AFFAIRE KOSKINA ET AUTRES c. GRECE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 2602/06) împotriva Republicii Eladice de trei cetățeni ai acestui stat, doamna Athina Koskina, D-nii Konstantinos Vlahos și Spyridon Metallinos (denumiți în continuare reclamanți), care au sesizat-o pe 3 ianuarie 2006 în temeiul articolului 34 al Convenției de protejare a Drepturilor Omului și a libertăților fundamentale (denumită în continuare Convenția).

Reclamanții sunt reprezentați de avocate V. Skordaki din baroul din Atena. Guvernul grec (denumit în continuare Guvernul) este reprezentat de delegații agentului său, D. M. Apessos, consilier al Consiliului juridic al Statului și doamna O. Patsopoulou, assessoare la Consiliul juridic al Statului.

Reclamanții susțineau în special atingeri la dreptul lor la un proces echitabil și la cel al respectării bunurilor lor.

La 7 februarie 2007, Curtea a hotărât comunicarea unuia dintre griefuri, privind dreptul de acces la un tribunal, Guvernului. Invocând dispozițiile articolului 29 § 3, a hotărât ca admisibilitatea și fondul cauzei să fie examinate simultan. FAPTE I.

Prima reclamantă, care este soacra celorlalți doi reclamanți, susține că este proprietara unui teren agricol de 156.000 m².

La 23 februarie, 31 mai și 30 iunie 1996 respectiv, vecini au sesizat tribunalul de paix din Corefu cu trei acțiuni împotriva reclamanților, solicitând să fie recunoscuți proprietari ai 19.000 m² din domeniu. Deși legal citați, reclamanții nu s-au prezentat la ședință.

La 30 iulie 1998, tribunalul de paix a admis acțiunile și a ordonat reclamanților să restituie vecinilor domeniul litigios (deciziile nr. 306, 307 și 308/1998).

La 6 august 1999, reclamanții au contestat deciziile menționate mai sus. Au susținut că numai prima reclamantă putea sta în judecată ca proprietara, deoarece ceilalți doi reclamanți "nu aveau nicio legătură cu domeniul litigios"; conform lor, era vorba despre un artificiu din partea vecinilor, pentru a-i împiedica pe ei să depună mărturie.

La 26 iunie 2003, tribunalul de mare instanță din Corefu, statuând ca instanță de apel, a respins reclamanții, considerând că vecinii lor erau proprietarii domeniului (hotărârea nr. 202/2003).

La 27 octombrie 2003, reclamanții au făcut recurs în casație. În recursul lor, au rezumat mai întâi procedura urmată până la introducerea recursului și au relatat faptele cauzei; ulterior, și-au expus motivele de casație. Pentru afacerile sub competența tribunalului de paix (adică cu mică valoare financiară), art. 560 din codul de procedură civilă limitează la patru motivele de casație autorizate (încălcare a unei reguli de fond, viciu în componența tribunalului, incompetență materială și încălcare a principiului publicității dezbaterilor). Cu toate acestea, reclamanții și-au bazat recursul pe art. 559 din același cod (care autorizează douăzeci de motive de casație pentru orice altă afacere), susținând că valoarea litigiului era importantă și că afacerea nu ar fi trebuit să fie examinată de un tribunal de paix.

În plus, după ce au citat lungi extrase din decizia pronunțată în apel, reclamanții au reproșat tribunalului de mare instanță că a acceptat ca vecinii lor să devină proprietari ai domeniului prin cesiuni succesive, în timp ce niciun act formal de transfer de proprietate nu avea loc. În final, ultimii doi reclamanți și-au iterat argumentul că nu trebuiau să participe la litigiu.

La 24 mai 2005, Curtea de Casație a respins recursul. Reamintind că art. 560 din codul de procedură civilă era disposiția relevantă în cazul de față, înalta instanță a declarat inadmisibile motivele bazate pe art. 559, considerând că limitarea numărului de motive autorizate era justificată de natura litigiului, vizau un scop de interes public (accelerarea procedurilor în afacerile cu mică valoare financiară) și nu prejudiciază dreptul de acces la tribunal garantat de art. 6 § 1 al Convenției. De asemenea, Curtea de Casație a declarat inadmisibil motivul de casație bazat pe incompetența materială a tribunalului de paix, cu motivul că un asemenea motiv nu putea viza decât jurisdicția care pronunțase decizia contestată, în cazul de față tribunalul de mare instanță; or, acesta era într-adevăr competent în cazul de față. În final, Curtea de Casație consideră că reclamanții nu precizaseră în recursul lor circumstanțele de fapt pe care se bazase jurisdicția de apel pentru a accepta că vecinii lor deviniseră proprietari ai domeniului prin cesiuni succesive și declară inadmisibil acest motiv (hotărârea nr. 968/2005). Această hotărâre a fost pusă la curat și certificată conformă la 12 iulie 2005. II.

