ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1482/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, la data de 04.02.2015, reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, a solicitat suspendarea punerii în executare a procesului-verbal de constatare a neregulilor și stabilire a creanțelor bugetare nr. x din 23 decembrie 2014 și implicit, a unei eventuale executări silite a acestui titlu executoriu, până la soluționarea în fond a contestației, cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentința nr. 171 din 24 iunie 2015 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, s-a respins cererea de suspendare formulată de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, fără cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta SC A. SRL, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și admiterea cererii de suspendare a executării actului administrativ, constând în Procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare, încheiat la 13.11.2014, înregistrat sub nr. x din 23 decembrie 2014 privind proiectul "Achiziția de utilaje pentru prestarea de servicii de recoltare a cerealelor de către SC A. SRL în localitatea F., Cod proiect din 16 iulie 2010, al intimatei Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, până la pronunțarea instanței de fond, precum și acordarea cheltuielilor de judecată în ambele faze procesuale, cererea de recurs fiind întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului, reclamanta susține că sentința recurată este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 14 alin. (1) raportat la art. 2 lit. ș) și t) din Legea nr. 554/2004, norme de drept material, ce stabilesc condițiile exercitării dreptului de a cere suspendarea executării actului administrativ. Critică faptul că notele scrise depuse de aceasta cu privire la cererea de suspendare, au fost comunicate părții adverse în ședință publică, nefiind cerut termen pentru studiul lor, deși în opinia sa, acestea aduceau clarificări cu privire la motivarea cererii de suspendare și fac trimiteri exprese la motivări de principiu ale Înaltei Curți, cuprinse în Decizia nr. 38 din 07 ianuarie 2011 a secției de contencios administrativ și fiscal.

Recurenta-reclamantă consideră că prima instanță nu a făcut o analiză serioasă a îndeplinirii condițiilor legale pentru admiterea cererii de suspendare și că în speță, aceste condiții erau îndeplinite, iar pe e altă parte, prima instanță a ignorat Recomandarea nr. R(89) 8 adoptată de Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei la 13.09.1989, la care Înalta Curte face referire prin decizia invocată, prima instanță ignorând argumentele sale și făcând o greșită aplicare a legii.

Astfel, în opinia recurentei, prima instanță ar fi trebuit să constate că sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru a se dispune suspendarea executării actului administrativ, și anume: existența cazului bine justificat; iminența unei pagube; existența contestației prealabile împotriva actului administrativ și plata unei cauțiuni. Mai arată că suspendarea executării actului administrativ emis în speță este permisă de dispozițiile art. 50 alin. (8) din O.U.G. nr. 66/2011, care fac trimitere la dispozițiile Legii nr. 554/2004.

Cu privire la îndeplinirea condiției pagubei iminente, recurenta-reclamantă susține că prima instanță a interpretat restrictiv, dispozițiile legale incidente și probele administrate, având în vedere că pentru îndeplinirea acestei condiții, este necesar ca valoarea creanței să nu fie într-un cuantum modic, deoarece în acest caz nu se poate vorbi despre o pagubă, iar pe de altă parte, este necesar ca actul administrativ a cărui suspendare se solicită să aibă caracter executoriu, deoarece în lipsa acestui caracter, o cerere de suspendare a executării ar fi lipsită de obiect. Arată că prima instanță a considerat că nu se poate constata existența acestui prejudiciu în speță, fără a arăta, însă, care ar fi condițiile legale necesare pentru încadrarea în noțiunea de pagubă iminentă.

Critică faptul că prima instanță nu a apreciat că ar constitui un motiv suficient reținerea pagubei iminente împrejurarea că organele fiscale au început executarea silită prin aplicarea unui sechestru asupra bunurilor mobile (combină, headere) ale societății și ca acestea pot fi în orice moment, vândute silit.

