AFFAIRE KARANIKAS ET AUTRES c. GRECE

RESPONDENT

GRC

HOTĂRÂRE

29.04.2008

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de l'article 6 - Droit à un procès équitable;Violation de l'article 13 - Droit à un recours effectif

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2008
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

AFFAIRE KARANIKAS ET AUTRES c. GRECE (CtEDO, 2008)

HUDOC · oficial

STRASBURG 29 aprilie 2008 DEFINIF 29/07/2008 Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Karanikas și alții c. Grecia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se află într-o cameră compusă din Nina Vajić, președinte, Christos Rozakis, Khanlar 318/2006yev, Dean Spielmann, Ssticlă Erik Jebens, Giorgio Malinverni, George Nicolaou, judecători, și de Andre Wampach, grefier adjunct de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 1 aprilie 2008, se îndepărtează la hotărâre că aici, adoptat la această dată procedural La locul de origine a cauzei se află o cerere (n 28141/06) îndreptată împotriva Republicii Elene de șase resortisanți ai acestui stat, domnii. Alexandros Karanikas, Ioannis Karanikas, M mea Atanassia Karanika, Maria Eleftheriadou Văduva Vassilaki, Sophia Vassilaki și domnul Georgios Vassilakis ( V. Chirdaris, avocat în barou daié. Guvernul grec (at'u'u') este reprezentat de delegații agentului său, dl K. Georgiadis, care se ocupă de Consiliul Juridic al statului și dl S. Alexandridou, auditor pe lângă Consiliul Juridic al statului. La 12 iulie 2007, Curtea a decis să comunice obiecțiunile celor trei reclamanți care au beneficiat de durata procedurii și de lipsa unei căi de atac în acest sens guvernului. În conformitate cu art. 29 alineatul (3) din convenție, Curtea a decis că aceasta se va pronunța în același timp cu privire la admisibilitate și la fond. Reclamanții s-au născut în 1946, 1957, 1918, 1934, 1967 și 1965. La 7 februarie 1986, Stergios Vassilakis, soțul celei de-a patra reclamante și tatăl ultimilor doi solicitanți, sesizează instanța în instanță în mare măsură din statul membru în cauză, împreună cu alți membri ai familiei sale, dintr-o cerere de anulare a celor două testamente ale unui părinte. La 9 iunie 1986 și 29 aprilie 1988, prin două decizii înainte de a se pronunța drept, Tribunalul a dispus expertiză, precum și audierea martorilor. În a doua decizie, Tribunalul a respins, printre altele, cererea executorilor și beneficiarilor testamentelor de înlocuire a expertului la origine (deciziile nr. 4161/1986 și 3182/1988). La 6 iunie 1989, Tribunalul a admis recursul și a recunoscut nulitatea testamentelor atacate (Decizia nr. 4454/1989). La 27 octombrie 1989 și 7 iunie 1990, părțile adverse au formulat recurs. La 11 decembrie 1990 și 19 noiembrie 1992, prin două decizii înainte de a se pronunța drept, instanța petiționară a respins parțial acțiunea și a dispus expertiză, înlocuind primul expert desemnat (deciziile nr. 12247/1990 și 9192/1992). La 25 februarie 1994 și 20 septembrie 1995, instanța de apel a amânat examinarea cauzei, deoarece executorii testamentelor n mai fuseseră citați în mod legal (deciziile nr. 1396/1994 și 9529/1995). 11. La 28 iunie 1996, instanța de apel infirmă Decizia nr. 4454/1989 și a recunoscut că al doilea testament atacat era valabil (hotărârea nr. 7073/1996). La 21 august 1996, ultimii trei reclamanți, în calitate de moștenitori ai lui Stergios Vassilakis, între timp decedat, s-au ocupat de casare. Ei s-au plâns în special de înlocuirea primului expert, prin mai mult decât prin aceasta, instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat care a rezultat din decizia nr. 3182/1988, prin care Tribunalul de Mare Instanță a refuzat să înlocuiască acest expert. Ei s-au plâns, de asemenea, că instanța de apel a infirmat decizia nr. 4454/1989, în timp ce nu a fost sesizată cu privire la o astfel de cerere. 13. La 26 ianuarie 2001, reclamanții au solicitat stabilirea unei noi date de încuviințare. Această dată a fost stabilită la 3 decembrie 2001 și amânată la 2 decembrie 2002, data la care a fost amânată din nou. La 24 mai 2004, reclamanții au solicitat stabilirea unei noi date de încuviințare. Aceasta a fost stabilită la 15 noiembrie 2004, dar a fost amânată din nou. 14. La 19 octombrie 2005, primii trei reclamanți au intervenit în procedură în favoarea ultimelor trei și și-au retras memoriile în această privință. La 7 noiembrie 2005, a avut loc ședința în fața Curții de Casație. Judecătorul raportor a dat citit concluziile predecesorului său la 7 octombrie 1997, care pleda pentru respingerea recursului. Consiliul reclamanților: acceptarea recursului și Consiliul părților adverse respingerea acestuia. 