarele aspecte:

Instanța de apel a motivat hotărârea recurată aplicând principiul nominalismului monetar raportat la hotărârea pronunțată de CJUE la data de 20.09.2017 Tn cauza C-186/16 Andriciuc și alții reținând că instanța națională trebuie să verifice dacă prevederea (clauza) în discuție reflectă doar o dispoziție de drept, dacă respectiva clauză, deși nu reflect doar o dispoziție de drept și, deși face parte din obiectul principal al contractului, este exprimată într-un mod clar și inteligibil, dacă respectiva clauză - care nu este exprimată suficient de clar și inteligibil-respectă cerința bunei - credințe și, în fine, dacă respectiva clauză - care nu este exprimată suficient de clar și inteligibil - instituie un dezechilibru semnificativ.

De asemenea, instanța de apel a mai arătat în motivarea soluției pronunțate în cauză că, în speță, prevederile contractuale criticate transpun în contract principiul nominalismului monetar consacrat la art. 1578 C. civ. de la 1864.

Premisa analizei, prin raportare la starea de drept expusă în cererea formulată în cauză, o constituie un contract de credit încheiat între un profesionist și un consumator înainte de intrarea în vigoare a noului C. civ., prin urmare, în raporturile contractuale dintre un profesionist și un consumator se aplică normele speciale de determinare a caracterului abuziv al unor clauze contractuale reglementate de Legea 193/2000 si Directiva 93/13/CEE. Pentru aspectele pe care nu le reglementează norma speciala se completează cu normele generale.

Criteriile determinării caracterului abuziv al unei clauze contractuale din perspectiva legislației speciale sunt: a) lipsa negocierii, b) dezechilibrul contractual In defavoarea consumatorului, c) încălcarea exigentelor bunei-credințe, d) toate celelalte circumstanțe relevante.

Principiul nominalismului reglementat de dreptul comun la art. 1578 C. civ., din perspectiva domeniului de aplicare si prin raportare la interesul ocrotit, este o normă cu valoare supletivă, textul legal nefiind de ordine publică. Așadar, o prima concluzie ce decurge de aici, o reprezintă împrejurarea că prima teza din art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 și art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 nu poate fi incidentă în economia cauzei.

Instanța de apel, reține caracterul supletiv al art. 1578 C. civ., dar arată că se aplica, ope legis, în lipsa unui acord diferit între părți. Această motivare vine în contradicție cu ceea ce a reținut instanța de apel cu privire la negocierea contractului ce face obiectul prezentei cauze, respectiv lipsa oricărei posibilități de negociere a contractului ce face obiectul prezentei cauze, contractul fiind nenegociat, situație în care nu a existat posibilitatea intervenirii în contract, acesta neputând decât să fie acceptat în totalitate, așa cum a fost redactat de banca sau respins tot în bloc.

Or, având în vedere îndeplinirea primei condiții din analiza caracterului abuziv al clauzelor contractuale, nu se poate reține că dispozițiile art. 1578 C. civ. se aplică ope legis, întrucât nu există un acord diferit al părților cu privire la aceasta clauză.

Prin urmare, câtă vreme prevederile art. 1578 C. civ. nu sunt de ordine publică, nu suntem în prezenta unui acord reglementat de lege în sensul definit de prima teza din art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 și art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, clauza nefiind expresia unei norme imperative.

C. civ. a fost promulgat în anul 1864 și a intrat în vigoare la 1 decembrie 1865, situație în care nu exista o moneda națională legală la acel moment. După data de 22.04.1867 leul românesc a devenit singura specie aflătoare în curs pe teritoriul tării, fiind unitatea monetară a României.

Principiul nominalismului, așa cum este el reglementat de dispozițiile C. civ. de la 1864 nu poate avea în vedere valutele cotate.

Banca Naționala a României este responsabilă de elaborarea și aplicarea politicii monetare și a politicii de curs de schimb, precum și de stabilirea regimului valutar.