Reclamanții se plâng că Curtea de Casație a arătat formalism excesiv prin a declara inadmisibil unul din motivele lor pe motiv că nu menționaseră circumstanțele de fapt pe care se bazase jurisdicția de apel pentru a accepta drepturile de proprietate ale vecinilor lor. 1. Asupra admisibilității

Curtea constată că acest grief nu este în mod evident neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Curtea remarcă de asemenea că nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie să-l declare admisibil. 2. Asupra fondului a) Argumentele părților

Guvernul expune că Curtea de Casație nu acționează ca o treime instanță. Sarcina sa nu constă în reexaminarea faptelor cauzei, ci în aprecierea legalității deciziei contestate. Guvernul subliniază că, în cauza de față, Curtea de Casație a pur și simplu aplicat jurisprudența constantă a sa cu privire la condițiile de admisibilitate a unui recurs în casație. În special, conform acestei jurisprudențe, atunci când apelul este respins ca neîntemeiat de jurisdicția inferioară după administrarea dovezilor, înalta jurisdicție cere ca persoana interesată să relate în recursul său faptele cauzei după cum au fost admise de jurisdicția inferioară. Reclamanții, care erau reprezentați de avocat, trebuiau să se aștepte la aplicarea acestei reguli.

Pentru Guvern, această expunere a faptelor reținute de jurisdicția de apel este într-adevăr indispensabilă pentru a permite Curții de Casație să-și exercite controlul asupra interpretării făcute de jurisdicția inferioară a regulilor de drept în cauză. Guvernul consideră rezonabil ca demandantul în casație să fie obligat să prezinte faptele cauzei după cum au fost stabilite de curtea de apel după administrarea dovezilor. În caz contrar, ar fi revenit Curții de Casație să caute ea însăși faptele cauzei care au condus curtea de apel la interpretarea litigioasă a dreptului intern.

Reclamanții ripostează că atitudinea înaltei jurisdicții constând în respingerea motivelor din cauza lipsei de claritate a fost deja sancționată de mai multe ori de Curtă. Cită în acest sens hotărârile Efstathiou și alții c. Grecia din 27 iulie 2006 și Zouboulidis c. Grecia din 14 decembrie 2006. Ei consideră că respingerea pentru inadmisibilitate a recursului lor în casație nu este un caz izolat, ci se încadrează într-o practică mai generală a Curții de Casație constând în a declara recurii inadmisibili din motive pur formale. Ei afirmă că într-adevăr relataseră în recursul lor în casație faptele pe care jurisdicția de apel și-a bazat sentința. În plus, dosarul complet al cauzei lor era depus în fața Curții de Casație, care deci aveau la dispoziție toate elementele necesare pentru a examina fondul recursului în cauză. b) Aprecierea Curții i. Principii generale

Curtea reamintește jurisprudența constantă a sa conform căreia nu are ca sarcină să se substituie jurisdicțiilor interne. În principal, autorităților naționale, în special curților și tribunalelor, le revine să interpreteze legislația internă (a se vedea, printre alte, García Manibardo c. Spania, nr. 38695/97, § 36, CEDO 2000-II). În plus, "dreptul la un tribunal", al cărui aspect dreptul de acces constituie un aspect particular, nu este absolut și se pretează limitărilor care sunt implicit admise, în special cu privire la condițiile de admisibilitate a unui recurs, deoarece prin natura sa chiar solicită o reglementare de către Stat, care se bucură la acest privitor de o anumită marjă de apreciere. Cu toate acestea, aceste limitări nu pot restrange accesul deschis unui justiciabil într-un asemenea mod sau la un punct atât de mult încât dreptul acestuia la un tribunal să fie atins în substanța sa însăși; în plus, ele se armonizează cu art. 6 § 1 doar dacă vizează un scop legitim și dacă există o relație rezonabilă de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit (a se vedea, printre alte, Edificaciones March Gallego S.A. c. Spania, hotărâre din 19 februarie 1998, Colecția de hotărâri și decizii 1998-I, p. 290, § 34). Într-adevăr, dreptul de acces la un tribunal este atins atunci când reglementarea sa încetează să servească scopurile securității juridice și ale bunei administrări a justiției și constituie o specie de barieră care împiedică justiciabilul să vadă litigiul său soluționat pe fond de jurisdicția competentă.

Curtea reamintește în plus că art. 6 al Convenției nu obligă statele contractante să creeze curți de apel sau de casație (a se vedea în special, Delcourt c. Belgia, hotărâre din 17 ianuarie 1970, seria A nr. 11, pp. 13-15, §§ 25-26). Cu toate acestea, dacă asemenea jurisdicții există, garanțiile articolului 6 trebuie respectate, în special în ceea ce privește asigurarea plinanților unui drept efectiv de acces la tribunale pentru a fi soluționate contestațiile relative la "drepturile și obligațiile de natură civilă" (a se vedea, printre altele, Brualla Gómez de la Torre c. Spania, hotărâre din 19 decembrie 1997, Colecția 1997-VIII, p. 2956, § 37). În plus, compatibilitatea limitărilor prevăzute de dreptul intern cu dreptul de acces la un tribunal recunoscut de art. 6 § 1 al Convenției depinde de particularitățile procedurii în cauză și trebuie luate în considerare toată procedura desfășurată în ordinea juridică internă și rolul pe care l-a jucat înalta jurisdicție, condițiile de admisibilitate a unui recurs în casație putând fi mai riguroase decât pentru un apel (Khalfaoui c. Franța, nr. 34791/97, CEDO 1999-IX).

