AFFAIRE MEIDANIS c. GRECE

La originea acestei cauze se află o cerere (nr. 33977/06) direcționată împotriva Republicii Elene de către un cetățean al acestui stat, D. Efthymios Meïdanis („reclamantul"), care s-a adresat Curții la 5 iulie 2006 în temeiul articolului 34 din Convenția de apărare a drepturilor omului și a Libertăților fundamentale („Convenția").

Reclamantul este reprezentat de D-nele M. Alexopoulou și I. Ktistakis, avocate la barurile din Atena și Thiva respectiv. Guvernul grec („Guvernul") este reprezentat de delegații agentului seu, D. S. Spyropoulos, asesesor pe lângă Consiliul juridic al statului și D-na S. Trekli, auditor pe lângă Consiliul juridic al statului.

Reclamantul se plânge de o încălcare a principiului egalității armelor și de o atingere a dreptului la respectul bunurilor sale.

La 4 mai 2007, Curtea a hotărât să comunice plângerea derivată din dreptul reclamantului la respectul bunurilor Guvernului. Folosind dispozițiile articolului 29 § 3 din Convenție, a hotărât că vor fi examinate în același timp admisibilitatea și fondul cauzei. PE FOND I.

Medic de profesie, reclamantul a lucrat ca stagiar în cadrul Sismanogleio, un spital public din Atena, pe baza unui contract de drept privat cu durată determinată. La 20 noiembrie 2000, s-a adresat tribunalului de pace din Amaroussio cu o cerere împotriva spitalului pentru plata salariilor datorate pentru perioada ianuarie-septembrie 1998, cu o valoare totală de 1 637 669 drahme (4 806 euro). A cerut ca această sumă să fie majorată cu dobânzi moratorii, potrivit ratelor prevăzute de legea nr. 876/1979 privind ratele dobânzilor pentru datoriile dintre persoane fizice sau datoriile persoanelor fizice față de persoane morale de drept public. În cazul său, această rată ar fi fost de 27 % pentru o parte a perioadei de luat în considerare și de 23 % pentru restul. Acest recurs a fost notificat spitalului la 5 decembrie 2000.

La 19 noiembrie 2001, tribunalul a recunoscut obligația spitalului de a versa reclamantului întreaga sumă cerută, majorată cu dobânzi la rata legală de 6 % pe an, după cum prevede legea nr. 496/1974 privind datoriile persoanelor morale de drept public. Tribunalul, care compartimentase capitalul de plată, a observat de asemenea că dobânzile pe diferitele sume astfel fixate trebuiau plătite pornind de la ziua următoare expirării termenului de plată, și anume de la 15 februarie 1998 pentru prima tranșă a capitalului și de la 15 octombrie 1998 pentru ultima (decizia nr. 925/2001).

La 8 aprilie și respectiv 12 decembrie 2002, spitalul și reclamantul au depus apel.

La 30 aprilie 2003, tribunalul de primă instanță din Atena, statuând ca instanță de apel, a considerat că diferențierea în determinarea ratei dobânzilor moratoriis în funcție de debitor avantaja indirect persoanele morale de drept public și nu era justificată de nici un scop de interes public, ținând seama că simplul interes de trezorerie nu poate fi considerat ca atare. Referindu-se pe larg la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, tribunalul a concluzionat că aplicarea legii nr. 496/1974 era contrară principiului egalității armelor și constituia o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție și art. 1 al Protocolului nr. 1. Deci a dat câștig de cauză recursului reclamantului și a reajustat sumele datorate ca dobânzi moratoriis; similar tribunalului de pace, tribunalul de primă instanță a hotărât de asemenea că dobânzile moratoriis erau plătibile pornind de la ziua următoare expirării termenului de plată (decizia nr. 2515/2003).

La 29 iulie 2003, spitalul s-a pourvut în casație.

La 15 februarie 2005, a doua cameră a Curții de Casație a retransmis cauza înaintea formării plenare pentru a se pronunța asupra conformității legii nr. 496/1974 cu Constituția și Convenția (decizia nr. 248/2005).

La 12 ianuarie 2006, formarea plenară a Curții de Casație a judecat că, în ceea ce privește datoriile persoanelor morale de drept public, determinarea dobânzilor moratoriis la o rată mai mică decât cea aplicată persoanelor fizice nu atingea nici art. 6 § 1 din Convenție nici art. 1 al Protocolului nr. 1. În particular, curba judiciară de vârf a considerat că art. 6 § 1 din Convenție nu împiedica legiuitorul să ia măsuri speciale pentru o categorie de persoane, atunci când aceasta era justificată de motive de interes public sau social, cum ar fi, de exemplu, sănătatea publică. Pe lângă aceasta, curba judiciară de vârf, în timp ce admitea că art. 1 al Protocolului nr. 1 proteja proprietatea creditorului, susținea că trebuia să se protejeze și bunurile spitalului pentru a-i permite să-și serveasca în mod liber scopurile de interes public. În lumina acestor considerații, Curtea de Casație, la majoritate, a cassat decizia atacată și a retransmis cauza tribunalului de primă instanță pentru un nou examen.

Potrivit opiniei disidente a opt magistrați, determinarea dobânzilor moratoriis aplicate persoanelor morale de drept public la o rată aproape patru ori mai mică decât cea aplicată persoanelor fizice constituia un tratament preferențial inacceptabil, atingând reducerea despagubirii datorate. Potrivit lor, simplul interes de trezorerie al persoanei morale de drept public nu putea fi asimilat cu un interes public sau general și nu putea justifica încălcarea principiului egalității armelor și dreptul la respectul bunurilor creditorului pe care-l aducea reglementarea litigioas (decizia nr. 3/2006).