Conform regulamentul privind regimul valutar, valuta e definită ca fiind moneda națională a altui stat, moneda unei uniuni monetare a unor state, precum și monedele compuse, cum ar fi drepturile speciale de tragere. Același act stipulează ca valutele cotate sunt valutele menționate în lista cursurilor de schimb ale pieței valutare, comunicată de Banca Națională a României. O dispoziție din legea română, precum cea prevăzută de art. 1578 C. civ. nu putea avea în vedere "perenitatea" valorii nominale a unei monede străine pe care, de altfel, statul nu o poate controla printr-o politica monetară. Prin urmare, norma convențională în discuție s-a stipulat tocmai pentru ca în lipsa unei astfel de prevederi, debitorul nu era obligat să restituie datoria în valută, ci doar în specia aflat în curs la data plății, leul romanesc, moneda în care consumatorul își încasa veniturile, acesta urmând a înapoia suma numerică împrumutată efectiv, adică valuta convertită în funcție de paritatea ei cu specia aflată în curs la data plății - tragerii creditului (conform art. 1578 C. civ.), fără luarea în considerare a scăderii sau creșterii valorii sale intrinseci, data de puterea de cumpărare a leului

Puterea de cumpărare a consumatorului se raportează la moneda națională în care realizează veniturile, gradul său de îndatorare fiind evaluat, la data acordării creditului tot în moneda națională, leul românesc. Tocmai pentru că a avut în vedere alterarea intrinsecă a speciei aflata în curs la data plății (leul romanesc) și cunoscând limitările ce decurgeau din principiul nominalismului, profesionistul a apelat la remediile ce consolidează teza valorismului, inserând o clauză prin care riscul valutar era lăsat exclusiv în sarcina împrumutatului.

Principiul nominalismului, în accepțiunea C. civ. vechi, prevede obligativitatea respectării valorii nominale pornind de la prezumția de identitate a valorii nominale a monedei cu cea intrinsecă.

Teza valorismului, are în vedere faptul că, din perspectiva rolului sau juridic moneda constituie un mijloc de liberare, de stingere a datoriilor, iar în accepțiunea economica ea conferă deținătorului o putere de cumpărare. Conform teoriei valoriste cu privire la moneda si obligațiile pecuniare nu trebuie absolutizata identitatea unității monetare.

Astfel, ori de cate ori valoarea intrinsecă a acesteia a suferit modificări, suma de bani trebuie reevaluată pentru a avea aceeași putere de cumpărare ca si cea inițial stipulate de părți. În acest mod valorismul tinde a integra valoarea în interiorul obligației pecuniare.

Clauza contestată nu transpune principiul nominalismului, ci opusul sau, fiind în realitate o clauză de indexare prin care consumatorul este ținut să ramburseze valoarea creditului astfel cum a fost ea conservată de moneda de cont considerate mai stabilă si deci să suporte singur riscul valutar. Prin urmare, ea poate fi supusa analizei din perspectiva caracterului sau abuziv.

Nu se poate susține ca echilibrul avut în vedere la adoptarea prevederilor art. 1578 C. civ. mai ființează în prezent. Textul are în vedere moneda metalică cu acoperire în metale prețioase, iar în prezent vorbim de o monedă discreționară. În acest sens, clauza în discuție nu este exclusă de la cenzură si nu absolvă profesionistul de obligația de informare prevăzută de legea specială. A admite contrariul ar însemna ca profesionistul să fie exonerat de obligația de informare care îi incumba în baza legii speciale, exonerare operabilă tocmai apelând la "virtutea dreptului comun", care, de altfel, poate fi aplicat numai daca legea specială nu reglementează o situație. Consecința unei astfel de interpretări ar fi aceea ca" profesionistul poate oferi orice produs fără a explica într-o maniera clară, inteligibilă ce sarcini poate genera în patrimonii consumatorului si implicit poate beneficia de pe urma acestei conduite nedeontologice, ceea ce nu poate fi acceptat întrucât exigentele bunei-credințe nu ar fi respectate.

Principiul nominalismului din dreptul comun nu poate fi, în mod simplist, transpus în cazul contractelor de credit încheiate între un profesionist și un consumator el trebuind evaluat din perspectiva exigentelor impuse de legea speciala Tn ceea ce în ce privește clauza de risc valutar care vizează moneda de plată, clauza prin intermediul căreia devine aplicabil pentru moneda de cont.

Tocmai de aceea trebuie să se stabilească dacă o atare clauză a fost cu adevărat negociată, daca are caracter clar și inteligibil prin raportare la dispozițiile legii speciale.

