ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 100/2021
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 100/2021 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2021)
Ședința publică din data de 26 ianuarie 2021
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la 01.09.2017, sub nr x/2017, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. și C., a solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzei contractuale de la art. V pct. 5.1. lit. b) din Contractul de credit de consum nr. 102793/15.01.2008, cu privire la comisionul de acordare de 1%, plătit la prima tragere și calculat la valoarea creditului, eliminarea acestei clauze abuzive din contract și restituirea sumei de 1005 CHF echivalentul în RON la cursul BNR de la data plății, achitată cu acest titlu; constatarea caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, prevăzută la art. 6.1. din Contractul de credit de consum nr. 102793/15.01.2008, modificat printr-o serie de acte adiționale de restructurare și pe cale de consecință obligarea pârâtei, în principal: la stabilizarea cursului de schimb CHF/RON la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toata perioada derulării contractului de credit și obligarea pârâtei la calcularea ratelor aferente contractului de credit, de la data semnării contractului până la sfârșitul perioadei contractuale, în funcție de valoarea CHF/RON de la momentul semnării contractului, respectiv, 2,2797 RON/CHF și restituirea sumelor achitate în plus, rezultate din diferența de curs valutar valabil de la momentul efectuării fiecărei plăți și cursul valutar valabil la data semnării contractului de credit.
În ipoteza respingerii petitului având ca obiect stabilizarea cursului de schimb CHF/RON de la data semnării contractului, se solicită adaptarea Contractului de credit de consum nr. 102793/15.01.2008, în sensul ca, toate sumele datorate de reclamanta în temeiul convenției de credit, să fie calculate la o valoare CHF egală cu jumătate din diferența dintre cursul CHF de la momentul plății și valoarea CHF de la momentul contractării și pe cale de consecință, restituirea de către pârâtă a sumelor încasate ca excedent.
Reclamanta a mai solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale, calculată pentru sumele ce urmează a fi restituite de la data plății lor și până la data achitării efective a debitului și plata cheltuielilor de judecată.
În drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 193/2000, O.U.G. nr. 50/2010, Dispozițiile Directivei nr. 93/13/CEE, O.U.G. nr. 21/1992
Prin sentința civilă nr. 2006/2018 din 21 iunie 2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, s-a anulat capătul de cerere privind impreviziunea, ca netimbrat; s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., ca nefondată; a fost admisă cererea pârâtei B. S.A. de obligare a reclamantei la plata sumei de 3323,74 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Prima instanță a reținut că, întrucât este parte componentă a prețului creditului, comisionul de acordare prevăzut de art. de la art. 5.1 lit. b) din contract face parte din obiectul principal al contractului și, deși nu este definit motivul pentru care este perceput acest comision, respectiv operațiunile efectuate de bancă pe care inserarea comisionului de acordare este menită să le acopere, din denumirea acestuia rezultă că acest comision a fost încasat pentru operațiunile realizate de angajații băncii cu ocazia acordării creditului.
Tribunalul a reținut că, în temeiul Legii nr. 193/2000, acest comision nu este abuziv întrucât clauza este clar exprimată, motiv pentru care reclamanta a putut să aibă reprezentarea scopului perceperii acestui comision.
Clauza privind dobânda majorată sau penalizatoare prevăzută nu este abuzivă reținându-se că este clar exprimată în sensul că arată motivul pentru care se plătește penalitatea și modul de calcul. Nu creează un dezechilibru major și nu poate fi considerată că este contrară bunei credințe întrucât reprezintă o clauză penală permisă de lege - art. 1081 din C. civ.
Clauza de risc valutar din contract nu este abuzivă ci reprezintă transpunerea convențională a principiul nominalismului monetar, instituit de art. 1578 din C. civ. și, întrucât are corespondență legală, este justificată solicitarea pârâtei de restituire a creditului în valuta contractată.
Obligația reclamantei de achitare a ratelor în CHF a fost clară, încă de la data încheierii contractului, rezultând atât din prevederile acestuia, cât și din graficul de rambursare. Caracterul clar nu implică detalierea modului în care va fluctua cursul valutar pe toată perioada contractuală, întrucât acest element este deopotrivă necunoscut pârâtei, iar în sarcina acesteia nu pot fi puse obligații imposibile.