Reclamantul nu a indicat dacă a întreprins pași devant instanța de apel care, în orice caz, este legată de concluziile reținute de curba judiciară de vârf. II.

Prin decizia nr. 2748/2006, a șaisprezecelea cameră a curții administrative de apel din Atena a judecat, cu unanimitate, că aplicarea decretului legislativ nr. 496/1974 era contrară principiului egalității armelor și dreptul la respectul bunurilor. La 19 martie 2007, prima cameră a Consilului de Stat, compusă din șapte judecători, a judecat, cu unanimitate, că diferențierea în determinarea ratei dobânzilor moratoriis în funcție de debitor nu era justificată de nici un scop de interes public; a retransmis atunci cauza care i se sesizase devant formarea plenară pentru a se pronunța asupra conformității decretului legislativ nr. 496/1974 cu Constituția și Convenția (decizia nr. 802/2007). 17. art. 21 al decretului legislativ din 26 iunie/10 iulie 1944 „privind codificarea legilor relative la litigiile statului" prevede: Dobânzi moratoriis „Rata dobânzilor legale și a dobânzilor moratoriis pe orice datorie a statului este fixată la 6 % pe an (...). Aceste dobânzi sunt datorate de la data notificării recursului."

Potrivit jurisprudenței stabilite a Curții de Casație (A.P. (Ol.) 40/2002, A.P. 1682/2000, A.P. 945/2001, A.P. 854/2005), cu privire la salarii, alocații și remunerații, art. 655 al codului civil stabilește o zi fixă de versare, deci, după această zi, angajatorul este pus în demreu potrivit articolului 341 § 1 al codului civil și dobânzi moratoriis sunt datorate de la această zi potrivit articolului 345 a) al codului civil. PE DREPT I.

Curtea constată că cauza este în prezent pendantă devant tribunalul de primă instanță, statuând ca instanță de apel, după retransmitere de Curtea de Casație. Reclamantul nu a indicat dacă a întreprins pași devant această instanță. Curtea constată totuși că, dacă tribunalul de primă instanță este din nou sesizat cu cauza, va trebui să se conformeze concluziilor reținute de Curtea de Casație și va respinge reclamantul. Apare deci că reclamantul, care s-a adresat Curții în timp ce procedura nu este formal încheiată, își bazează sezisirea pe faptul că procedura pe retransmitere nu are nici o șansă de a-i fi favorabilă. Curtea consideră că această abordare este rezonabilă. În aceste condiții, ar trebui să considerăm că decizia internă definitiv este în această speță hotărârea pronunțată de formarea plenară a Curții de Casație (a se vedea, în acest sens, printre mulți alții, Kyriakakou și Kyriakakos c. Grecia (dec.), nr. 21813/02, 19 mai 2005).

Curtea constată pe lângă aceasta că această plângere nu este evident nechibzuită în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Curtea constată pe lângă aceasta că nu se confruntă cu nici un alt motiv de neadmisibilitate. Ar trebui deci să o declare recevabil. B. Pe fond

Guvernul afirmă că reclamantul nu este titulul unui „bun", în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1, ținând seama că nu obținuse o decizie judiciară definitiv ordonând statului să-i verseze o rată de dobândă mai mare de 6 %. Dimpotrivă, curba judiciară de vârf a respins această cerere în mod irevocabil, în conformitate cu jurisprudența stabilită pe această problemă.

Ca măsură secundară, Guvernul afirmă că dacă ingering este, aceasta cade sub imperiul al doilea alineat al articolului 1 al Protocolului nr. 1, este prevăzut de lege și menține un echilibru just cu scopul de interes general urmărit, care este în caz protecția patrimoniilor unui spital public. Guvernul adaugă că în perioada în cauză, rata inflației oscila între 2,6 și 3,6 %; prin urmare, prin fixarea ratei dobânzii moratoriis la 6 %, instanțele sesizate nu au diminuat valoarea datoriei reclamantului, dar au crescut-o dimpotrivă.

Reclamantul afirmă că Curtea de Casație a recunoscut clar dreptul lui de a percepe dobânzi moratoriis și că, din aceasta cauza, curba judiciară de vârf a procedat, în a doua etapă, la controlul legalității ingerenei litigioase. El afirmă că putea deci pretinde a avea cel puțin o „speranță legitimă" de a obține folosință efectivă a unui drept de proprietate. La această privință, se referă la schimbarea jurisprudenței pe această problemă (a se vedea §16 mai sus) care militează de asemenea în favoarea tezelor sale.

Reclamantul pretinde că fixarea ratei dobânzilor moratoriis la 6 %, în timp ce la momentul faptelor rata aplicată persoanelor fizice oscila între 23 % și 27 %, a diminuat valoarea datoriei sale, fără ca aceasta să fie justificată de nici un scop de interes public. El observă că rata de 6 % pe an este prevăzută de decretul legislativ nr. 496/1974, care este o lege adoptată cu câteva zile înainte de căderea dictaturii colonelilor în Grecia și care repetă, cuvânt cu cuvânt, dispoziția inițială, o lege din 1909. Potrivit lui, această măsură vizează numai să mascare administrația proastă a persoanelor morale de drept public grec și rupe echilibrul just care trebuie să domnească între salvgardarea dreptului la respectul bunurilor și cerințele interesului general.