În cazul serviciilor financiare, operatorii economici sunt obligați să ofere consumatorilor informații complete, corecte si precise asupra drepturilor și obligațiilor ce le revin. În lipsa informării în mod complet, corect și precis cu privire la aspectele esențiale ale produsului/serviciului oferit, recurentul nu a avut posibilitatea de a determina consecințele economice ale clauzelor contractuale în baza unor criterii dare si precise, fiind încălcate astfel prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Având în vedere obligația de transparența contractuală instituită în sarcina operatorilor economici, care se circumscrie exigențelor de informare și protecție inerente dreptului consumatorului în scopul garantării dreptului acestuia de a înțelege prevederile și efectele pe termen lung ale contractului pe care îl încheie, fiecare beneficiar al unui credit în valuta trebuie să cunoască riscurile pe care și le asuma prin contractarea unui asemenea produs.

Profesionistul deține controlul conținutului contractului iar predicțiile legate de volatilitatea cursului țin exclusiv de portofoliul profesionistului.

Astfel, asumarea de către consumator a riscului pentru variațiile de curs ale monedei de plată trebuie să fie expresă și conștientă, să aibă la baza simulări exprimate în limite matematice de profesionist, așa încât să existe capacitatea de estimare a riscului de credit indus de variațiile non liniare ale cursului de schimb valutar, iar variațiile cursului previzionat sa fie corelate cu gradul de îndatorare permis, îndatorare care să-si păstreze proporția agreată de părți pe parcursul derulării contractului în conformitate cu predicțiile avute în vedere.

Strămutarea în întregime asupra împrumutatului a riscului generat de creșterea cursului de schimb valutar al monedei naționale în raport cu moneda creditului este contrară dispozițiilor legale. Creșterea cursului de schimb valutar al monedei naționale în raport cu moneda creditului constituie un eveniment imprevizibil, viitor și incert raportat la puterea de înțelegere a consumatorilor, întrucât aceștia nu au cunoștințe de specialitate în domeniul financiar-bancar care să le permită anticiparea unei creșteri accelerate a cursului de schimb si, în consecință, asumarea în cunoștința de cauza a riscului valutar. Sunt astfel incidente prevederile alin. (1), lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000.

Transferarea riscului valutar la împrumutat nu conduce numai la existenta unui dezechilibru vădit între drepturile si obligațiile părților, dar este și contrară bunei - credințe, consumatorul fiind obligat să achite ratele într-o altă monedă decât cea în care a tras efectiv creditul, suportând nejustificat orice devalorizare, fără nicio limită și fără ca acest risc să-i fi fost devoalat explicit si negociat, fiind încălcată astfel si obligația de informare.

Negocierea unui contract nu presupune oferirea unei ocazii abstracte de a face o contraofertă sau de a discuta stipularea unei clauze și nu se limitează la ocazia oferita potențialului client de a alege între mai multe "produse predefinite" și "contracte de credit standardizate", ci implică ocazia oferită destinatarului de a influenta efectiv conținutul si numărul clauzelor, așa cum a reținut si instanța de apel.

Toate clauzele contractuale au fost prestabilite, fără a exista posibilitatea de a interveni în vreun fel în negocierea acestor clauze, iar contractul a fost înmânat pentru prima dată după semnarea acestuia de către părți.

Prin urmare, rezultă că și prima dintre condițiile prevăzute de lege pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor contestate este întrunită în privința clauzelor analizate.

Prin admiterea acestui capăt de cerere, intimata trebuie să restituie sumele încasate în plus, constând în diferența de curs valutar, plata acestora nefiind datorată, conform art. 6 din Legea nr. 193/2000.

În cadrul celei de-a doua critici, recurentul critică decizia atacată în ceea ce privește modul în care instanța de apel s-a raportat la clauza privind comisionul de acordare a creditului. Consideră recurentul că, în mod greșit, instanța de apel a respins acest capăt de cerere și implicit, capătul de cerere privind restituirea sumelor încasate cu acest titlu.

Argumentând această critică, recurentul precizează că instanța de apel a reținut că, clauzele contractului de credit ce fac obiectul prezentei cauze sunt nenegociate, situație în care prima condiție de la art. 4 din Legea nr. 193/2000 este îndeplinită dar a reținut neîndeplinirea celorlalte două condiții, referitoare la dezechilibrul semnificativ si reaua-credință a intimatei.

Cu privire la dezechilibrul între drepturile și obligațiile părților, se arată că intimata nu a efectuat demersuri în plus pentru acordarea creditului față de ceea ce legea prevedea, fiind astfel creat un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligațiile părților, în defavoarea consumatorului, în primul rând juridic și în subsidiar, unul economic. Susține recurentul că nu a cunoscut de existența acestui comision și valoarea lui decât la data semnării contractului, în fapt, la momentul ridicării banilor, diminuați cu valoarea acestui comision, neexistând posibilitatea negocierii.