Curtea reamintește în final că reglementarea relativ la formalitățile pentru formarea unui recurs vizează asigurarea bunei administrări a justiției și respectarea, în special, a principiului securității juridice. Cu toate acestea, persoanele interesate trebuie să se poată aștepta ca regulile să fie aplicate (Miragall Escolano și alții c. Spania, nr. 38366/97, 38688/97, 40777/98, 40843/98, 41015/98, 41400/98, 41446/98, 41484/98, 41487/98 și 41509/98, § 33, CEDO 2000-I).

Cu toate acestea, Curtea a ajuns la concluzia de mai multe ori că aplicarea de către jurisdicțiile interne a formalităților ce trebuie respectate pentru formarea unui recurs este susceptibilă să violeze dreptul de acces la un tribunal. Aceasta se întâmplă atunci când interpretarea prea formalistă a legalității ordinare făcută de o jurisdicție împiedică, de facto, examinarea pe fond a recursului exercitat de persoana interesată (Běleš și alții c. Republica Cehă, nr. 47273/99, § 69, CEDO 2002-IX; Zvolský și Zvolská c. Republica Cehă, nr. 46129/99, § 55, CEDO 2002-IX). ii. Aplicare în cazul de față a principiilor menționate mai sus

În cazul de față, Curtea constată că regula aplicată de Curtea de Casație pentru a se pronunța asupra admisibilității motivului în cauză este o construcție jurisprudențială: ea nu decurge din o disposiție procedurală specifică ci din combinația a patru articole din codul de procedură civilă. Pe scurt, înalta jurisdicție fixează o condiție de admisibilitate privind claritatea motivelor în casație.

Cu toate acestea, această regulă jurisprudențială respectă, în general, cerințele securității juridice și ale bunei administrări a justiției; atunci când demandantul în casație reprașează curții de apel o apreciere greșită a faptelor cauzei în raport cu regula juridică aplicată, pare rezonabil să se ceară ca el să relate în recursul său faptele relevante așa cum au fost admise de curtea de apel. Altfel, înalta jurisdicție nu ar putea să-și exercite controlul de anulare în raport cu decizia contestată; ar fi obligată să procedeze la o nouă stabilire a faptelor relevante ale cauzei și să le aprecieze ea însăși în raport cu regula de drept aplicată de curtea de apel. Această ipoteză nu poate fi contemplată, deoarece ar echivala cu cererea pentru înalta jurisdicție ca ea însăși să formuleze motivele de casație care sunt presupuse să fie examinate. Pe scurt, regula jurisprudențială aplicată în cazul de față se armonizează cu specificitatea rolului jucat de Curtea de Casație, al cărei control este limitat la respectarea dreptului (a se vedea, în acest sens, Brechos c. Grecia (hotărâre), nr. 7632/04, 11 aprilie 2006).

Nu se poate totuși susține în cazul de față că recursul în casație în cauză punea pe seama Curții de Casație sarcina de a proceda la o nouă stabilire a faptelor cauzei. Curtea remarcă în fapt că reclamanții formulaseră motivul după ce citaseră în recursul lor lungi extrase din decizia pronunțată în apel. În aceste condiții, Curtea consideră că faptele cauzei așa cum stabilite de jurisdicția de apel fusesera aduse la cunoștința Curții de Casație. A pronunța inadmisibilitatea motivului ridicat pe motiv că reclamanții nu precizaseră în recursul lor "circumstanțele de fapt pe care se bazase jurisdicția de apel pentru a accepta că vecinii lor deviniseră proprietari ai domeniului prin cesiuni succesive" (§13 mai sus) se înscrie într-o abordare prea formalistă care, în cazul de față, a împiedecat persoanele interesate să obțină examinarea pe fond a acuzațiilor lor de Curtea de Casație (a se vedea, în acest sens, Běleš și alții c. Republica Cehă, menționat mai sus, § 69; Zvolský și Zvolská c. Republica Cehă, menționat mai sus, § 55).

În lumina considerațiilor care preced, Curtea consideră că în cazul de față, limitarea dreptului de acces la un tribunal impusă de Curtea de Casație nu era proporțională scopului de a garanta securitatea juridică și buna administrare a justiției.

Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției cu privire la dreptul de acces la un tribunal. B. Privind celelalte presupuse încălcări ale articolului 6 § 1

Invocând art. 6 § 1 al Convenției, reclamanții se plâng de asemenea că au fost indebitat privați de posibilitatea de a invoca motivele de casație prevăzute de art. 559 din codul de procedură civilă. Conform lor, faptul de a trebui să se limiteze la patru motive prevăzute de art. 560 din același cod pentru afacerile sub competența tribunalului de paix a prejudiciat dreptul lor de acces la un tribunal. Ei afirmă că valoarea financiară a litigiului era foarte importantă și că Curtea de Casație respinsese pe nedrept motivul lor privind incompetența materială a tribunalului de paix. În plus, se plâng că tribunalul de mare instanță și Curtea de Casație au încălcat dreptul la un proces echitabil al ultimilor doi reclamanți, deoarece nu răspunseră la susținerea lor că nu aveau nicio posibilitate de a acționa în această afacere. Asupra admisibilității