Potrivit jurisprudenței Curții, art. 1 al Protocolului nr. 1 conține trei norme distincte: prima, care se exprimă în prima propoziție a primului alineat și are un caracter general, enunță principiul respectului proprietății; a doua, figurând în a doua propoziție a aceluiași alineat, vizează lipsa de proprietate și o supune anumitor condiții; cât la a treia, consemnată în al doilea alineat, ea recunoaște statelor puterea, printre altele, de a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general. Nu este totuși o problemă de reguli lipsit de relație între ele. A doua și a treia se referă la exemple particulare de atingeri ale dreptului de proprietate; prin urmare, ele trebuie să se interpreteze în lumina principiului consacrat de prima.

Curtea reamintește pe lângă aceasta că „bunuri" în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1 pot fi fie „bunuri actuale" (a se vedea, printre mulți alții, Van der Mussele c. Belgia, hotărâre din 23 noiembrie 1983, seria A nr. 70, p. 23, § 48), fie valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în temeiul căreia un reclamant poate pretinde a avea cel puțin o „speranță legitimă" de a obține folosință efectivă a unui drept de proprietate (Malhous c. Republica Cehă (dec.) [Marea Cameră], nr. 33071/96, CEDO 2000-XII; Kopecký c. Slovacia [Marea Cameră], nr. 44912/98, § 35, CEDO 2004-IX).

În caz, instanțele sesizate au recunoscut că spitalul avea o datorie de 4 806 euro față de reclamant și că această sumă trebuia majorată cu dobânzi moratoriis. Ele creaseseră deci în favoarea reclamantului o creanță privind dobânzile moratoriis care era suficient stabilit pentru a fi exigibil (a se vedea în special Raffineries grecești Stran și Stratis Andreadis c. Grecia, hotărâre din 9 decembrie 1994, seria A nr. 301-B, p. 84, § 59). Întrebarea se pune deci dacă diferența dintre rata dobânzilor moratoriis aplicabilă datoriilor statului și cea aplicabilă datoriilor persoanelor fizice a cauzat reclamantului un prejudiciu contrăcând cerințele articolului 1 al Protocolului nr. 1 (a se vedea, mutatis mutandis, Aktaș și alții c. Turcia, nr. 19264/92, §§ 32-34, 30 ianuarie 2001).

Curtea observă, mai întâi, că spitalul împotriva căruia s-a întors reclamantul nu a fost pus la caz în speța prezentă să acționeze ca deținător al puterii publice ci era asimilat cu un angajator privat. De fapt, litigiul a fost născut în cadrul unui contract de muncă de drept privat, domeniu în care spitalul trebuia să poată îndeplini aceleași obligații față de angajații săi ca alți angajatori ai sectorului privat, fără a face apel la privilegii de stat pentru a-și ușura datoriile. Cu toate acestea, invocând statutul de persoană morală de drept public, spitalul a reușit să beneficieze de o rată aproape patru ori mai mică decât cea aplicată persoanelor fizice pentru aceeași perioadă. Curtea deci trebuie să aprecieze această diminuare a datoriei reclamantului, fără a trebui să țină seama, după cum sugerează Guvernul, de rata inflației pentru perioada în cauză, această problemă fiind fără relație cu plângerea reclamantului, care nu se plânge in abstracto de rata fixată ci de diferența dintre rate potrivit identității debitorului.

Curtea admite că persoanele morale de drept public pot bucura, în exercitarea funcțiilor lor, de privilegii și imunități care le permit să-și îndeplinească efectiv misiunile de drept public. Cu toate acestea, ea consideră că simpla apartenență la structura statului nu este suficientă în sine pentru a legitima, în toate circumstanțele, aplicarea privilegiilor de stat, ci trebuie ca aceasta să fie necesară pentru bun exercitarea funcțiilor publice (a se vedea, mutatis mutandis, Bere și Regan c. Germania [GC], nr. 28934/95, §§ 53 și 57, 18 februarie 1999; Hirschhorn c. România, nr. 29294/02, §§ 92-100, 26 iulie 2007).

Cu toate acestea, Curtea nu poate accepta teza Guvernului, potrivit căreia diferențierea în determinarea ratei dobânzilor moratoriis era indispensabilă în speța pentru a asigura bun funcționare al spitalului. După cum au exprimat bine tribunalul de primă instanță din Atena și magistrații Curții de Casație în opinia lor disidentă (a se vedea paragrafe 9 și 13 mai sus), simplul interes de trezorerie al persoanei morale de drept public nu poate fi asimilat cu un interes public sau general și nu poate justifica încălcarea dreptul la respectul bunurilor creditorului pe care o aduce reglementarea litigioas. Pe lângă aceasta, Curtea observă că Guvernul nu prezintă nici un alt motiv rezonabil și obiectiv de natură să justifice distinția sub aspect cerințele articolului 1 al Protocolului nr. 1 (a se vedea, mutatis mutandis, Larkos c. Cipru, nr. 29515/95, § 31, CEDO 1999-I).

Aceste elemente sunt suficiente Curții pentru a concluziona că determinarea dobânzilor moratoriis datorate de spital, persoană morală de drept public, la o rată aproape patru ori mai mică decât cea aplicată persoanelor fizice pentru aceeași perioadă, a ținut dreptul reclamantului la respectul bunurilor sale, în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1. Prin urmare, a existat o încălcare a acestei dispoziții. II.