Dezechilibrul dintre drepturile și obligațiile părților trebuie raportat la data încheierii contractului și trebuie să vizeze aspecte intrinseci acestuia. Or, ceea ce a invocat reclamanta este un aspect extrinsec, respectiv deprecierea monedei naționale în raport de francul elvețian, fenomen asupra căruia pârâta nu a avut niciun control.
Riscul valutar nu este suportat numai de reclamanți, ci este în sarcina ambelor părți, după cum are loc o apreciere sau o depreciere a monedei contractate în raport de moneda națională.
Lipsa dezechilibrului este evidențiată și de faptul că, stipulându-se restituirea creditului în moneda acordată, consumatorii nu sunt puși într-o situație inferioară celei care ar rezulta din dispozițiile legale supletive din dreptul intern, respectiv art. 1578 din C. civ. de la 1864, care impune restituirea sumei împrumutate în aceeași monedă.
De asemenea, în condițiile în care nu s-a dovedit că pârâta putea anticipa valorile acestor fluctuații, nu se poate reține un dezechilibru nici din această perspectivă.
Instanța a înlăturat susținerile reclamantei privind incidența celor reținute de CJUE în cauza C-26/13 Kasler deoarece situația de fapt și cea juridică sunt diferite de cele avute în vedere în hotărârea respectivă, prin urmare, argumentele întemeiate pe considerentele CJUE exprimate în cauza Kasler nu sunt relevante în cauză.
Solicitarea de restituire a sumelor încasate în temeiul clauzelor abuzive menționate și a dobânzii legală aferente are caracter accesoriu față de capătul de cerere privind comisionul de acordare, riscul valutar și stabilizarea cursului de schimb, motiv pentru care a fost respinsă în raport cu soluția respingerii cererii principale
În ce privește capătul de cerere privind adaptarea contractului de credit, acesta a fost anulat ca netimbrat.
Împotriva sentinței civile nr. 2006/2018 din 21 iunie 2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a declarat apel reclamanta A., care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă.
Prin decizia civilă nr. 1111/A din 18 iunie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 2006/2018 din 21 iunie 2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă; a fost respinsă ca neîntemeiată cererea reclamantei de acordarea cheltuielilor de judecată; a fost obligată reclamanta la plata sumei de 2.000 RON, în favoarea pârâtelor, cu titlu de cheltuieli de judecată, onorariu avocațial redus.
Instanța de apel a reținut faptul că apelanta reclamantă a arătat că nu înțelege să critice soluția primei instanțe cu privire la anularea ca netimbrată a capătului de cerere privind impreviziunea.
Referitor la soluția primei instanțe în privința comisionului de acordare, instanța de apel a înlăturat criticile apelantei reținând că noțiunea contractuală utilizată este una uzuală, identică cu termenul "acordare" folosit în dreptul comun, nefiind așadar susceptibilă de a induce în eroare un consumator mediu cu privire la scopul perceperii, prin urmare suma efectiv achitată cu acest titlu nu poate face obiectul cenzurii instanței de apel, în absența constatării nesocotirii calității limbajului contractual, constituind, per a contrario o intervenție neautorizată a instanțelor de judecată în relațiile contractuale.
Instanța de apel a validat soluția primei instanțe în ceea ce privește clauza de risc valutar, în sensul că aceasta transpune în plan contractual principiul nominalismului monetar, reglementat prin art. 1578 din C. civ.. Clauza de risc valutar constituie o clauză clară, inteligibilă, accesibilă unui consumator mediu iar expunerea consumatorului de credite la riscul valutar, ca tip de risc financiar materializat în fluctuații de curs valutar, reprezintă o trăsătură naturală a contractelor de credit în monedă străină. Intimata nu a impus achiziționarea monedei CHF de la instituția proprie, ci a acordat libertate consumatorului în scopul alegerii cursului de schimb apreciat de acesta ca fiind favorabil. Simpla evoluție a cursului de schimb a francului elvețian nu poate fi asimilată unei informații denaturate de instituția bancară.
Principiul nominalismului constituie dispoziția legală, în vigoare aplicabilă în dreptul românesc dând expresie menținerii modalității de restituire a împrumutului în aceeași monedă în care a fost acordat.
Restituirea ratelor pentru un împrumut acordat în moneda CHF în aceeași monedă, la data scadenței fiecărei rate nu poate per se să conducă la concluzia dezechilibrului contractual.