În măsura în care reclamanții susțin că afacerea lor a fost judecată de jurisdicții care nu aveau competență materială, ceea ce ar fi avut ca rezultat restricționarea accesului lor la Curtea de Casație, Curtea consideră că reclamanții ar fi trebuit să conteste competența materială a tribunalului de paix în fața jurisdicțiilor de fond; or, deși legal citați, nu se prezentaseră la ședința din fața tribunalului de paix și nici măcar nu încercaseră să remedieze situația în fața tribunalului de mare instanță judecând în apel. Trebuiau deci să se aștepte ca Curtea de Casație să examineze recursul lor conform dispozițiilor aplicabile afacerilor sub competența unui tribunal de paix. Oricum, reclamanții nu stabiliră în niciun fel că faptul de a trebui să se limiteze la patru motive de casație restrânse accesul lor la înalta jurisdicție într-un asemenea mod sau la un punct atât de mult încât dreptul lor la un tribunal să fi fost atins în substanța sa.

În plus, în măsura în care ultimii doi reclamanți susțin că nu ar fi trebuit să fie implicați în litigiu, deoarece numai prima reclamantă, soacra lor, era proprietara domeniului litigios, Curtea consideră că, dacă aceasta ar fi fost situația, persoanele interesate ar fi putut pur și simplu să nu continue procedura în fața jurisdicțiilor sesizate. Or, au contestat și au formulat recurs în casație, cu toate că nimic nu-i obliga. Oricum, este contradictoric să se susțină, pe de o parte, că de fapt nu erau privite de procedură și, pe de altă parte, să se plângă că dreptul lor la un proces echitabil a fost încălcat.

Rezultă că aceste griefuri trebuie respinse în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției. II.

Curtea remarcă că jurisdicțiile grecești sesizate în cazul de față, suverane în examinarea intrebării dacă reclamanții erau proprietari ai suprafeței în cauză, au fost unanime în concluzia lor constând din aceea că terenul litigios nu aparținea reclamanților. Ținând seama de informațiile de care dispune și reamintind că revine în principal jurisdicțiilor naționale să interpreteze și să aplice dreptul intern (a se vedea García Ruiz c. Spania [GC], nr. 30544/96, § 28, CEDO 1999-I; Kopecký c. Slovacia [GC], nr. 44912/98, § 56, CEDO 2004-IX), Curtea nu vede în cazul de față nicio aparență de arbitraritate care ar fi permis-o să se abată de la concluzia jurisdicțiilor sesizate. În aceste circumstanțe, prima reclamantă nu poate pretenția că era proprietara unui "bun" în sensul articolului 1 din Protocolul 1.

Prin urmare, grieful formulat pe temeiul acestei dispoziții trebuie respins, în conformitate cu art. 35 § 3 al Convenției, pentru incompatibilitate ratione materiae cu dispozițiile Convenției. III.

Prima reclamantă solicită 350.000 de euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material, sumă care corespunde valorii actuale a terenului litigios, precum și 20.000 EUR cu titlu de daună morală. În final, ceilalți doi reclamanți solicită fiecare 15.000 EUR cu titlu de daună morală pe care ar fi suferit-o din cauza implicării injustificate în procedura litigioasă.

Guvernul invită Curtea să respingă cererea cu titlu de prejudiciu material. El afirmă de asemenea că o constatare de încălcare ar constitui de la sine o satisfacție echitabilă suficientă cu titlu de daună morală sau, subsidiară, că suma alocată la acest titlu nu ar putea depăși montantele de obicei acordate de Curtă în afaceri similare.

Curtea nu vede nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și vreun prejudiciu material de care prima reclamantă ar fi trebuit să sufere sau vreun daună morală pe care ceilalți doi reclamanți ar fi suferit-o din cauza implicării lor în procedura litigioasă; prin urmare trebuie respinse acest aspect al pretenției lor. Cu toate acestea, Curtea consideră că prima reclamantă poate solicita repararea prejudiciului moral suferit din cauza încălcării dreptului ei de acces la un tribunal. Statuând în echitate, îi acordă 5.000 EUR la acest titlu, plus orice montant care poate fi datorat cu titlu de impozit. B. Cheltuieli și dépens

Reclamanții cer de asemenea 15.000 EUR pentru cheltuielile și dépensele efectuate în fața jurisdicțiilor interne și a Curții. Nu produc nicio factură sau notă de onorariu.

Guvernul afirmă că pretenții reclamanților nu sunt justificate.

Curtea reamintește că alocarea de cheltuieli și dépens în temeiul articolului 41 presupune ca să se găsească stabilite realitatea lor, necesitatea și, în plus, caracterul rezonabil al ratei lor (Iatridis c. Grecia [GC], nr. 31107/96, § 54, CEDO 2000-XI).