Curtea reamintește că principiul egalității armelor – unu din elementele noțiunii mai largi de proces echitabil – necesită ca fiecare parte să i se ofere o posibilitate rezonabilă de a-și prezenta cauza în condiții care nu o pun în situație de dezavantaj clar față de partea adversă (a se vedea, printre altele, Platakou c. Grecia, nr. 38460/97, § 47, CEDO 2001-I).

Cu toate acestea, în caz, reclamantul a putut prezenta fără obstacole toți argumentele pe care le considera relevante pentru apărarea intereselor sale. Drepturile sale proceduale au fost respectate în același grad ca și cele ale spitalului și nu i s-a refuzat nici un avantaj de procedură de care ar fi beneficiat acesta. De fapt, pretensiunile reclamantului poartă exclusiv asupra fondului litigiului și nu sunt de natură să pună în joc principiul egalității armelor.

Ca urmare, această plângere este evident nechibzuită și trebuie respinsă în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție. III.

Ca reparație pentru prejudiciul material, reclamantul cere dobânzi moratoriis potrivit ratelor prevăzute de legea nr. 876/1979 privind ratele dobânzilor pentru datoriile dintre persoane fizice sau datoriile persoanelor fizice față de persoane morale de drept public. Cu tabele în sprijin, calculând sumele cerute de la 15 februarie 1998 la 31 decembrie 2007, el cifra această sumă la 6 572,41 euro (EUR).

Guvernul contestă modul de calcul urmat de reclamant și afirmă că suma alocată la acest titlu nu ar putea depăși 1 174,64 EUR; această sumă corespunde diferenței dobânzilor care rezultă din rata aplicată între persoane fizice, pentru perioada care merge de la 5 decembrie 2000 (data la care reclamantul a notificat recursul său părții adverse) la 12 ianuarie 2006 (data deciziei nr. 3/2006 a formării plenare a Curții de Casație) și rata de 6 %.

Curtea reamintește că o hotărâre constând o încălcare atrage pentru statul pârât obligația juridică de a pun capăt încălcării și de a-i șterge consecințele în modul de a restabili pe cât se poate situația anterioară aceluia (Iatridis c. Grecia (satisfacție echitabilă) [Marea Cameră], nr. 31107/96, § 32, CEDO 2000-XI).

În caz, Curtea observă mai întâi că nu a fost susținut că reclamantul perceput o sumă oarecare ca dobânzi. Trebuie deci să fixez și să i-o acord dobânzi pe capitalul alocat de instanțele naționale; argumentul Guvernului, potrivit căruia reclamantul are numai dreptul la diferența rezultând din cele două rate de dobândă aplicate ar fi fost valid dacă reclamantul perceput deja dobânzi la o rată de 6 %. Pe lângă aceasta, în ceea ce privește dies a quo a calculului dobânzilor, Curtea nu vede nici o rație de a se abate de la ceea ce a fost hotărât de instanțele naționale, care au fixat acest termen la ziua următoare când fiecare creanță devenise exigibilă (a se vedea paragrafe 7 și 9 mai sus). În final, cu privire la dies ad quem, Curtea reamintește că dobânzile moratoriis sunt destinate să repareze prejudiciul suferit de creditor din cauza întârzierii debitorului în executare obligației sale de a se elibera de datorie; deci, atât timp cât reclamantul nu perceput sumele în cauză, nu este nici o rație valabilă de a fixa ziua la data pronunțării deciziei nr. 3/2006, după cum sugerează Guvernul.

În vederea celor de mai sus, Curtea consideră că ar trebui să acord reclamantului suma cerută în întregime, rotunjit la 6 572 EUR. 2. Prejudiciu moral

Reclamantul cere pe lângă aceasta 3 000 EUR ca reparație pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit.

Guvernul afirmă că o constatare a încălcării constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă ca reparație pentru prejudiciul moral.

În caz, Curtea consideră prejudiciul moral suficient reparat de constatarea încălcării din prezenta hotărâre. B. Cheltuieli și costuri

Reclamantul cere de asemenea, cu facturi în sprijin, 2 299,85 EUR pentru cheltuielile și costurile suportate devant tribunalul de primă instanță și Curtea de Casație și 5 000 EUR pentru cele suportate devant Curte.

Guvernul afirmă că această cerere este excesivă și nejustificată și invită Curtea să o respingă. Ca măsură alternativă, el afirmă că suma alocată la acest titlu nu ar putea depăși 2 000 EUR.

Curtea reamintește că alocarea cheltuielilor și costurilor potrivit articolului 41 presupune că se găsesc stabilit realitatea, necesitatea și, pe lângă aceasta, caracterul rezonabil al ratei (Iatridis c. Grecia, anterior citată, § 54). În caz, ținând seama de elementele în posesia sa și al criteriilor menționate mai sus, Curtea consideră rezonabilă suma de 4 000 EUR toți costurile și o alocare reclamantului, plus orice sumă care ar putea fi datoric de acesta la titlu de impozit. C. Dobânzi moratoriis