Instanța de apel a reținut că în cauza Andriciuc, C-186/16 Curtea a subliniat în special împrejurările în care poate fi constatat dezechilibrul contractual, susținând că instanța trebuie să aibă în vedere "ansamblul împrejurărilor de care profesionistul putea avea cunoștință la momentul respectiv și care erau de natură să influențeze executarea ulterioară a contractului respectiv, o clauză contractuală putând implica un dezechilibru între părți care nu se manifestă decât în cursul executării contractului". De asemenea, Curtea lasă în sarcina instanței naționale analiza "având în vedere ansamblul circumstanțelor din cauza principală și ținând seama în special de expertiza și de cunoștințele profesionistului, în speță ale băncii, în ceea ce privește posibilele variații ale cursurilor de schimb valutar și riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină, în primul rând, posibila nerespectare a cerinței de bună-credință și, în al doilea rând, existența unui eventual dezechilibru semnificativ, în sensul articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13" (paragraf 56).
Concluziile cauzei au fost în sensul că:
"Articolul 4 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil presupune că, în cazul contractelor de credit, instituțiile financiare trebuie să furnizeze împrumutaților informații suficiente pentru a le permite să adopte decizii prudente și în cunoștință de cauză. În această privință, această cerință presupune ca o clauză potrivit căreia împrumutul trebuie restituit în aceeași monedă străină în care a fost contractat să fie înțeleasă de consumator atât pe plan formal și gramatical, cât și în ceea ce privește efectele concrete ale acesteia, în sensul ca un consumator mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat să poată nu numai să cunoască posibilitatea aprecierii sau a deprecierii monedei străine în care a fost contractat împrumutul, ci și să evalueze consecințele economice, potențial semnificative, ale unei astfel de clauze asupra obligațiilor sale financiare. Este de competența instanței naționale să efectueze verificările necesare în această privință. Articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că aprecierea caracterului abuziv al unei clauze contractuale trebuie efectuată în raport cu momentul încheierii contractului respectiv, ținând seama de ansamblul împrejurărilor de care profesionistul putea avea cunoștință la momentul respectiv și care erau de natură să influențeze executarea ulterioară a contractului respectiv. Revine instanței de trimitere sarcina să evalueze, având în vedere ansamblul circumstanțelor din cauza principală și ținând seama în special de expertiza și de cunoștințele profesionistului, în speță ale băncii, în ceea ce privește posibilele variații ale cursurilor de schimb valutar și riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină, existența unui eventual dezechilibru, în sensul dispoziției menționate".
Or, deși C.J.U.E. a trasat cerințe clare cu privire la necesitatea înțelegerii modului de operare a fluctuațiilor de monedă, o atare operațiune nu pune în sarcina băncii obligația efectuării unui studiu de piață monetară, a unei expertize, sau a unei simulări în condițiile în care oricare dintre aceste variante ar putea fi deturnată ca urmare a elementelor care influențează aprecierea sau deprecierea unei monede.
Cu privire la dobânzile penalizatoare, instanța de apel a reținut că apelanta nu a învederat nici un motiv de apel, ci doar a enunțat modificarea în tot a sentinței instanței de fond. În consecință, față de motivele învederate primei instanțe, instanța de apel a validat raționamentul aplicat de instanța de fond în privința rațiunii instituirii dobânzii penalizatoare întrucât simpla contestare a valorii unui cost contractual nu poate valida intervenția instanței, în absența neîndeplinirii cerințelor calității limbajului.
Împotriva deciziei civile nr. 1111/A din 18 iunie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a declarat recurs reclamanta, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea deciziei atacate.
În motivarea recursului s-a susținut în esență că, decizia instanței de apel este dată cu aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor art. 1 și 4 din Legea nr. 193/2000 și art. 3 și 5 din Directiva nr. 93/13/CEE;
Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. s-a arătat că instanța de apel a considerat, în mod eronat și neîntemeiat, că este legal perceput și încasat de către bancă comisionul de acordare și că nu poate interveni în relațiile contractuale pentru constatarea caracterului abuziv al acestei clauze contractuale și eliminarea din contractul de credit, cu consecința nerestituirii către reclamantă a sumei achitate cu titlu de comision de acordare credit.