În cazul de față, Curtea observă că pretenții reclamanților nu sunt însoțite de justificările necesare care să le permită calculul precis. Prin urmare, trebuie respinsă cererea lor. C. Dobânzi de întârziere

Curtea consideră oportun să bazeze rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii facilitații de creditare marginale a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte de procent. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă cu privire la grieful privind dreptul de acces la un tribunal și inadmisibilă pentru rest; 2. Constată că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției; 3. Hotărăște a) că Statul pârât trebuie să verseze primei reclamante, într-un termen de trei luni de la data în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 al Convenției, 5.000 EUR (cinci mii de euro) cu titlu de daună morală, plus orice montant care poate fi datorat cu titlu de impozit; b) că de la expirarea termenului menționat și până la plată, acest montant va fi majorat cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilitații de creditare marginale a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte de procent; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Făcut în limba franceză, apoi comunicat în scris la 21 februarie 2008 în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din regulament. Søren Nielsen Loukis Loucaides Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 2602/06) dirigée contre la République hellénique par trois ressortissants de cet Etat, M me Athina Koskina, MM. Konstantinos Vlahos et Spyridon Metallinos (« les requérants »), qui ont saisi la Cour le 3 janvier 2006 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Les requérants sont représentés par M e V. Skordaki, avocate au barreau d’Athènes. Le gouvernement grec (« le Gouvernement ») est représenté par les délégués de son agent, M. M. Apessos, conseiller auprès du Conseil juridique de l’Etat et M me O. Patsopoulou, assesseure auprès du Conseil juridique de l’Etat.

Les requérants alléguaient en particulier des atteintes à leur droit à un procès équitable et à celui au respect de leurs biens.

Le 7 février 2007, la Cour a décidé de communiquer l’un des griefs tirés du droit d’accès à un tribunal au Gouvernement. Se prévalant des dispositions de l’article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l’affaire. EN FAIT I.

La première requérante, qui est la belle-mère des deux autres requérants, affirme être la propriétaire d’un terrain agricole de 156 000 m².

Les 23 février, 31 mai et 30 juin 1996 respectivement, des voisins saisirent le tribunal de paix de Corfou de trois actions contre les requérants tendant à être reconnus propriétaires de 19 000 m² du domaine. Bien que légalement cités, les requérants ne comparurent pas à l’audience.

Le 30 juillet 1998, le tribunal de paix fit droit aux actions et ordonna aux requérants de restituer à leurs voisins le domaine litigieux (décisions n os 306, 307 et 308/1998).

Le 6 août 1999, les requérants interjetèrent appel des décisions susmentionnées. Ils soutinrent que seule la première requérante pouvait ester en justice en tant que propriétaire car les deux autres requérants « n’avaient rien à voir avec le domaine litigieux » ; selon eux, il s’agissait d’un stratagème de la part de leurs voisins, afin de les empêcher de déposer en tant que témoins.

Le 26 juin 2003, le tribunal de grande instance de Corfou, statuant en tant que juridiction d’appel, débouta les requérants, considérant que leurs voisins étaient les propriétaires du domaine (arrêt n o 202/2003).

Le 27 octobre 2003, les requérants se pourvurent en cassation. Dans leur recours, ils résumèrent tout d’abord la procédure suivie jusqu’à l’introduction de leur pourvoi et relatèrent les faits de la cause ; par la suite, ils exposèrent leurs moyens de cassation. S’agissant des affaires relevant de la compétence d’un tribunal de paix (à savoir d’un faible enjeu financier), l’article 560 du code de procédure civile limite à quatre les moyens de cassation autorisés (violation d’une règle de fond, vice dans la composition du tribunal, incompétence matérielle et violation du principe de la publicité des débats). Toutefois, les requérants fondèrent leur pourvoi sur l’article 559 du même code (qui autorise vingt moyens de cassation pour toute autre affaire), en soutenant que l’enjeu du litige était important et que l’affaire n’aurait pas dû être examinée par un tribunal de paix.

Par ailleurs, après avoir cité de longs extraits de la décision rendue en appel, les requérants reprochèrent au tribunal de grande instance d’avoir accepté que leurs voisins soient devenus propriétaires du domaine moyennant des cessions successives, alors qu’aucun acte formel de transfert de propriété n’avait eu lieu. Enfin, les deux derniers requérants réitérèrent leur argument qu’ils ne devaient pas participer au litige.

Le 24 mai 2005, la Cour de cassation rejeta le pourvoi. Rappelant que l’article 560 du code de procédure civile était la disposition pertinente en l’occurrence, la haute juridiction déclara irrecevables les moyens fondés sur l’article 559, en considérant que la limitation du nombre de moyens autorisés était justifiée par la nature du litige, visait un but d’intérêt public (l’accélération des procédures dans des affaires d’un faible enjeu financier) et ne portait pas atteinte au droit d’accès à un tribunal garanti par l’article 6 § 1 de la Convention. Par ailleurs, la Cour de cassation déclara irrecevable le moyen de cassation tiré de l’incompétence matérielle du tribunal de paix, au motif qu’un tel moyen ne pouvait viser que la juridiction qui avait rendu la décision attaquée, en l’occurrence le tribunal de grande instance ; or, celui-ci était bel et bien compétent en l’espèce. Enfin, la Cour de cassation considéra que les requérants n’avaient pas précisé dans leur pourvoi les circonstances de fait sur lesquelles s’était fondée la juridiction d’appel pour accepter que leurs voisins soient devenus propriétaires du domaine moyennant des cessions successives et déclara irrecevable ce moyen (arrêt n o 968/2005). Cet arrêt fut mis au net et certifié conforme le 12 juillet 2005. II.