Curtea consideră adecvat de a modela rata dobânzilor moratoriis pe rata dobânzii facilitatei de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară cererea recevabil cu privire la plângerea derivată din dreptul reclamantului la respectul bunurilor sale și neadmisibilă pentru surplus; 2. Declară că a existat o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1; 3. Declară că constatarea încălcării Convenției constituie în speța o satisfacție echitabilă suficientă pentru orice prejudiciu moral eventuali suferit de reclamant; 4. Declară a) că statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitiv în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, 6 572 EUR (șase mii cinci sute șaptezeci și doi euro) pentru prejudiciu material și 4 000 EUR (patru mii euro) pentru cheltuieli și costuri, plus orice sumă care ar putea fi datoric la titlu de impozit de reclamant pe această din urmă sumă; b) că de la expirarea acestui termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilitatei de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Întocmit în franceză, apoi comunicat în scris la 22 mai 2008, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din regulament. André Wampach Nina Vajić Grefier adjoint Președintă

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 33977/06) dirigée contre la République hellénique par un ressortissant de cet Etat, M. Efthymios Meïdanis (« le requérant »), qui a saisi la Cour le 5 juillet 2006 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M es M. Alexopoulou et I. Ktistakis, avocats aux barreaux d’Athènes et de Thiva respectivement. Le gouvernement grec (« le Gouvernement ») est représenté par les délégués de son agent, M. S. Spyropoulos, assesseur auprès du Conseil juridique de l’Etat et M me S. Trekli, auditrice auprès du Conseil juridique de l’Etat.

Le requérant se plaint d’une violation du principe de l’égalité des armes et d’une atteinte à son droit au respect de ses biens.

Le 4 mai 2007, la Cour a décidé de communiquer le grief tiré du droit du requérant au respect de ses biens au Gouvernement. Se prévalant des dispositions de l’article 29 § 3 de la Convention, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l’affaire. EN FAIT I.

Médecin de son état, le requérant travailla comme interne au sein de Sismanogleio , un hôpital public d’Athènes, sur la base d’un contrat de droit privé à durée déterminée. Le 20 novembre 2000, il saisit le tribunal de paix d’Amaroussio d’une demande contre l’hôpital tendant au paiement des salaires dus pour la période allant de janvier à septembre 1998, d’un montant total de 1 637 669 drachmes (4 806 euros). Il demandait que cette somme soit majorée d’intérêts moratoires, selon les taux prévus par la loi n o 876/1979 relative aux taux d’intérêts pour les dettes entre particuliers ou les dettes des particuliers vis-à-vis des personnes morales de droit public. Dans son cas, ce taux serait de 27 % pour une partie de la période à prendre en considération et de 23 % pour le restant. Ce recours fut notifié à l’hôpital le 5 décembre 2000.

Le 19 novembre 2001, le tribunal reconnut l’obligation de l’hôpital de verser au requérant la totalité de la somme réclamée, majorée d’intérêts au taux légal de 6 % l’an, tel que prévu par la loi n o 496/1974 relative aux dettes des personnes morales de droit public. Le tribunal, qui avait ventilé le capital à verser, nota en outre que les intérêts sur les différentes sommes ainsi fixées devaient être payés à compter du jour suivant l’expiration du délai de paiement, en l’occurrence à partir du 15 février 1998 pour la première tranche du capital et du 15 octobre 1998 pour la dernière (décision n o 925/2001).

Les 8 avril et 12 décembre 2002 respectivement, l’hôpital et le requérant interjetèrent appel.

Le 30 avril 2003, le tribunal de grande instance d’Athènes, statuant comme juridiction d’appel, considéra que la différenciation dans la détermination du taux des intérêts moratoires en fonction du débiteur profitait indûment aux personnes morales de droit public et n’était justifiée par aucun but d’intérêt public, le simple intérêt de trésorerie ne pouvant pas être considéré comme un tel but. Faisant une longue référence à la jurisprudence de la Cour européenne des droits de l’homme, le tribunal conclut que l’application de la loi n o 496/1974 était contraire au principe de l’égalité des armes et portait violation des articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n o 1. Dès lors, il fit droit au recours du requérant et réajusta les montants dus à titre d’intérêts moratoires ; à l’instar du tribunal de paix, le tribunal de grande instance décida également que les intérêts moratoires étaient payables à compter du jour suivant l’expiration du délai de paiement (arrêt n o 2515/2003).

Le 29 juillet 2003, l’hôpital se pourvut en cassation.

Le 15 février 2005, la deuxième chambre de la Cour de cassation renvoya l’affaire devant la formation plénière pour se prononcer sur la conformité de la loi n o 496/1974 avec la Constitution et la Convention (arrêt n o 248/2005).

Le 12 janvier 2006, la formation plénière de la Cour de cassation jugea que, s’agissant des dettes des personnes morales de droit public, la détermination des intérêts moratoires à un taux inférieur à celui appliqué aux particuliers ne portait atteinte ni à l’article 6 § 1 de la Convention ni à l’article 1 du Protocole n o 1. En particulier, la haute juridiction considéra que l’article 6 § 1 de la Convention n’empêchait pas le législateur de prendre des mesures spéciales pour une catégorie de personnes, lorsque cela était justifié par des raisons d’intérêt public ou social, tels que, par exemple, la santé publique. Par ailleurs, la haute juridiction, tout en admettant que l’article 1 du Protocole n o 1 protégeait la propriété du créancier, affirma qu’il fallait également protéger les biens de l’hôpital pour lui permettre de servir sans entraves ses buts d’intérêt public. A la lumière de ces considérations, la Cour de cassation, à la majorité, cassa l’arrêt attaqué et renvoya l’affaire devant le tribunal de grande instance pour un nouvel examen.