Această clauză nu a fost negociată în conformitate cu prevederile art. 4 din Legea 193/2000, iar prin plata comisionului de acordare este îndeplinită condiția dezechilibrului semnificativ, contrar bunei credințe, întrucât este o obligație din partea debitorului de a plăti pur și simplu, fără să aibă posibilitatea obiectivă de a negocia această clauză, care a fost impusă în cadrul unui contract standard, preformulat. Comisionul de acordare nu este definit în contract, interpretarea acestuia fiind lăsată exclusiv la aprecierea băncii.
Dacă s-ar aprecia justă existența acestui comision, cuantumul său ar trebui să fie fix, iar nu proporțional cu creditul, deoarece analiza acordării creditului este aceeași pentru fiecare împrumutat. Dacă justificarea acestui comision, în cuantum de 1%, o reprezintă acoperirea cheltuielilor aferente întocmirii documentației de credit, atunci nu se explică de ce cuantumul acestuia este raportat la mărimea sumei împrumutate și nu la volumul și la complexitatea actelor ce formează documentația de acordare a creditului, mai ales în contextul în care aceste contracte sunt preformulate.
Recurenta-reclamantă susține că, raportat la dispozițiile art. 4 alin. (1) și (2) din Legea 193/2000, clauza referitoare la comisionul de acordare este o clauză abuzivă, întrucât în calitate de consumator, nu a avut posibilitatea reală de a negocia conținutul acestei clauze, fiind constrânsă, prin natura redactării contractului de credit, la acceptarea acestuia astfel cum a fost prestabilit. Banca nu a probat caracterul negociat al clauzelor contractuale inserate în contractul de credit bancar supus analizei. Prezumția de nenegociere stabilită de art. 4 din Legea nr. 193/2000 ce există în cadrul contractelor de adeziune, preformulate, cum este cazul contractului de credit ce face obiectul cauzei, nu a fost răsturnată, impunându-se a fi respinse ca neîntemeiate susținerile acesteia.
În aprecierea echilibrului sau dezechilibrului contractual trebuie să se aibă în vedere criteriul echivalenței prestațiilor, fapt ce presupune existența unei proporționalități între drepturile și obligațiile asumate de părți or, clauza referitoare la comisionul de acordare, ce cade în sarcina exclusivă a consumatorului, denaturează raportul juridic obligațional prin îngreunarea excesivă a situației acestuia, conferind băncii un avantaj economic vădit disproporționat. Nu poate fi justificat cuantumul sumelor stabilite cu acest titlu, în condițiile în care banca nu a fost în măsură să ofere vreun criteriu pentru a se verifica modul de calcul al acestui comision și, în plus, nu este definit prin convenție, pentru a permite consumatorului să înțeleagă serviciile a căror contravaloare este acoperită prin plata acestuia, nefiind respectate astfel prevederile art. 1 din Legea nr. 193/2000.
Cu privire la clauza de risc valutar și la stabilizarea cursului CHF/RON la valoarea de la momentul semnării contractului de credit, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului de credit, recurenta-reclamantă a apreciat că instanța de apel în mod eronat a considerat clauzele privind plata creditului într-o altă monedă ca fiind excluse de la controlul caracterului abuziv. Întrucât reprezintă principala prestație a debitorului într-un contract de credit acestea trebuie analizate prin prisma calității limbajului contractual, instanța de apel reținând în mod neîntemeiat că aceste clauze de risc valutar sunt redactate într-o modalitate clară, inteligibilă și accesibilă unui consumator mediu.
Menționează recurenta-reclamantă că, pe lângă lipsa informării consumatorului de către bancă, cu privire la variația cursului de schimb valutar, sunt îndeplinite și restul cerințelor necesare pentru a se constata caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, respectiv: absența negocierii, prezența unui dezechilibru semnificativ între prestațiile cocontractanților și reaua credință cu care a acționat profesionistul în raporturile sale cu consumatorul.
Potrivit unei jurisprudențe constante, sistemul de protecție pus în aplicare prin Directiva 93/13/CEE se bazează pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de un vânzător sau furnizor, în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl conduce la adeziunea la condițiile redactate, în prealabil, de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora (Hotărârea din 27 iunie 2000, Oceano Grupo Editorial și Salvat Editores, C-240/98-C244/98, Rec., p. I-4941, punctul 25, precum și Hotărârea din 26 octombrie 2006, Mostaza Claro, C-168/05, Rec., p.I-10421, punctul 25).