Recurenta-reclamantă critică faptul că prima instanță a ignorat aspectul că obiectul de activitate al societății îl constituie prestarea serviciilor de recoltat cereale, ce se bazează în exclusivitate pe combina de recoltat cereale (păioase și porumb), sechestrată și în pericol de a fi vândută silit, ceea ce i-ar produce un prejudiciu material viitor și previzibil. Consideră că în speță, paguba este iminentă, deoarece procesul-verbal în cauză constituie titlu de creanță, care, conform art. 43 lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011, a devenit titlu executoriu la 30 de zile de la comunicare, fiind apt de executare silită. Executarea silită a început prin instituirea unui sechestru asigurător asupra bunurilor societății, fiind posibilă în orice moment vânzarea silită a acestora cu consecințe iremediabile pentru societate, cum ar fi desființarea locurilor de muncă și concedierea salariaților și chiar insolvența societății.

Se mai arată că dintr-o eroare de redactare, în cererea de suspendare se face referire la producerea de peleți, iar prima instanță a preluat această eroare, fără a observa că, în realitate, obiectul său de activitate este prestarea de servicii de recoltare a cerealelor.

De asemenea, recurenta precizează că încetarea activității este sau poate fi un efect al executării silite și/sau al efectuării plății pentru că ar lipsi societatea de mijloacele sale de producție esențiale, în plină campanie de recoltare, cu atât mai mult cu cât în restul anului, societatea nu realizează aproape deloc venituri având doar activități de pază, întreținere, reparare și pregătire a utilajelor pentru lucru, astfel că prejudiciile pe care le-ar suferi sunt de natură materială, mari și previzibile.

Recurenta-reclamantă susține că prima instanță a aplicat greșit legea și în ceea ce privește cazul bine justificat, și că deși simpla contestare a actului administrativ nu este suficientă pentru a dovedi cazul bine justificat, prima instanță nu a făcut nicio analiză a aparențelor de nelegalitate invocate în contestație și în cererea de suspendare și nu s-a pronunțat asupra lor.

Mai arată că deși actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, totuși dispozițiile legale permit ca în procedura cererii de suspendare a executării, să se facă o evaluare a acestei prezumții prin stabilirea elementelor de posibilă nelegalitate a actului, fără ca prin aceasta să se prejudece fondul cauzei.

Referitor la nelegalitatea reținerii pretinselor nereguli din procesul-verbal, recurenta-reclamantă susține că nu sunt aplicabile prevederile art. 44 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 346/2004 privind "întreprinderile legate", iar pe de altă parte, condiția esențială prevăzută de lege este existența unui contract sau a unei clauze statutare care să permită exercitarea unei influențe dominante de către o altă întreprindere. În speță, arată că nu există un contract încheiat de recurentă cu una sau alta din cele două societăți menționate în procesul-verbal ca fiind dominante sau care este clauza din actul constitutiv care i-ar permite acest lucru. Astfel, apreciază că nu au fost create condiții artificiale în scopul susținut de către intimată și că o astfel de "legare" între societăți nu poate fi generată, cum a susținut pârâta, de un contract de comodat pentru sediu sau de contracte de prestări servicii, câtă vreme acestea au un conținut economic real și sunt valabile din punct de vedere legal.

Recurenta-reclamantă nu neagă existența legăturilor comerciale cu cele două societăți, dar susține că acestea nu sunt în sensul interpretat de către intimată, fiind lipsită de relevanță, în opinia sa, existența în același imobil a sediului mai multor societăți sau faptul că aceste societăți au folosit consultanța oferită de aceeași firmă specializată, câtă vreme chiar noțiunea de "creare de condiții artificiale" nu este definită de legislația națională și nici de Ghidul solicitantului emis de pârâta AFIR, iar în afara afirmațiilor făcute de pârâtă în actele atacate, nu există nici o probă că societatea recurentă ar fi deținută de alți acționari decât asociata unică B. sau că asociatul unic ar avea în derulare și alte proiecte în cadrul Măsurii 312.

Recurenta-reclamantă consideră că este la fel de contrară realității și condițiilor de eligibilitate a proiectului susținerea pârâtei că ar fi creat artificial un număr de 8 locuri de muncă doar în scopul de a obține un punctaj bun, deoarece dispozițiile legale și clauzele administrative pe baza cărora s-a aprobat proiectul și s-a încheiat contractul de finanțare prevăd necesitatea creării unor locuri de muncă, cu privire la care se fac și nominalizări de funcții, dar nu există nici o prevedere care să impună angajarea pe aceste posturi a unor anumite categorii de persoane, astfel că a respectat documentația proiectului în această privință și a angajat cele opt persoane, iar faptul că acestea au avut sau au și alte locuri de muncă nu constituie o abatere de la documentație, neputând fi îngrădit dreptul oricărei persoane de a presta muncă în două sau mai multe locuri.