Selon l’opinion dissidente de huit magistrats, la détermination des intérêts moratoires appliqués aux personnes morales de droit public à un taux presque quatre fois inférieur à celui appliqué aux particuliers constituait un traitement préférentiel inacceptable, car elle conduisait à la réduction de l’indemnité due. Selon eux, le simple intérêt de trésorerie de la personne morale de droit public ne pouvait pas être assimilé à un intérêt public ou général et ne pouvait pas justifier la violation du principe de l’égalité des armes et du droit au respect des biens du créancier que la réglementation litigieuse entraînait (arrêt n o 3/2006).

Le requérant n’a pas indiqué s’il a entrepris des démarches devant la juridiction d’appel qui, de toute façon, est liée par les conclusions retenues par la haute juridiction. II.

Par décision n o 2748/2006, la seizième chambre de la cour administrative d’appel d’Athènes jugea, à l’unanimité, que l’application du décret législatif n o 496/1974 était contraire au principe de l’égalité des armes et au droit au respect des biens. Le 19 mars 2007, la première chambre du Conseil d’Etat, composée de sept juges, jugea, à l’unanimité, que la différenciation dans la détermination du taux des intérêts moratoires en fonction du débiteur n’était justifiée par aucun but d’intérêt public ; elle renvoya alors l’affaire dont elle était saisie devant la formation plénière pour se prononcer sur la conformité du décret législatif n o 496/1974 avec la Constitution et la Convention (arrêt n o 802/2007).

L’article 21 du décret législatif du 26 juin/10 juillet 1944 « sur la codification des lois relatives aux litiges de l’Etat » prévoit : Intérêts moratoires « Le taux des intérêts légaux et des intérêts moratoires sur toute dette de l’Etat est fixé à 6 % par an (...). Lesdits intérêts sont dus à compter de la date de notification du recours. »

Selon une jurisprudence établie de la Cour de cassation (Α.Π. (Ολ.) 40/2002, Α.Π. 1682/2000, Α.Π. 945/2001, Α.Π. 854/2005), en ce qui concerne les salaires, les allocations et les rémunérations, l’article 655 du code civil établit un jour fixe de versement ( δήλη ημέρα ), de sorte que, passé ce jour, l’employeur soit mis en demeure en application de l’article 341 § 1 du code civil et que des intérêts moratoires soient dus à compter de ce jour en vertu de l’article 345 a) du code civil. EN DROIT I.

Le requérant se plaint d’une violation de son droit au respect de ses biens, tel que garanti par l’article 1 du Protocole n o 1, ainsi libellé : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. » A. Sur la recevabilité

La Cour note que l’affaire est actuellement pendante devant le tribunal de grande instance, statuant en appel, après renvoi par la Cour de cassation. Le requérant n’a pas indiqué s’il a entrepris des démarches devant cette juridiction. La Cour note toutefois que, si le tribunal de grande instance est à nouveau saisi de l’affaire, il devra se conformer aux conclusions retenues par la Cour de cassation et débouter le requérant. Il apparaît donc que le requérant, qui a saisi la Cour alors même que la procédure n’est pas formellement terminée, fonde cette saisine sur le fait que la procédure sur renvoi n’a aucune chance d’aboutir en sa faveur. La Cour estime que cette approche est raisonnable. Dans ces conditions, il y a lieu de considérer que la décision interne définitive est en l’occurrence l’arrêt rendu par la formation plénière de la Cour de cassation (voir, en ce sens, parmi beaucoup d’autres, Kyriakakou et Kyriakakos c. Grèce (déc.), n o 21813/02, 19 mai 2005).

La Cour constate en outre que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement affirme que le requérant n’est pas titulaire d’un « bien », au sens de l’article 1 du Protocole n o 1, car il n’a pas obtenu de décision judiciaire définitive ordonnant à l’Etat de lui verser un taux d’intérêt supérieur à 6 %. Bien au contraire, la haute juridiction nationale a rejeté cette demande de façon irrévocable, conformément à la jurisprudence établie en la matière.

A titre accessoire, le Gouvernement affirme que si ingérence il y a, celle-ci tombe sous l’emprise du second alinéa de l’article 1 du Protocole n o 1, est prévue par la loi et ménage un juste équilibre avec le but d’intérêt général poursuivi, qui est en l’occurrence la protection du patrimoine d’un hôpital public. Le Gouvernement ajoute que pendant la période incriminée, le taux d’inflation oscillait entre 2,6 et 3,6 % ; dès lors, en fixant le taux d’intérêt moratoire à 6 %, les juridictions saisies n’ont pas diminué la valeur de la créance du requérant, mais l’ont au contraire augmentée.

Le requérant affirme que la Cour de cassation a clairement reconnu son droit de percevoir des intérêts moratoires et que, pour cette raison, la haute juridiction a procédé, dans une deuxième étape, au contrôle de la légalité de l’ingérence litigieuse. Il affirme qu’il pouvait donc prétendre avoir au moins une « espérance légitime » d’obtenir la jouissance effective d’un droit de propriété. A cet égard, il se réfère au revirement de la jurisprudence en la matière (voir paragraphe 16 ci-dessus) qui milite aussi en faveur de ses thèses.

Le requérant prétend que la fixation du taux des intérêts moratoires à 6 %, alors qu’à l’époque des faits le taux appliqué aux particuliers oscillait entre 23 % et 27 %, diminua la valeur de sa créance, sans que cela ne soit justifié par aucun but d’intérêt public. Il note que le taux de 6 % l’an est prévu par le décret législatif n o 496/1974, qui est une loi adoptée quelques jours avant la chute de la dictature des colonels en Grèce et qui répète, mot à mot, la disposition initiale, une loi de 1909. Selon lui, cette mesure ne vise qu’à masquer la mauvaise administration des personnes morales de droit public grec et rompt le juste équilibre devant régner entre la sauvegarde du droit au respect des biens et les exigences de l’intérêt général.