16. La 5 ianuarie 2006, Înalta Instanță a recunoscut dreptul primelor trei instanțe din cadrul procedurii. Printr-o hotărâre pe deplin motivată, aceasta a respins recursul și intervenția ca fiind nefondate (hotărârea nr.2/2006). II. DREPTUL INTERNE PERTINENT 17. Dispozițiile relevante din Codul de procedură civilă se citesc astfel Art. 106. Instanța acționează numai la cererea unei părți și decide pe baza afirmațiilor formulate de părți (...) art. 108 Actele de procedură au loc la inițiativa și diligența părților (...) 18. Articolele menționate anterior consacră principiile dispoziției landului ( χή πρωτοβουλίας τ ) În conformitate cu principiul dispoziției din statul membru în cauză, protecția judiciară în litigiile civile este acordată numai dacă este solicitată de către părți, în măsura în care aceasta este și continuă să fie legală. În plus, în conformitate cu principiul inițiativei părților, progresul unei proceduri civile depinde în totalitate de diligența părților (P. Yessiou-Faltsi), În conformitate cu art. 6 alineatul (1) din Convenție, ultima dintre cele trei recurente a susținut că durata procedurii nu a respectat principiul termenului rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 20. Cu referire în special la Codul de procedură civilă care lasă la latitudinea părților inițiativa de a se pronunța, guvernul consideră că cronologia atestă absența diligenței părților care nu au încercat să accelereze procedura și care au întârziat în mod excesiv cererea de stabilire a datelor. Guvernul concluzionează că nici o întârziere nu poate fi imputată autorităților judiciare care au tratat această cauză în cel mai scurt timp posibil. 21. Procedura în litigiu a început la 7 februarie 1986, cu sesizarea instanței de mare instanță din statul membru în cauză și sa încheiat la 5 ianuarie 2006, cu hotărârea nr. 2/2006 al Curții de Casație, adică o durată de nouăsprezece ani și mai mult de zece luni pentru trei grade de jurisdicție. Cu privire la admisibilitate 22. Curtea constată că acest Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri în care se soluționează o cauză apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și de obiectul litigiului pentru cei interesați (a se vedea, printre multe altele, Frydlender c. Franța [GC], 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII. 24. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare cu cele din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție (a se vedea cauza Frydlender citată anterior 25). În urma examinării tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Ön a prezentat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față. În special, Curtea recunoaște că părțile sunt responsabile pentru anumite întârzieri în desfășurarea procedurii, în special în fața Curții de Casație, cu o durată globală de aproximativ patru ani, din cauza întârzierii de a solicita stabilirea noilor date de încuviințare. Cu toate acestea, nu este mai puțin adevărat că, deși întârzierile atribuite părților au fost deduse din durata generală a procedurii, aceasta rămâne excesivă. În această privință, Curtea amintește că, chiar și în sistemele juridice care consacră principiul derulării procesului de către părți, atitudinea celor interesați nu scutește judecătorii de a asigura caracterul adecvat al articolului 6 alineatul (1) ( 26. Curtea reafirmă că este de competența statelor contractante de a-și organiza sistemul judiciar astfel încât instanțele lor să poată garanta fiecăruia dreptul de a obține o decizie definitivă cu privire la contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil într-un termen rezonabil (Comingersoll S.A.c. Portugalia [GC], nr. 35382/97, § 24, CEDO 2000-IV. Având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că, în speță, durata procedurii în litigiu este excesivă și nu răspunde la cerința privind termenul rezonabil care decurge din aceasta, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). II. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ LA ARTICOLUL 13 DIN CONVENȚIE 27. Ultimii trei reclamanți se plâng, de asemenea, de faptul că în Grecia nu există nicio instanță în care să se poată adresa o plângere cu privire la durata excesivă a procedurii. Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. 28. Guvernanța, întrucât nu a existat în cazul de față o depășire a termenului rezonabil, contestă această teză. Cu privire la admisibilitate 29. Curtea constată că aceasta nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 alin. (3) din Convenție. Curtea constată, de asemenea, că acesta nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. Pe fond 30. Curtea amintește că art. 13 garantează o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale care permite să se plângă de o necunoaștere a obligaiei, impusă prin art. 6 Õ 1, de a auzi cauzele într-un termen rezonabil (a se vedea Kudła c. Polonia [GC], n 30210/96, § 156, CEDH 2000 XI). 31. Pe de altă parte, Curtea a avut deja ocazia să constate că ordinul juridic nu oferă persoanelor interesate o cale de atac eficientă în sensul articolului 13 din Convenție, care le permite să se plângă de durata unei proceduri (konti-Arvaniti c. Grecia, 53401/99, §§ 29-30, 10 aprilie 2003). Curtea nu face distincție în speță cu privire la nici un motiv de sine . 32. Prin urmare, Curtea consideră că, în speță, a avut loc o încălcare a articolului. 13 din Convenție din cauza absenței în dreptul intern a unei acțiuni care le-ar fi permis celor din urmă trei tribunale să obțină sancțiunea dreptului lor de a-și vedea cauza auzită într-un termen rezonabil, în sensul art. 6 alin. (1) din Convenție. III. PRIVIND ALTE VIOLAȚII ALEGATE 33. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, coroborat cu art. 13, primii trei reclamanți se plâng că Curtea de Casație nu a răspuns în niciun fel argumentelor pe care le-au dezvoltat în sprijinul intervenției lor. Mai mult decât atât, în lumina intervenției lor în procedură, președintele Curții de Casație ar fi trebuit să ordone judecătorului raportor să prezinte un nou raport pentru a ține cont de argumentele lor. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, precum și art. 1 din Protocolul nr. (1) În cele din urmă, toți reclamanții se plâng că: prin respingerea mijloacelor lor de casare referitoare la înlocuirea primului expert și la examinarea hotărârii pronunțate în primă instanță, Curtea de Casație le-a încălcat drepturile procedurale, le-a anulat al doilea grad de jurisdicție și le-a adus atingere moștenirii. Pe admisibilitatea 34. Curtea reamintește că, în temeiul articolului 19 din Convenție, aceasta are sarcina de a asigura respectarea angajamentelor care decurg din Convenție pentru părțile contractante. În special, nu este de competența sa să cunoască erorile de fapt sau de drept presupuse comise de o instanță internă, cu excepția cazului în care și în măsura în care acestea ar fi putut aduce atingere drepturilor și libertăților protejate prin convenție (a se vedea, printre altele, García Ruiz c. Spania [GC], n 30544/96, § 28, CEDO 1999 I. Curtea nu poate aprecia ea însăși elementele de fapt care au determinat o instanță națională să adopte o astfel de decizie în locul altei decizii, altfel ea ar acționa ca judecător de a patra instanță și ar încălca limitele misiunii sale (a se vedea mutatis mutandis Kemmache c. Franța (n, Hotărârea din 24 noiembrie 1994, seria A n 88 alin. 44). Curtea are ca funcție unică, în conformitate cu art. 6 din Convenție, de a examina acțiunile care pretind că instanțele naționale nu au respectat garanțiile procedurale specifice prevăzute de această dispoziție sau că desfășurarea procedurii în ansamblul său nu a garantat un proces echitabil reclamantului (a se vedea, printre multe altele, Donadze c. Georgia, 74644/01, §§ 30-31, 7 martie 2006). 35. În acest caz, nu există indicii că procedura, în cursul căreia reclamanții și-au putut prezenta toate argumentele, nu a fost echitabilă. Curtea nu a identificat, într-adevăr, niciun indice derbitrar în desfășurarea procesului și nici o încălcare a drepturilor procedurale ale părților interesate. Având în vedere această constatare, Curtea nu consideră că este necesar să se pună mai mult pe teren art. 13 ; cerințele acestuia din urmă sunt într-adevăr mai puțin stricte decât cele prevăzute la art. 6 alineatul (1) și absorbite de aceasta în speță (a se vedea, printre altele, Sporrong și Lönnroth c. Suedia, Hotărârea din 23 septembrie 1982, seria A n 52, p. 32, punctul 88). 