Les requérants se plaignent que la Cour de cassation a fait preuve de formalisme excessif en déclarant irrecevable l’un de leurs moyens au motif qu’ils n’avaient pas mentionné les circonstances de fait sur lesquelles s’était fondée la juridiction d’appel pour accepter les droits de propriété de leurs voisins. 1. Sur la recevabilité

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. 2. Sur le fond a) Arguments des parties

Le Gouvernement expose que la Cour de cassation n’agit pas en tant que troisième degré de juridiction. Sa tâche ne consiste pas à réexaminer les faits de la cause, mais à apprécier la légalité de la décision attaquée. Le Gouvernement souligne que, dans la présente affaire, la Cour de cassation a purement et simplement appliqué sa jurisprudence constante quant aux conditions de recevabilité d’un pourvoi en cassation. En particulier, selon cette jurisprudence, lorsque l’appel est rejeté comme dénué de fondement par la juridiction inférieure après l’administration des preuves, la juridiction suprême exige que l’intéressé relate dans son pourvoi les faits de la cause tels qu’ils ont été admis par la juridiction inférieure. Les requérants, qui étaient représentés par un conseil, devaient s’attendre à ce que cette règle soit appliquée.

Pour le Gouvernement, cet exposé des faits retenus par la juridiction d’appel est en effet indispensable pour permettre à la Cour de cassation d’exercer son contrôle sur l’interprétation faite par la juridiction inférieure des règles de droit en cause. Le Gouvernement estime raisonnable que le demandeur en cassation soit tenu de présenter les faits de la cause tels qu’ils ont été établis par la cour d’appel après l’administration des preuves. Dans le cas contraire, il incomberait à la Cour de cassation de rechercher elle-même les faits de la cause ayant conduit la cour d’appel à l’interprétation litigieuse du droit interne.

Les requérants rétorquent que l’attitude de la haute juridiction consistant à rejeter des moyens en raison de leur manque de clarté a déjà été à plusieurs reprises sanctionnée par la Cour. Ils citent à cet égard les arrêts Efstathiou et autres c. Grèce du 27 juillet 2006, et Zouboulidis c. Grèce , du 14 décembre 2006. Ils estiment que le rejet pour cause d’irrecevabilité de leur pourvoi en cassation n’est pas un cas isolé, mais s’inscrit dans une pratique plus générale de la Cour de cassation consistant à déclarer des pourvois irrecevables pour des raisons purement formalistes. Ils affirment qu’ils avaient bel et bien relaté dans leur pourvoi en cassation les faits sur lesquels la juridiction d’appel avait fondé son jugement. Par ailleurs, le dossier complet de leur affaire était déposé devant la Cour de cassation, qui avait donc à sa disposition tous les éléments nécessaires pour examiner le bien-fondé du pourvoi en cause. b) Appréciation de la Cour i. Principes généraux

La Cour rappelle sa jurisprudence constante selon laquelle elle n’a pas pour tâche de se substituer aux juridictions internes. C’est au premier chef aux autorités nationales, notamment aux cours et tribunaux, qu’il incombe d’interpréter la législation interne (voir, parmi beaucoup d’autres, García Manibardo c. Espagne , n o 38695/97, § 36, CEDH 2000-II). Par ailleurs, le « droit à un tribunal », dont le droit d’accès constitue un aspect particulier, n’est pas absolu et se prête à des limitations implicitement admises, notamment quant aux conditions de recevabilité d’un recours, car il appelle de par sa nature même une réglementation par l’Etat, lequel jouit à cet égard d’une certaine marge d’appréciation. Toutefois, ces limitations ne sauraient restreindre l’accès ouvert à un justiciable de manière ou à un point tels que son droit à un tribunal s’en trouve atteint dans sa substance même ; enfin, elles ne se concilient avec l’article 6 § 1 que si elles tendent à un but légitime et s’il existe un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé (voir, parmi beaucoup d’autres, Edificaciones March Gallego S.A. c. Espagne , arrêt du 19 février 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998–I, p. 290, § 34). En effet, le droit d’accès à un tribunal se trouve atteint lorsque sa réglementation cesse de servir les buts de sécurité juridique et de bonne administration de la justice et constitue une sorte de barrière qui empêche le justiciable de voir son litige tranché au fond par la juridiction compétente.

La Cour rappelle en outre que l’article 6 de la Convention n’astreint pas les Etats contractants à créer des cours d’appel ou de cassation (voir, notamment, Delcourt c. Belgique , arrêt du 17 janvier 1970, série A n o 11, pp. 13-15, §§ 25-26). Cependant, si de telles juridictions existent, les garanties de l’article 6 doivent être respectées, notamment en ce qu’il assure aux plaideurs un droit effectif d’accès aux tribunaux pour faire statuer sur les contestations relatives à leurs « droits et obligations de caractère civil » (voir, parmi d’autres, Brualla Gómez de la Torre c. Espagne , arrêt du 19 décembre 1997, Recueil 1997-VIII, p. 2956, § 37). En outre, la compatibilité des limitations prévues par le droit interne avec le droit d’accès à un tribunal reconnu par l’article 6 § 1 de la Convention dépend des particularités de la procédure en cause et il faut prendre en compte l’ensemble du procès mené dans l’ordre juridique interne et le rôle qu’y a joué la Cour suprême, les conditions de recevabilité d’un pourvoi en cassation pouvant être plus rigoureuses que pour un appel ( Khalfaoui c. France , n o 34791/97, CEDH 1999-IX).