Pe de alta parte, se arată, acest comision trebuia încasat înainte de încheierea contractului de credit, având în vedere operațiunile pentru care a fost încasat, reținute de instanța de apel, deși contractul nu le prevede, cu atât mai mult cu cât nu se cunoaște dacă creditul va fi aprobat sau nu, întocmirea dosarului și aprobarea lui, fiind o etapă anterioară încheierii contractului de credit.

Prin încheierea pronunțată în complet de filtru la data de 06 noiembrie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea pronunțată în complet de filtru la data de 04 martie 2020, Înalta Curte a a admis în principiu recursul.

Prin încheierea pronunțată în complet de filtru la data de 10 iunie 2020, Înalta Curte, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursului declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 2199/2018 din 1 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă până la soluționarea cauzei nr. C-81/19, aflată pe rolul CJUE.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate și a temeiurilor de drept incidente, constată următoarele:

Procedând la examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, se cuvine a face o serie de precizări preliminare.

Prin Legea nr. 193/2000 au fost transpuse și implementate prevederile Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive in contractele încheiate cu consumatorii, iar prin O.U.G. nr. 50/2010 s-au transpus prevederile Directivei 2008/48/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori.

Contractul de credit ipotecar în discuție, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar au format obiectul analizei instanțelor din perspectiva mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la data de 23 mai 2007, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecției consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 193/2000 și de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesioniști și consumatori, actele juridice analizate sunt supuse prevederilor din C. civ. din 1864, relative la împrumutul de consumație cu dobândă, actul normativ în vigoare la data când încheierii contractelor, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Prin acțiunea promovată recurentul a solicitat și eliminarea riscului valutar prin înghețarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului. Or, clauza contractuală pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de articolul 1578 din C. civ. din 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecății. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății".

Așadar, această clauză contractuală reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință.

În exercitarea competenței pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, C.J.U.E. a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv a clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Totodată, Curtea a reținut că, așa cum rezultă din cuprinsul celui de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă și la normele care, conform legii naționale, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum și Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank și OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. și OH împotriva Banca Transilvania S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, întrucât această dispoziție nu face distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante (dispoziții imperative) și, pe de altă parte, dispozițiile supletive (pct. 34 din hotărârea suscitată).

În plus, prin aceeași hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenței sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie "o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicțional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă națională, pe baza verificării calității acelei norme de către judecătorul național.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanță faptul că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă, în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanță împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situația în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudența C.J.U.E. susarătată, a fost preluat în legea națională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor acestui act normativ.

Așadar, criticile formulate de recurenții-reclamanți nu pot fi primite pentru că acele clauze intitulate de recurenți "de risc valutar" sunt excluse de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din același act normativ.

Prin prisma acestor considerente, verificarea legalității hotărârii din perspectiva întrunirii cerințelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credințe) și a caracterului clar și inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori și profesioniști nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv și care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului național (în care se includ și normele supletive de la care părțile nu au derogat).

Cât privește aserțiunea recurentului referitoare la teoria impreviziunii, se impune a face o serie de precizări.

Reclamantul nu a învestit instanța de fond cu un capăt de cerere referitor la adaptarea contractului de credit, bazat pe impreviziune, dezechilibrul prestațiilor părților contractante intervenit în cursul executării convenției, fiind folosit ca argument în susținerea îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor ce impuneau restituirea împrumutului în moneda în care a fost acordat. De altfel, formularea a două capete de cerere, cu titlu principal, simultan, unul în constatare nulitate parțială contract și unul în adaptarea convenției, bazată pe impreviziune, nici nu era posibilă, din moment ce a doua solicitare nu putea avea ca premisă decât o convenție valabil încheiată.

Prin urmare, criticile formulate de recurentul-reclamant, referitoare la greșita interpretare de către instanța de apel a teoriei impreviziunii, astfel cum ar fi aceasta aplicabilă în lumina considerentelor și contractelor încheiate anterior intrării în vigoare a Noului C. civ., sunt nefondate. Prin formularea lor, recurentul se raportează la dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante contrar cerinței bunei-credințe și, prin urmare, se tinde astfel la justificarea îndeplinirii condițiilor pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar. Or, așa cum s-a arătat în precedentele considerente, clauzele contractuale în discuție sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, astfel că niciuna din prevederile acestei legi nu se aplică raportului juridic dedus judecății în privința clauzelor prin care împrumutatul s-a obligat să ramburseze suma împrumutată în moneda creditului.