Precizează că persoanele în cauză au statut de angajați permanenți, cu contracte de muncă și primesc salariile pe tot timpul anului, deși prestează o muncă sezonieră, strict legată de utilajele de recoltat cereale, achiziționate prin proiectul în cauză; că angajarea acestor persoane este reală, dovadă fiind salariile primite de aceștia, impozitele, taxele și contribuțiile plătite la buget pentru aceste salarii.

De asemenea, susține că afirmația din procesul-verbal că beneficiarul nu ar fi manifestat interes și preocupare pentru asigurarea activității și atingerea obiectivelor asumate prin cererea de finanțare, este cu caracter general, contrară realității și activității societății, având în vedere că societatea execută lucrări de recoltare în baza unor contracte de prestări servicii și a realizat cifre de faceri importante, a înregistrat constant profit și a respectat obiectivele și obligațiile privitoare la activitatea sa, iar cifrele de afaceri au fost în creștere constantă de la an la an, așa cum rezultă din conturile de profit și pierderi pe anii 2011 - 2014, profitul fiind mult diminuat din cauza amortizărilor foarte mari calculate la valoarea utilajelor - mijloace fixe.

Recurenta-reclamantă arată că a înregistrat la Tribunalul Arad, acțiunea în contencios administrativ pentru anularea actului administrativ cu privire la care solicită suspendarea executării.

Intimata-pârâtă Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii atacate, arătând în esență că la acest moment există neconcordanțe grave între angajamentele asumate prin cererea de finanțare și situația existentă în fapt și că legăturile societății recurente cu D. SRL și cu SC E. SRL au condus la suspiciunea de neregulă, respectiv la crearea de condiții artificiale în scopul obținerii unui sprijin financiar care să depășească plafonul de minimis, nerambursabil, de 200.000 euro, de care poate beneficia un solicitant în decursul a trei ani fiscali.

Intimata consideră că soluția pronunțată de către prima instanță este temeinică și legală, fiind analizate în mod corect elementele de fapt și de drept ale cauzei, prezentând în mod detaliat starea de fapt din prezenta speță și argumentele care au condus la întocmirea actelor administrative contestate în procedura de contencios administrativ.

Referitor la condițiile ce trebuie îndeplinite pentru suspendarea executării actelor administrative, în temeiul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat și prevenirea unei pagube iminente, intimata-pârâtă susține că nici una dintre acestea nu este îndeplinită.

Astfel, în ceea ce privește îndeplinirea condiției cazului bine justificat, arată că acesta nu este îndeplinit în speță, având în vedere prezumția de legalitate de care se bucură actul administrativ fiscal, iar în ceea ce privește prevenirea unei pagube iminente, arată că nici această condiție nu este îndeplinită, dat fiind faptul că executarea unei obligații bugetare, stabilită printr-un act administrativ care se bucură de prezumția de legalitate, nu poate constitui prin ea însăși o pagubă în sensul art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004.

Prin raportul asupra admisibilității în principiu a recursului de față, s-a concluzionat că în raport cu dispozițiile art. 493 alin. (3) din C. proc. civ., se apreciază că recursul este admisibil în principiu, având în vedere că acesta îndeplinește cerințele de formă prevăzute la art. 486 alin. (1) lit. a) și c)-e) din C. proc. civ. recurenta a făcut dovada achitării unei taxe judiciare de timbru în cuantum de 100 RON; recursul a fost declarat în termen; motivele de recurs se încadrează celor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și nici nu există motive de ordine publică ce pot fi invocate în condițiile art. 489 alin. (3) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 13 octombrie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a admis în principiu, recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva Sentinței nr. 171 din 24 iunie 2015 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, și s-a fixat termen pentru judecată pe fond a recursului la 25.04.2017, reținându-se totodată că reclamanta a depus un punct de vedere referitor la concluziile raportului întocmit asupra admisibilității în principiu a recursului, însoțit de un set de documente, arătând că este de acord cu raportul întocmit.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Analizând cererea de recurs, motivele invocate, normele legale incidente, Înalta Curte constată și reține următoarele aspecte:

În conformitate cu prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, "În cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond. În cazul în care persoana vătămată nu introduce acțiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept și fără nicio formalitate".