La Cour rappelle enfin que la réglementation relative aux formalités pour former un recours vise à assurer la bonne administration de la justice et le respect, en particulier, du principe de la sécurité juridique. Toutefois, les intéressés doivent pouvoir s’attendre à ce que les règles soient appliquées ( Miragall Escolano et autres c. Espagne , n os 38366/97, 38688/97, 40777/98, 40843/98, 41015/98, 41400/98, 41446/98, 41484/98, 41487/98 et 41509/98, § 33, CEDH 2000-I).

Cela étant, la Cour a conclu à plusieurs reprises que l’application par les juridictions internes de formalités à respecter pour former un recours est susceptible de violer le droit d’accès à un tribunal. Il en est ainsi quand l’interprétation par trop formaliste de la légalité ordinaire faite par une juridiction empêche, de fait, l’examen au fond du recours exercé par l’intéressé ( Běleš et autres c. République tchèque , n o 47273/99, § 69, CEDH 2002-IX ; Zvolský et Zvolská c. République tchèque , n o 46129/99, § 55, CEDH 2002 ‑ IX). ii. Application en l’espèce des principes susmentionnés

Dans le cas d’espèce, la Cour constate que la règle appliquée par la Cour de cassation pour se prononcer sur la recevabilité du moyen en cause est une construction jurisprudentielle : elle ne découle pas d’une disposition procédurale spécifique mais bien de la combinaison de quatre articles du code de procédure civile. Bref, la haute juridiction fixe en la matière une condition de recevabilité portant sur la clarté des moyens en cassation.

Il n’en reste pas moins que cette règle jurisprudentielle obéit, d’une manière générale, aux exigences de la sécurité juridique et de la bonne administration de la justice ; quand le demandeur en cassation reproche à la cour d’appel une appréciation erronée des faits de la cause par rapport à la règle juridique appliquée, il paraît raisonnable d’exiger qu’il relate dans son pourvoi les faits pertinents tels qu’ils ont été admis par la cour d’appel. A défaut, la haute juridiction ne serait pas en mesure d’exercer son contrôle d’annulation à l’égard de l’arrêt attaqué ; elle serait tenue de procéder à un nouvel établissement des faits pertinents de la cause et de les apprécier elle-même par rapport à la règle de droit appliquée par la cour d’appel. Cette hypothèse ne peut donc être envisagée, car elle équivaudrait à exiger de la haute juridiction qu’elle formule elle-même les moyens de cassation censés être soumis à son examen. En somme, la règle jurisprudentielle appliquée en l’espèce se concilie avec la spécificité du rôle joué par la Cour de cassation, dont le contrôle est limité au respect du droit (voir, en ce sens, Brechos c. Grèce (déc.), n o 7632/04, 11 avril 2006).

On ne peut toutefois soutenir en l’occurrence que le pourvoi en cassation en question faisait peser sur la Cour de cassation la charge de procéder à un nouvel établissement des faits de la cause. La Cour note en effet que les requérants avaient formulé leur moyen après avoir cité dans leur pourvoi de longs extraits de la décision rendue en appel. Dans ces conditions, la Cour estime que les faits de la cause tels qu’établis par la juridiction d’appel avaient été portés à la connaissance de la Cour de cassation. Prononcer l’irrecevabilité du moyen soulevé au motif que les requérants n’avaient pas précisé dans leur pourvoi « les circonstances de fait sur lesquelles s’était fondée la juridiction d’appel pour accepter que leurs voisins étaient devenus propriétaires du domaine moyennant des cessions successives » (paragraphe 13 ci-dessus) relève d’une approche par trop formaliste qui, en l’espèce, a empêché les intéressés d’obtenir un examen au fond de leurs allégations par la Cour de cassation (voir, en ce sens, Běleš et autres c. République tchèque , précité, § 69 ; Zvolský et Zvolská c. République tchèque , précité, § 55).

A la lumière des considérations qui précèdent, la Cour estime qu’en l’espèce, la limitation au droit d’accès à un tribunal imposée par la Cour de cassation n’était pas proportionnée au but de garantir la sécurité juridique et la bonne administration de la justice.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention au regard du droit d’accès à un tribunal. B. Sur les autres violations alléguées de l’article 6 § 1

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent également d’avoir été indûment privés de la possibilité d’invoquer les moyens de cassation prévus par l’article 559 du code de procédure civile. Selon eux, le fait d’avoir à se limiter aux quatre moyens prévus par l’article 560 du même code pour les affaires relevant de la compétence du tribunal de paix, a porté atteinte à leur droit d’accès à un tribunal. Ils affirment que l’enjeu financier du litige était très important et que la Cour de cassation avait à tort rejeté leur moyen tiré de l’incompétence matérielle du tribunal de paix. En outre, ils se plaignent que le tribunal de grande instance et la Cour de cassation ont violé le droit à un procès équitable des deux derniers requérants, puisqu’ils n’ont pas répondu à leur allégation qu’ils n’avaient aucun intérêt pour agir dans cette affaire. Sur la recevabilité