Selon la jurisprudence de la Cour, l’article 1 du Protocole n o 1 contient trois normes distinctes : la première, qui s’exprime dans la première phrase du premier alinéa et revêt un caractère général, énonce le principe du respect de la propriété ; la deuxième, figurant dans la seconde phrase du même alinéa, vise la privation de propriété et la soumet à certaines conditions ; quant à la troisième, consignée dans le second alinéa, elle reconnaît aux Etats le pouvoir, entre autres, de réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général. Il ne s’agit pas pour autant de règles dépourvues de rapport entre elles. La deuxième et la troisième ont trait à des exemples particuliers d’atteintes au droit de propriété ; dès lors, elles doivent s’interpréter à la lumière du principe consacré par la première.

La Cour rappelle en outre que des « biens » au sens de l’article 1 du Protocole n o 1 peuvent être soit des « biens actuels » (voir, parmi beaucoup d’autres, Van der Mussele c. Belgique , arrêt du 23 novembre 1983, série A n o 70, p. 23, § 48), soit des valeurs patrimoniales, y compris des créances, en vertu desquelles un requérant peut prétendre avoir au moins une « espérance légitime » d’obtenir la jouissance effective d’un droit de propriété ( Malhous c. République tchèque (déc.) [GC], n o 33071/96, CEDH 2000-XII ; Kopecký c. Slovaquie [GC], n o 44912/98, § 35, CEDH 2004-IX).

En l’occurrence, les juridictions saisies ont reconnu que l’hôpital avait une dette de 4 806 euros vis-à-vis du requérant et que cette somme devait être majorée d’intérêts moratoires. Elles avaient donc créé au profit du requérant une créance relative aux intérêts moratoires qui était suffisamment établie pour être exigible (voir notamment Raffineries grecques Stran et Stratis Andreadis c. Grèce , arrêt du 9 décembre 1994, série A n o 301 ‑ B, p. 84, § 59). La question se pose donc de savoir si le décalage entre le taux des intérêts moratoires applicable aux dettes de l’Etat et celui applicable aux dettes des particuliers a fait subir au requérant un préjudice allant à l’encontre des exigences de l’article 1 du Protocole n o 1 (voir, mutatis mutandis , Aktaș et autres c. Turquie , n o 19264/92, §§ 32-34, 30 janvier 2001).

La Cour note, tout d’abord, que l’hôpital contre lequel s’est retourné le requérant ne fut pas appelé en l’espèce à agir comme détenteur de la puissance publique mais était assimilé à un employeur privé. En effet, le litige était né dans le cadre d’un contrat de travail de droit privé, domaine dans lequel l’hôpital devait pouvoir assumer les mêmes devoirs vis-à-vis de ses employés que les autres employeurs du secteur privé, sans faire appel à des privilèges étatiques pour alléger ses dettes. Pourtant, invoquant son statut de personne morale de droit public, l’hôpital a réussi à bénéficier d’un taux presque quatre fois inférieur à celui appliqué aux particuliers pour la même période. La Cour se doit donc d’apprécier cette diminution de la créance du requérant, sans devoir tenir compte, comme le suggère le Gouvernement, du taux d’inflation pour la période incriminée, cette question étant sans rapport avec le grief du requérant, qui ne se plaint pas in abstracto du taux fixé mais de l’écart entre les taux selon l’identité du débiteur.

La Cour admet que les personnes morales de droit public puissent jouir, dans l’exercice de leurs fonctions, de privilèges et immunités leur permettant d’accomplir efficacement leurs missions de droit public. Toutefois, elle estime que la seule appartenance à la structure de l’Etat ne suffit pas en elle-même pour légitimer, en toutes circonstances, l’application de privilèges étatiques, mais il faut que cela soit nécessaire au bon exercice des fonctions publiques (voir, mutatis mutandis , Beer et Regan c. Allemagne [CG], n o 28934/95, §§ 53 et 57, 18 février 1999 ; Hirschhorn c. Roumanie , n o 29294/02, §§ 92-100, 26 juillet 2007).

Or, la Cour ne saurait accepter la thèse du Gouvernement, selon laquelle la différenciation dans la détermination du taux des intérêts moratoires était indispensable en l’espèce pour assurer le bon fonctionnement de l’hôpital. Comme l’ont bien exprimé le tribunal de grande instance d’Athènes et les magistrats de la Cour de cassation dans leur opinion dissidente (voir paragraphes 9 et 13 ci-dessus), le simple intérêt de trésorerie de la personne morale de droit public ne peut pas être assimilé à un intérêt public ou général et ne peut pas justifier la violation du droit au respect des biens du créancier qu’entraîne la réglementation litigieuse. Par ailleurs, la Cour note que le Gouvernement n’avance aucun autre motif raisonnable et objectif de nature à justifier la distinction au regard des exigences de l’article 1 du Protocole n o 1 (voir, mutatis mutandis , Larkos c. Chypre , n o 29515/95, § 31, CEDH 1999-I).