Rezultă astfel, că pentru suspendarea executării unui act administrativ trebuie îndeplinite cumulative două condiții și anume: cazul bine justificat și iminența producerii unei pagube.

Înalta Curte constată că în speță, reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, a solicitat suspendarea punerii în executare a procesului-verbal de constatare a neregulilor și stabilire a creanțelor bugetare nr. x din 23 decembrie 2014 și implicit, a unei eventuale executări silite a acestui titlu executoriu, până la soluționarea în fond a contestației, cu cheltuieli de judecată.

Soluția pronunțată de către prima instanță a fost criticată în calea de atac a recursului, de către reclamantă, prin aceea că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv de recurs ce se circumscrie dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Reclamanta a susținut, în esență, faptul că sentința recurată este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 14 alin. (1) raportat la art. 2 lit. ș) și t) din Legea nr. 554/2004, norme ce stabilesc condițiile exercitării dreptului de a cere suspendarea executării actului administrativ, care în opinia sa, în speță, erau îndeplinite.

Reclamanta a considerat că în cauză este îndeplinită condiția cazului bine justificat, existând o îndoială serioasă asupra legalității actelor atacate, invocând nelegalitatea reținerii pretinselor nereguli din procesul-verbal, elemente ce nu au fost probate de către intimată și care, în opinia sa, se bazează pe simple afirmații ale acesteia. Consideră că în speță nu s-a dovedit exercitarea unei influențe dominante de către o altă întreprindere și nici acțiunea concertată pentru obținerea unor finanțări într-un cuantum mai mare decât cel la care o societate ar fi fost îndreptățită.

În ceea ce privește iminența producerii unei pagube, recurenta-reclamantă a arătat că și această condiție este îndeplinită, raportat la valoarea creanței care nu este într-un cuantum modic, deoarece în acest caz, în opinia sa, nu se poate vorbi despre o pagubă, iar pe de altă parte, a apreciat că pentru îndeplinirea acestei condiții, este necesar și ca actul administrativ a cărui suspendare se solicită să aibă caracter executoriu, susținând că activitatea societății o constituie prestarea serviciilor de recoltat cereale, ce se bazează în exclusivitate pe combina de recoltat cereale, sechestrată și în pericol de a fi vândută silit, ceea ce i-ar produce un prejudiciu material viitor și previzibil.

Înalta Curte apreciază că în mod corect prima instanță a reținut că reclamanta nu a făcut dovada existenței condițiilor de admisibilitate prevăzute de dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, respectiv nu a făcut dovada existenței unui caz bine justificat și necesitatea evitării unei pagube iminente, în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. t) și ș) din același act normativ.

În ceea ce privește cazul bine justificat, prima instanță a apreciat în mod corect că nu poate fi reținut ca motiv pentru suspendare simpla atacare a actelor administrativ fiscale, în justiție și nici anumite presupuse nereguli ale actelor administrative contestate, nu pot constitui un indiciu al existenței unui caz bine justificat.

Potrivit prevederilor art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare, cazul bine justificat este definit de legiuitor ca fiind constituit din acele împrejurări legate de starea de fapt și de drept care sunt în măsură să producă instanței o îndoială serioasă în privința actului administrativ atacat.

Astfel, în dreptul administrativ român operează, cu titlul de principiu, prezumția de legalitate a actelor administrative, care sunt executorii din oficiu, iar cele două condiții prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prin sensul lor restrictiv imperativ, denotă caracterul de excepție al măsurii suspendării executării actului normativ, presupunând dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ aplicabil, care să fie de natură a argumenta existența unui caz bine justificat și iminența producerii pagubei.

De asemenea, Înalta Curte reține că în fapt, cazul bine justificat se referă la existența unei puternice îndoieli asupra legalității actului administrativ, având în vedere prezumția de legalitate și de veridicitate de care se bucură actul administrativ.