Dans la mesure où les requérants affirment que leur affaire a été jugée par des juridictions qui n’avaient pas de compétence matérielle, ce qui aurait eu pour conséquence de restreindre leur accès à la Cour de cassation, la Cour estime que les requérants auraient dû contester la compétence matérielle du tribunal de paix devant les juridictions de fond ; or, bien que légalement cités, ils ne comparurent pas à l’audience devant le tribunal de paix et n’ont même pas essayé de se rattraper devant le tribunal de grande instance jugeant en appel. Ils devaient donc s’attendre à ce que la Cour de cassation examine leur pourvoi selon la disposition applicable aux affaires relevant de la compétence d’un tribunal de paix. Quoi qu’il en soit, les requérants n’ont aucunement établi que le fait de devoir se limiter à quatre moyens de cassation a restreint leur accès à la haute juridiction de manière ou à un point tels que leur droit à un tribunal s’en est trouvé atteint dans sa substance même.

Par ailleurs, dans la mesure où les deux derniers requérants affirment qu’ils n’auraient pas dû être impliqués dans le litige, car seule la première requérante, leur belle-mère, était propriétaire du domaine litigieux, la Cour estime que, si tel était le cas, les intéressés auraient tout simplement pu ne pas poursuivre la procédure devant les juridictions saisies. Or, ils ont interjeté appel et formé un pourvoi en cassation, alors que rien ne les y obligeait. En tout cas, il est contradictoire d’affirmer d’une part, qu’ils n’étaient pas en réalité concernés par la procédure et d’autre part, de se plaindre que leur droit à un procès équitable a été violé.

Il s’ensuit que ces griefs doivent être rejetés en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. II.

Invoquant l’article 1 du Protocole n o 1, la première requérante se plaint qu’en reconnaissant ses voisins comme propriétaires du domaine litigieux, les juridictions saisies ont porté atteinte à son droit au respect de ses biens. Sur la recevabilité

La Cour note que les juridictions grecques saisies en l’espèce, souveraines pour examiner la question de savoir si les requérants étaient propriétaires de la superficie en question, ont été unanimes dans leur conclusion consistant à dire que le terrain litigieux n’appartenait pas aux requérants. Eu égard aux informations dont elle dispose et rappelant qu’il revient au premier chef aux juridictions nationales d’interpréter et d’appliquer le droit interne (voir García Ruiz c. Espagne [GC], n o 30544/96, § 28, CEDH 1999-I ; Kopecký c. Slovaquie [GC], n o 44912/98, § 56, CEDH 2004-IX), la Cour n’aperçoit en l’occurrence aucune apparence d’arbitraire qui lui aurait permis de s’écarter de la conclusion des juridictions saisies. Dans ces circonstances, la première requérante ne peut pas prétendre qu’elle était propriétaire d’un « bien » au sens de l’article 1 du Protocole 1.

Partant, le grief formulé sur le terrain de cette disposition doit être rejeté, conformément à l’article 35 § 3 de la Convention, pour incompatibilité ratione materiae avec les dispositions de la Convention. III.

La première requérante réclame 350 000 euros (EUR) au titre de son préjudice matériel, somme qui correspond à la valeur actuelle du terrain litigieux, ainsi que 20 000 EUR au titre de son préjudice moral. Enfin, les deux autres requérants réclament 15 000 EUR chacun au titre du dommage moral qu’ils auraient subi en raison de leur implication injustifiée dans la procédure litigieuse.

Le Gouvernement invite la Cour à écarter la demande au titre du dommage matériel. Il affirme en outre qu’un constat de violation constituerait en soi une satisfaction équitable suffisante au titre du dommage moral ou, accessoirement, que la somme allouée à ce titre ne saurait dépasser les montants habituellement accordés par la Cour dans des affaires similaires.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et un quelconque dommage matériel dont la première requérante aurait eu à souffrir ou un quelconque dommage moral que les deux autres requérants auraient subi en raison de leur implication dans la procédure litigieuse ; il y a donc lieu de rejeter cet aspect de leurs prétentions. En revanche, la Cour estime que la première requérante peut réclamer la réparation du tort moral subi en raison de la violation de son droit d’accès à un tribunal. Statuant en équité, elle lui accorde 5 000 EUR à ce titre, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt. B. Frais et dépens

Les requérants demandent également 15 000 EUR pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et la Cour. Ils ne produisent aucune facture ou note d’honoraires.

Le Gouvernement affirme que les prétentions des requérants ne sont pas justifiées.

La Cour rappelle que l’allocation de frais et dépens au titre de l’article 41 présuppose que se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et, de plus, le caractère raisonnable de leur taux ( Iatridis c. Grèce [GC], n o 31107/96, § 54, CEDH 2000-XI).

En l’occurrence, la Cour observe que les prétentions des requérants ne sont pas accompagnées des justificatifs nécessaires permettant de les calculer de manière précise. Il convient donc d’écarter leur demande. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré du droit d’accès à un tribunal et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit a) que l ’ Etat défendeur doit verser à la première requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 5 000 EUR (cinq mille euros) pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 21 février 2008 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Søren Nielsen Loukis Loucaides Greffier Président