Caracterul abuziv al clauzei de risc valutar rezidă în faptul că obligă consumatorii să se supună unor condiții contractuale despre care nu au avut posibilitatea reală să ia cunoștință la data semnării contractului. Or, având în vedere obligația de transparență contractuală instituită în sarcina operatorilor economici, care se circumscrie exigențelor de informare și protecție inerente dreptului consumatorului, în scopul garantării dreptului de a înțelege prevederile și efectele pe termen lung ale contractului pe care îl încheie, fiecare beneficiar al unui credit în valută trebuie să cunoască riscurile pe care și le asumă la contractarea unui asemenea produs. Astfel, contractul de credit, fiind un contract comutativ, caracterizat prin faptul că întinderea drepturilor și obligațiilor părților din momentul încheierii contractului este determinată sau determinabilă, astfel încât părțile se angajează, din punct de vedere juridic, tocmai în considerarea efectelor contractului pentru care și-au manifestat acordul, exclude expunerea uneia dintre părți la riscul unei pierderi cauzate de un eveniment viitor și incert și oferirea celeilalte părți a unei șanse de câștig. Plecând de la această caracteristică inerentă contractului de credit, stipularea unei clauze de risc valutar este contrară dispozițiilor legale, întrucât are drept consecință strămutarea riscului generat de hipervalorizarea francului elvețian asupra consumatorului. Chiar modul în care banca a înțeles să întocmească acest contract îl transformă dintr-un contract comutativ, care este de esența contractului de credit, într-unul aleatoriu.
Moneda creditului a înregistrat, pe parcursul derulării contractului, o apreciere de 100% față de momentul contractării, prin urmare, clauza de risc valutar este abuzivă datorită lipsei caracterului previzibil al aprecierii monedei creditului pentru consumator, coroborată cu lipsa oricărui mijloc de protecție a consumatorului împotriva fenomenului produs.
Clauza referitoare la plată ratelor în CHF a fost făcută în cunoștință de cauză de către bancă aceasta având posibilitatea unei previzualizări a faptului că moneda CHF în raport de LEU va crește chiar și cu 100% însă nu a discutat despre această posibilitate financiară cu clienții și astfel le-au fost fie ascunse, fie neprezentate elemente definitorii în semnarea contractului de credit.
Din decizia recentă a Curții de Justiție a Uniunii Europene, pronunțată în cauza C-186/16 Andriciuc vs. Banca Românească, ce vizează creditele în franci elvețieni, rezultă că banca trebuie să prezinte împrumutaților posibilele variații ale cursului de schimb valutar și riscurile inerente contractării unui împrumut în moneda străină. Curtea precizează că instituțiile financiare trebuie să furnizeze împrumutaților informații suficiente pentru a le permite să adopte decizii prudente și în cunoștință de cauză. Astfel, aceste informații trebuie să privească nu numai posibilitatea aprecierii sau a deprecierii valutei în care a fost contractat împrumutul, ci și impactul pe care fluctuațiile cursului de schimb valutar la împrumuturile în moneda străină îl au asupra ratelor împrumutului. Curtea subliniază că, în ipoteza în care instituția bancară nu și-a îndeplinit aceste obligații, se poate examina caracterul abuziv al clauzei în litigiu și că, instanței naționale îi va reveni sarcina să evalueze, pe de o parte, posibila nerespectare de către bancă a cerinței de bună-credință și, pe de altă parte, existența unui eventual dezechilibru semnificativ între părțile contractului. Astfel, pe de o parte, împrumutații trebuie să fie clar informați cu privire la faptul că, prin încheierea unui contract de împrumut într-o monedă străină,se expun unui risc de schimb valutar, risc ce va fi dificil de asumat, din punct de vedere economic, în cazul devalorizării monedei în care împrumutații își primesc veniturile. În acest sens, Curtea subliniază că o clauză contractuală poate implica un dezechilibru între părți, care să nu se manifeste decât în cursul executării contractului. Curtea amintește ca aceasta cerință impune verificarea modului în care este explicat mecanismul de funcționare al clauzei de risc valutar, a cărei imprecizie sau netransparență determină lipsa caracterului clar și inteligibil al clauzei, precum și relația acestui mecanism cu alte clauze, astfel încât "consumatorii sa fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii precise și inteligibile, consecințele economice care rezulta în ceea ce îi privește".