Specia aflată în curs la data plății este leul.

Conform art. 1578 C. civ. de la 1864, "obligația ce rezultă din un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui aceasta sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății."

Odată încheiat contractul de împrumut, prin valorificarea autonomiei de voință a părților, acesta presupune un risc inerent.

Clauzele de indexare și impreviziunea se manifestă pe terenul executării obligațiilor, ele având ca finalitate menținerea în timp a echivalenței valorii prestațiilor. Însă, în vreme ce clauzele de indexare reprezintă un mecanism convențional de adaptare automată, impreviziunea urmează să conducă la adaptarea contractului, prin mijlocirea instanței de judecată dar numai în ipoteza, mai sus prezentată, a unor modificări substanțiale a circumstanțelor de natură să conducă la o onerozitate excesivă a executării prestațiilor uneia dintre părțile contractante.

Modificarea clauzelor contractuale privind rambursarea creditului, în sensul avut în vedere de recurenți nu poate interveni nici prin aplicarea teoriei impreviziunii, astfel cum această instituție este reglementată de art. 1271 C. civ. pentru următoarele considerente.

În cuprinsul Deciziei nr. 62/07.02.2017 a Curții Constituționale a României, referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii pentru completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, Decizie publicată în Monitorul Oficial al României nr. 161/03.03.2017, se arată că: "în virtutea principiului nominalismului monetar, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia.

În accepțiunea Curții Constituționale, riscul inerent este expresia oricărui contract de credit în valută, deoarece împrumutatul consumă suma de bani acordată și trebuie să restituie întocmai suma acordată, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia.

Tot Curtea Constituțională a României a arătat atât în Decizia nr. 623/25.10.2016 (pct. 96 și 98 din Decizie) cât și în Decizia nr. 62/07.02.2017 (pct. 45 și 46 din decizie) că, în fapt, orice contract de credit în valută presupune un risc inerent asumat în mod voluntar de cele două părți ale contractului, în baza autonomiei lor de voință, principiu care caracterizează materia încheierii contractului" și un " risc supraadăugat' care nu a putut face obiectul unei previzionări de către niciuna dintre acestea, risc care trece dincolo de puterea de prevedere a cocontractanților și care ține de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute în vedere la momentul a inițial.

Or, așa cum a reținut Curtea Constituțională în Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016 și în acord cu dispozițiile art. 1271 din C. civ., o impreviziune fundamentată pur și simplu pe calitatea de consumator, respectiv pe o prezumție generală de dezechilibru contractual, este neconstituțională, pentru că anihilează cerințele impreviziunii din dreptul comun, care presupune o împrejurare excepțională, independentă de voința și de calitatea părților, ce face ca obligația asumată să devină excesiv de oneroasă. În sensul jurisprudenței în materie a Curții Constituționale, onerozitatea excesivă, efect al unei împrejurări imprevizibile, conduce la ideea unui dezechilibru grav, excepțional și injust, iar nu un simplu dezechilibru prezumat . . . . . . . . . .

Cerința unui dezechilibru prezumat înfrânge însăși ideea de impreviziune și intră în contradicție cu alte reglementări din domeniul protecției consumatorului, cum ar fi Legea nr. 193/2000, care se referă la un "dezechilibru semnificativ", iar nu la orice fel de dezechilibru care s-ar constata între profesionist și consumator . . . . . . . . . .Cele două domenii, respectiv cel al clauzelor abuzive, pe de o parte și cel al impreviziunii, pe de altă parte, sunt total diferite și cu raporturi diferite în timp, caracterul abuziv al unei clauze fiind analizat pentru motive concomitente încheierii contractului, iar impreviziunea pentru motive ce au survenit ulterior încheierii contractului și care sunt independente de acțiunea/inacțiune părților.

Nici cea de-a doua critică nu este fondată întrucât analiza caracterului abuziv a clauzei denunțate - cea privind comisionul de acordare - a fost realizată de instanța de apel din perspectiva art. 4 din Legea nr. 193/2000, în raport cu situația specifică a contractului, cu o strictă și amănunțită cercetare a situației de fapt specifică, pentru a se decela, raportat la speță, aspecte importante de genul negocierii, al bunei-credințe, al dezechilibrului semnificativ al prestațiilor.