Cu toate acestea, identificarea elementelor de nelegalitate a actului administrativ trebuie să se facă în urma unei analize sumare a legalității acestuia, soluționarea unei cereri de suspendare a executării nepermițând examinarea legalității actului, pentru că aceasta ar echivala cu prejudecarea fondului cauzei.

Cu privire la cazul bine justificat, se constată că la analiza aparenței de legalitate a procesului-verbal de constatare a neregulilor și stabilire a creanțelor bugetare nr. x din 23 decembrie 2014, care presupune o examinare sumară a legalității acesteia, Înalta Curte constată că nu se pot reține elemente de natură să afecteze această legalitate.

În aceste condiții, se constată că susținerile cu caracter general ale recurentei-reclamante nu își regăsesc un fundament în cele relevate din înscrisurile depuse la dosar, motiv pentru care nu sunt capabile să determine instanța de control judiciar a aprecia că în speță ar fi îndeplinită condiția cazului bine justificat, nefiind identificate împrejurări vădite de fapt și/sau de drept de natură să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ, cu atât mai mult cu cât acțiunea în anularea actului administrativ contestat a fost soluționată în mod definitiv prin Decizia civilă nr. 2.793 din 23.09.2016, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr. x/2015, în sensul respingerii acțiunii în anulare promovate de către recurenta-reclamantă.

Referitor la condiția pagubei iminente, Înalta Curte reține că nici această condiție nu este îndeplinită în cauză, dat fiind faptul că aceasta presupune producerea unui prejudiciu material viitor și previzibil, greu sau imposibil de reparat.

În acest sens, Înalta Curte apreciază în mod corect a reținut prima instanță suma în discuție - 749.914,63 RON și caracterul executoriu al actului administrativ în privința căruia se solicită suspendarea executării, nu reprezintă, în sine, un motiv pentru acordarea suspendării și nu fac dovada, prin ele însele, a îndeplinirii cerinței referitoare la prevenirea producerii unei pagube iminente, iar pe de altă parte, art. 14 din Legea nr. 554/2004 impune analizarea cerinței menționate în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, or reclamanta nu a făcut dovada celor susținute, iar faptul că s-a instituit sechestru asigurator pe bunurile societății nu dovedește paguba iminentă așa cum este definită de lege.

Executarea unei obligații bugetare, care a fost stabilită printr-un act administrativ fiscal care se bucură de prezumția de legalitate nu poate constitui prin ea însăși o pagubă.

Deși într-adevăr, din punct de vedere economic, orice diminuare a patrimoniului este echivalentă cu o pagubă, din punct de vedere juridic paguba este reprezentată doar de o diminuare ilicită a patrimoniului.

Or, în cauză, executarea obligațiilor bugetare suplimentare a fost dispusă în baza unui act administrativ fiscal care se bucură de o puternică prezumție de legalitate, astfel că nici cea de-a doua condiție prevăzută de lege nu este îndeplinită.

Astfel, având în vedere că iminența producerii unei pagube nu se prezumă, ci trebuie dovedită de persoana lezată, cu atât mai mult cu cât în absența cazului bine justificat, nu se poate dispune suspendarea executării actului administrativ, executarea unei obligații stabilită printr-un act administrativ care se bucură de prezumția de legalitate, neputând constitui prin ea însăși o pagubă, paguba fiind reprezentată doar de o diminuare ilicită a patrimoniului.

III. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Față de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de SC "A." SRL împotriva Sentinței nr. 171 din 24 iunie 2015 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal.

Având în vedere soluția de respingere pe fond a cererii de suspendare formulată de către reclamanta SC "A." SRL, în raport de prevederile art. 1064 alin. (4) C. proc. civ., va fi restituită cauțiunea în cuantum de 74.992 RON, consemnată cu recipisa nr. x/1 din data de 16.06.2015, emisă de C. SA.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC "A." SRL împotriva Sentinței nr. 171 din 24 iunie 2015 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal.

Dispune restituirea cauțiunii în cuantum de 74.992 RON, consemnată cu recipisa nr. x/1 din data de 16.06.2015, emisă de C. SA.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25 aprilie 2017.

Procesat de GGC - ED