Cu privire la restituirea sumelor achitate în temeiul clauzei de risc valutar, aceasta este o consecință firească a constatării caracterului abuziv al clauzelor menționate în aplicarea principiului retroactivității și a principiului restabilirii situației anterioare, în temeiul dispozițiilor art. 992 și art. 1092 și următoarele C. civ., care reglementează instituția plății nedatorate.
Recurenta-reclamanta a solicitat obligarea băncii la plata dobânzii legale, în raport de art. 3 si 6 din O.G. nr. 13/2011 și la plata cheltuielilor de judecată.
Intimatele-pârâte B. S.A. și C., prin întâmpinarea depusă la dosar, au solicitat, în principal, anularea recursului formulat, întrucât motivele de casare nu se încadrează în limitele prevăzute de art. 488 C. proc. civ. și, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea reclamantei la suportarea tuturor cheltuielilor de judecată.
Intimatele arată că toate criticile invocate de recurenta-reclamantă fie conțin în argumentația lor aprecieri cu privire la modalitatea în care instanța de apel a interpretat probele administrate, fie nu pot fi încadrate în vreunul dintre motivele de nelegalitate specifice căii extraordinare de atac, care să atragă casarea hotărârii pronunțate de instanța de apel, în realitate, reclamanta-recurentă solicitând instanței de recurs o reanalizare a fondului litigiului dedus judecății, fără a invoca vreun motiv de nelegalitate a deciziei contestate.
Se arată că instanța de apel, în mod corect, a reținut că instituirea obligației de restituire a sumei împrumutate în moneda în care a fost acordat împrumutul nu reprezintă o clauză abuzivă, ci preluarea și aplicarea în contract a unor prevederi legale care instituie principiul nominalismului monetar.
Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta-reclamantă A. a arătat că, cererea de recurs este motivată în drept, fiind întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8, decizia atacată fiind dată cu interpretarea greșită a dispozițiilor art. 1 și 4 din Legea 193/2000 și art. 3 și 5 din Directiva 93/13, astfel că nu există vreun motiv pentru care să fie anulată cererea de recurs.
Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.
Prin încheierea din 28 aprilie 2020, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ., părțile nedepunând puncte de vedere.
Prin încheierea din 13 octombrie 2020 a fost respinsă excepția nulității recursului invocată de intimatele-pârâte având în vedere că recurenta a dezvoltat în cuprinsul cererii de recurs critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Totodată, a fost admis în principiu recursul.
Înalta Curte, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. îl va respinge pentru următoarele considerente:
Criticile referitoare la greșita aplicare a normelor de drept material incidente în soluționarea capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare credit, critici subscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vor fi înlăturate.
Sub un prim aspect, se reține că, toate actele normative din domeniul protecției consumatorului, chiar și cele anterioare momentului în care România a devenit membru al Uniunii Europene, au fost adoptate pentru implementarea și, ulterior aderării, pentru transpunerea unor directive. Astfel, inclusiv Legea nr. 193/2000, ale cărei dispoziții se solicită a fi aplicate pe calea prezentului recurs, este un act normativ care transpune Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii, în îndeplinirea obligației de transpunere integrală a acquis-ului comunitar în legislația românească până la momentul aderării. În consecință, interpretarea prevederilor acestei legi se impune a fi realizată prin filtrul Directivei 93/13/CEE și al jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene -C.J.U.E în materie.
În acest context, Înalta Curte reține că recurenta invocă încălcarea, de către instanța de apel, a normelor legale care impun standarde de transparență a clauzei contractuale din contractul de credit perfectat de părți, care impun în sarcina consumatoarei plata comisionului de acordare. În esență, se susține că această clauză nu îndeplinește cerința de transparență, câtă vreme nu sunt detaliate în contractul respectiv toate serviciile furnizate în schimbul sumei achitate cu titlu de comision de acordare.
Or, în mod corect a statuat instanța de apel că, potrivit art. 5 din Directiva 93/13, transpusă în dreptul național în art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 republicată, clauzele contractuale scrise trebuie întotdeauna să fie redactate în mod clar și inteligibil.
Această cerință de transparență, potrivit jurisprudenței CJUE, respectiv Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kasler și Kaslerne Rabai, C-26/13 și Hotărârea din 9 iulie 2015 Bucura, C-348/14, impune nu numai ca o clauză contractuală să fie inteligibilă pentru consumator pe plan gramatical, ci și ca acest consumator să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii precise și inteligibile, consecințele economice care decurg pentru el din respectiva clauză.