Ces éléments suffisent à la Cour pour conclure que la détermination des intérêts moratoires dus par l’hôpital, personne morale de droit public, à un taux presque quatre fois inférieur à celui appliqué aux particuliers pour la même période, a porté atteinte au droit du requérant au respect de ses biens, au sens de l’article 1 du Protocole n o 1. Partant, il y a eu violation de cette disposition. II.

La Cour rappelle que le principe de l’égalité des armes – l’un des éléments de la notion plus large de procès équitable – requiert que chaque partie se voit offrir une possibilité raisonnable de présenter sa cause dans des conditions qui ne la placent pas dans une situation de net désavantage par rapport à la partie adverse (voir, parmi d’autres, Platakou c. Grèce , n o 38460/97, § 47, CEDH 2001-I).

Or, en l’occurrence, le requérant a pu présenter sans entraves tous les arguments qu’il jugeait pertinents pour la défense de ses intérêts. Ses droits procéduraux ont été respectés au même titre que ceux de l’hôpital et il ne s’est vu refuser aucun avantage de procédure dont aurait joui ce dernier. En effet, les allégations du requérant portent exclusivement sur le fond du litige et ne sont pas de nature à faire entrer en jeu le principe de l’égalité des armes.

Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. III.

Au titre du dommage matériel, le requérant réclame les intérêts moratoires selon les taux prévus par la loi n o 876/1979 relative aux taux d’intérêts pour les dettes entre particuliers ou les dettes des particuliers vis-à-vis des personnes morales de droit public. Tableaux à l’appui, calculant les montants réclamés du 15 février 1998 au 31 décembre 2007, il chiffre cette somme à 6 572,41 euros (EUR).

Le Gouvernement conteste le mode de calcul suivi par le requérant et affirme que la somme allouée à ce titre ne saurait dépasser 1 174,64 EUR ; cette somme correspond à la différence des intérêts qui découle du taux appliqué entre particuliers, pour la période allant du 5 décembre 2000 (date à laquelle le requérant notifia son recours à la partie adverse) au 12 janvier 2006 (date de l’arrêt n o 3/2006 de la formation plénière de la Cour de cassation) et du taux de 6 %.

La Cour rappelle qu’un arrêt constatant une violation entraîne pour l’Etat défendeur l’obligation juridique de mettre un terme à la violation et d’en effacer les conséquences de manière à rétablir autant que faire se peut la situation antérieure à celle-ci ( Iatridis c. Grèce (satisfaction équitable) [GC], n o 31107/96, § 32, CEDH 2000-XI).

En l’occurrence, la Cour note tout d’abord qu’il n’a pas été allégué que le requérant ait perçu une somme quelconque aux titre des intérêts. Il y a donc lieu de fixer et de lui accorder des intérêts sur le capital alloué par les juridictions nationales ; l’argument du Gouvernement, selon lequel le requérant a seulement droit à la différence résultant des deux taux d’intérêts applicables aurait été valable si le requérant avait déjà perçu des intérêts à un taux de 6 %. Par ailleurs, en ce qui concerne le dies a quo du calcul des intérêts, la Cour ne voit aucune raison de s’écarter de ce qui a été décidé par les juridictions nationales, qui ont fixé ce délai au lendemain du jour où chaque créance est devenue exigible (voir paragraphes 7 et 9 ci-dessus). Enfin, pour ce qui est du dies ad quem , la Cour rappelle que les intérêts moratoires sont destinés à réparer le préjudice subi par le créancier du fait du retard dans l’exécution par le débiteur de son obligation de se libérer de sa dette ; dès lors, tant que le requérant n’a pas encore perçu les sommes dont il s’agit, il n’y a aucune raison valable de fixer ce jour à la date du prononcé de l’arrêt n o 3/2006, comme le suggère le Gouvernement.

Au vu de ce qui précède, la Cour estime qu’il y a lieu d’accorder au requérant la somme réclamée en entier, arrondie à 6 572 EUR. 2. Dommage moral

Le requérant réclame en outre 3 000 EUR au titre du préjudice moral qu’il aurait subi.

Le Gouvernement affirme qu’un constat de violation constituerait en soi une satisfaction équitable suffisante au titre du dommage moral.

En l’occurrence, la Cour estime le préjudice moral suffisamment réparé par le constat de violation du présent arrêt. B. Frais et dépens

Le requérant demande également, factures à l’appui, 2 299,85 EUR pour les frais et dépens encourus devant le tribunal de grande instance et la Cour de cassation et 5 000 EUR pour ceux encourus devant la Cour.

Le Gouvernement affirme que cette demande est excessive et injustifiée et invite la Cour à la rejeter. A titre alternatif, il affirme que la somme allouée à ce titre ne saurait dépasser 2 000 EUR.

La Cour rappelle que l’allocation de frais et dépens au titre de l’article 41 présuppose que se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et, de plus, le caractère raisonnable de leur taux ( Iatridis c. Grèce , précité, § 54). En l’espèce, compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 4 000 EUR tous frais confondus et l’accorde au requérant, plus tout montant pouvant être dû par ce dernier à titre d’impôt. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré du droit du requérant au respect de ses biens et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1 ; 3. Dit que le constat de violation de la Convention constitue en l’espèce une satisfaction équitable suffisante pour tout préjudice moral éventuellement subi par le requérant ; 4. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 6 572 EUR (six mille cinq cent soixante douze euros) pour dommage matériel et 4 000 EUR (quatre mille euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par le requérant sur cette dernière somme ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 22 mai 2008, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. André Wampach Nina Vajić Greffier adjoint Présidente