36. Pe de altă parte, Curtea constată că instanțele elene sesizate în speță, suverane pentru a examina dacă reclamanții aveau dreptul la moștenirea părintelui lor, i-au decăzut în termen de o procedură lungă și după o examinare aprofundată a tuturor aspectelor litigiului. Având în vedere informațiile pe care le deține și pe care le deține, este în primul rând responsabilitatea instanțelor naționale de înjumătățire și de aplicare a dreptului intern (a se vedea García Ruiz c. Spania, idem Kopeckýc. Slovacia [GC], n 44912/98, § 56, CEDH 2004-IX), Curtea nu a conchis în l'y cu privire la nici o aspect derbitrar care i-ar fi permis să se abată de la încheierea instanțelor naționale. În aceste circumstanțe, reclamanții nu pot declara că erau deținători ai unui Prin urmare, această parte a cererii este vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. IV. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 38. În conformitate cu art. 41 din convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se șteargă ^ i ^ i ^ i ^ i , pe deplin, consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. În opinia lor, această sumă corespunde parțial valorii de moștenire pe care o revendicau prin acțiunea lor și, în plus, solicită 50 000 EUR fiecare pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 40. Guvernul invită Curtea să respingă cererea pentru daune materiale și afirmă, de asemenea, că o constatare a încălcării ar constitui, în sine, o satisfacție echitabilă suficientă în ceea ce privește prejudiciul moral. 41. Curtea amintește că constatarea încălcării convenției la care a ajuns rezultă exclusiv dintr-o necunoaștere a dreptului ultimilor trei solicitanți de a-și vedea cauza auzită într-un termen rezonabil și a absenței în dreptul intern a unei căi de atac efective în această privință. În aceste condiții, Comisia nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcările constatate și orice prejudiciu material de care ar fi avut de suferit reclamanții; prin urmare, acest aspect al pretențiilor lor trebuie respins. În schimb, Curtea consideră că ultimii trei solicitanți au suferit un prejudiciu moral cert, care afectează acordarea unei despăgubiri. Statuând în mod echitabil, astfel cum se prevede la art. 41, aceasta le alocă în comun 25 000 EUR în acest scop, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit. Taxa și cheltuielile de judecată 42. De asemenea, reclamanții solicită, pe suport de hârtie, 3 000 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții. 43. Guvernul susține că această cerere este excesivă și nejustificată și invită Curtea să o respingă. Cu titlu alternativ, acesta susține că suma alocată în acest sens nu poate depăși 1 000 EUR. 44. Curtea amintește că o alocare a cheltuielilor și cheltuielilor de judecată în temeiul articolului 41 presupune că se stabilesc realitatea, necesitatea acestora și, în plus, caracterul rezonabil al ratei lor ( Latridis c. Grecia [GC], nr 31107/96, § 54, CEDO 2000-XI. Prin urmare, în speță, având în vedere elementele aflate în posesia sa și criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabil să acorde în comun ultimii trei solicitanți 1 500 EUR în acest sens, plus orice sumă care ar putea fi datorată de aceștia cu titlu de impozit.interese moratorii 45. Curtea consideră adecvată stabilirea ratei dobânzii moratorii pe rata dobânzii dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. cererea admisibilă cu privire la obiecțiunile din partea celor trei reclamanți care au beneficiat de durata excesivă a procedurii și de lipsa unei căi de atac interne efective în această privință și inadmisibilă pentru surplusul declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție A se vedea că a avut loc o încălcare a articolului 13 din Convenția Sintet în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, 25 000 EUR (85 000 EUR) pentru daune morale și 1 500 EUR (mii cinci sute de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 29 aprilie 2008, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. André Wampach Nina Vajić Grefier Adjunct Președinte