Pe baza unei analize judicioase a conținutului concret al clauzei în discuție, instanța de apel a statuat că dispoziția contractuală vizată permite recurentei consumatoare să evalueze consecințele economice care decurgeau din conținutul clauzei și anume cuantumul comisionului de acordare, metoda de calcul și data de exigibilitate a acestuia.
Instanța de apel, în acord cu jurisprudența CJUE, respectiv Hotărârea din 3 octombrie 2019, Gyula Kiss, C-621/17, par. 43 și 45, precum și cea dată în cauzele conexate C-224/19 și C-259/19 CY împotriva Caixa Bank S.A. și, respectiv LG, PK împotriva Banca Bilbao Vizcaya Argentaria S.A., la 16 iulie 2020, în mod corect a statuat că intimata nu era obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul celor două comisioane, fiind suficient ca natura contraprestațiilor să poată fi în mod rezonabil înțeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său.
Chiar dacă o atare obligație de informare ar fi fost încălcată, această încălcare nu conduce de drept, la constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Este necesar, în plus, să se constate dacă clauza contractuală a provocat, în contradicție cu exigența de bună-credință, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, ce transpune art. 3 din Directiva 93/13/CEE. Or, o atare analiză a clauzelor în litigiu, în sensul respectării cerinței de bună-credință și de echilibru, a fost în mod real și efectiv realizată de către instanța de apel.
Referitor la soluția dată capătului de cerere în constatare caracter abuziv al clauzei de restituire a împrumutului în moneda în care a fost acordat, critica va fi înlăturată.
Articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul național prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii. Potrivit jurisprudenței Curții, respectiv Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/1, această excludere este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte.
În analiza îndeplinirii condițiilor excluderii, prin Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertries, C-92/11 și Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16, pct. 29 și 30, CJUE a statuat că instanța națională are sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante, independent de alegerea lor, sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare aplicabile automat, în lipsa unui acord diferit între părți în această privință.
Contrar celor susținute prin motivele de recurs, din însăși hotărârea invocată de autoarea căii de atac, respectiv Hotărârea Andriciuc rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția ca părțile să nu fi derogat prin convenție.
Consecventă dezlegărilor date în jurisprudența sa anterioară, CJUE a statuat, în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G., O.H. împotriva Băncii Transilvania, C-81/19, par. 35, că împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă este lipsită de relevanță în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală ce reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul său de aplicare.
Faptul că nu a făcut obiectul unei negocieri individuale clauza în litigiu, nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. În acest sens, CJUE, prin Hotărârea din 9 iulie 2020, C-81/19, par. 36, a statuat că în conformitate cu art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13, transpusă prin art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșare a verificării caracterului abuziv al unei clauze, control care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.
Ca atare, în mod corect a reținut instanța de apel că, în speță, clauzele de risc valutar reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum este reglementat de art. 1578 C. civ. și că, prin urmare aceste clauze ce transpun în plan contractual norme legale supletive, sunt excluse de la controlul caracterului abuziv, instituit prin Legea nr. 193/2000.
Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident nu se mai impune analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în noțiunea de obiect principal al contractului, la cerințele de transparență a clauzelor sau de informare a consumatorului ori la cerințele de echilibru sau de bună-credință.
Cu atât mai mult recurenta-reclamantă nu poate invoca greșita aplicare, de către instanța de apel, a prevederilor art. 6 din Legea nr. 193/2000, text de lege ce vizează consecințele constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Câtă vreme o clauză nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13, este evident că nu se pune problema constatării nulității acesteia și că textul de lege pretins încălcat de către instanța de apel este inaplicabil raportului juridic dedus judecății.
Față de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 1111/A din 18 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.
Constatând că intimatele-pârâte au solicitat obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată efectuate în etapa recursului, Înalta Curte, reținând culpa procesuală, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ. va obliga recurenta-reclamantă să plătească intimatei-pârâte B. S.A. suma de 5679,75 RON, cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 1111/A din 18 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.
Obligă recurenta-reclamantă să plătească intimatei-pârâte B. S.A. suma de 5679,75 RON, cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică astăzi,26 ianuarie 2021.