Această abordare a examinării caracterului abuziv al clauzelor contractuale este în consens cu jurisprudența constantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene în materie, relevant fiind în acest sens considerentul nr. 44 al Hotărârii din 3 octombrie 2019 în Cauza C-621/17 - Gyula Kiss împotriva C.I.B. Bank Zrt, Emil Kiss și Gyula Kiss, în care s-au reținut că "instanța de trimitere trebuie să examineze dacă această situație se regăsește și în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente, printre care figurează nu numai clauzele cuprinse în contractul în cauză, ci și publicitatea și informațiile furnizate de creditor în cadrul negocierii contractului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 februarie 205, Matei, C-143/13, EU:C:2015:127, punctul 75)".

Sub aspectul respectării cerinței de redactare clară și inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., emil Kiss, Gyula Kiss) că "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Așadar, prin această decizie preliminară, Curtea de Justiție a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanța de apel a aplicat toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar și inteligibil al clauzelor care reglementează comisionul de administrare credit și a reținut, în mod legal, că acestea au fost redactate într-un limbaj clar și inteligibil ținând seama de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei.

Cerința de transparență a unei clauze contractuale nu presupune ca Banca să fie obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul costurilor prevăzute de una sau mai multe clauze contractuale, analiza instanței trebuind îndreptată asupra altor criterii pertinente, cum ar fi posibilitatea ca natura serviciilor furnizate în mod efectiv să poată fi în mod rezonabil înțeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său, sau posibilitatea consumatorului de a verifica dacă nu există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acestea le remunerează.

Din perspectiva acestei abordări, cerința de transparență susarătată se regăsește în clauza denunțată.

Clauza privind comisionul de acordare inserată în contractul de credit la art. 1.3 lit. a) din contractual de credit nr. x din 23 mai 2007 are următorul conținut:"Pentru creditul acordat Împrumutatul va plătiBăncii comisionul de acordare 1420 CHF ce se achită la data tragerii creditului, fiind reținut în limita creditului acordat."

Valoarea comisionului de acordare poate fi determinată prin metoda de calcul redată de stipulațiile contractuale, recurentul - reclamant fiind astfel în măsură să prevadă, la data încheierii contractului, care sunt implicațiile juridice și economice care decurg din perceperea acestui comision în ceea ce îl privește. Motivele perceperii acestui comision sunt evidente întrucât rezultă din însăși denumirea sa, context în care această clauză expune în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului la care se referă. Așadar, această clauză conține date relevante pentru a determina întinderea obligației de plată, prin raportare la suma împrumutată, limbajul în care sunt definite și determinate cele două comisioane fiind accesibil și prefigurând contraprestațiile băncii.

Prin Hotărârea din 03.06.2010, pronunțată în Cauza C- 484/08, Caja de Ahorros Y Mote de Piedad de Madrid, C.J.U.E. consfințește dreptul statelor de a aplica o protecție mai mare consumatorilor decât minimul prevăzut de directivă și permite instanțelor naționale constatarea caracterului abuziv și în cazul clauzelor privind definirea obiectului principal al contractului și caracterul adecvat al prețului sau remunerației, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil.

Din articolul 4 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE reiese faptul că aprecierea caracterului abuziv al unei clauze contractuale se efectuează luând în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul și raportându-se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului și la toate clauzele contractului, acesta fiind unul dintre criteriile în raport cu care trebuie analizat caracterul eventual abuziv al clauzelor în discuție.

Rezumând, este de subliniat că dispozițiile contractuale referitoare la clauza în discuție îndeplinesc criteriile legale de transparență, clauza fiind clară și inteligibilă, redactate în acord cu cerințele art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, recurenții fiind astfel în măsură să prevadă, la data încheierii contractului de credit, care sunt consecințele juridice și economice pe care le implică perceperea unor astfel de comisioane.

În concluzie, este de relevat faptul că instanța de apel, în analiza caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor Legii nr. 193/2000 în raport cu elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil și anume: cuantumul precis al comisioanelor, metoda de calcul, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său, inexistența unei suprapuneri între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

În concluzie, contrar susținerilor recurentului, este de punctat faptul că, în privința clauzei inserate în art. 1.3 lit. a), referitoare la comisionul de acordare, nu sunt îndeplinite cerințele reglementate de art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea acesteia ca fiind abuzivă.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurentul-pârât A. împotriva deciziei civile nr. 2199 din 1 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât A. împotriva deciziei civile nr. 2199 din 1 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 februarie 2021.