Emin și alții împotriva Greciei

La originea cauzei se află o cerere (nr. 34144/05) îndreptată împotriva Republicii Eladice de șapte cetățence ale acestui stat, d-nele Houlia Emin, Aisse Galip, Feriste Devetzioglou, Mediha Bekiroglou, Aisse Molla Ismail, Eminet Mehmet Ahmet și Gioulsen Memet ("reclamantele"), care au sesizat-o pe Curbă la 19 septembrie 2005 în virtutea art. 34 al Convenției de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ("Convenția").

Reclamantele sunt reprezentate de d-na O. Hatzibram, avocat la baroul din Xanthi. Guvernul grec ("Guvernul") este reprezentat de delegații agentului său, d. M. Apessos, consilier la Consiliul juridic al statului, d. S. Spyropoulos, asistent la Consiliul juridic al statului și d-na Z. Hatzipavlou, auditor la Consiliul juridic al statului.

Reclamantele se plângeau, în special sub aspectul art. 6 § 1, 9, 10, 11 și 14 al Convenției, de refuzul jurisdicțiilor naționale de a înregistra asociația lor și de durata acestei proceduri.

La 10 noiembrie 2006, Curtea a hotărât să comunice grievurile trase din art. 11 și 14 al Convenției Guvernului. Prevalând se de dispozițiile art. 29 § 3, a hotărât să se examineze în același timp admisibilitatea și fondul cauzei. ÎN FAPT

La 21 martie 2001, reclamantele, cu alte femei din regiune, au hotărât să fondeze o asociație non-profit (σωματείο) numită "Asociația Culturală a Femeilor Turce din Regiunea Rodopi" (Πολιτιστικός Σύλλογος Τούρκων Γυναικών Νomού Ροδόπης). Sediul asociației a fost stabilit la Komotini, capitala departamentului. Conform art. 2 al statutelor sale, asociația avea scopul "a) crearea unui loc de întâlnire a femeilor din departamentul Rodopi pentru promovarea și satisfacerea nevoilor lor de cultură, educație și divertisment, b) exaltarea socială, morală și spirituală a membrilor săi, c) stabilirea legăturilor de suroritate între membrii săi și d) menținerea și propagarea moștenirii culturale populare prin revitalizarea tradițiilor locale, în colaborare cu instituțiile locale".

La 5 aprilie 2001, reclamantele, care constituiau comitetul conducător provizoriu al asociației, au cerut, în virtutea art. 79 al codului civil, înregistrarea asociației lor la tribunalul de prim grad din Rodopi.

La 6 iunie 2001, tribunalul de prim grad din Rodopi a respins cererea lor, pe motiv că titlul asociației era formulat în manieră care risca să-i dea pe alți în eroare cu privire la originea membrilor ei (decizia nr. 146/2001).

La 4 iulie 2001, reclamantele au dus apelație.

La 17 ianuarie 2003, curtea de apel din Tracia a confirmat decizia atacată. Curtea de apel a reamintit mai întâi că în virtutea Tratatului din Lausanne, doar o minoritate musulmană, și nu o minoritate turcă, a fost recunoscută în regiunea Traciei occidentale. A observat de asemenea că în virtutea dreptului intern, doar grecii pot constitui asociații și a remarcat că într-adevăr, membrii asociației erau cetățence grecești. Or, titlul asociației în cauză lăsa să se înțeleagă că membrii săi se considerau Turci, cu conștiință națională turcă și cu scopul de a răspândi în Grecia idealurile turce. În consecință, curtea de apel a considerat că utilizarea titlului litigios crea confuzie cu privire la originea și cetățenia membrilor ei, precum și impresia existenței unei minorități turce pe teritoriul grec. Titlul asociației, în combinație cu termenii statutelor sale, era deci contrarius ordinii publice. A adăugat că refuzul de a înregistra asociația era proporțional cu scopurile legitime urmărite și că membrii săi aveau posibilitatea de a crea o asociație "purtând un titlu care nu ar fi înșelător cu privire la identitatea lor" (hotărârea nr. 23/2003).

La 26 februarie 2003, reclamantele s-au pourvăzut în recurs, pe baza, printre altele, art. 9, 10, 11 și 14 al Convenției Europene.

La 1 aprilie 2005, Curtea de Casație a respins reclamantele, după ce a considerat că hotărârea nr. 23/2003 a curții de apel din Tracia era suficient motivată (hotărârea nr. 586/2005).

Art. 4 § 1 al Constituției se citește astfel: "Toți grecii sunt egali în fața legii."

Art. 12 § 1 al Constituției este redactat după cum urmează: "Toți grecii au dreptul de a forma sindicale și asociații non-profit, în conformitate cu legea care totuși nu poate niciodată supune exercitarea acestui drept unei autorizații prealabile." B. Codul civil

Codul civil conține următoarele dispoziții privind asociațiile non-profit: art. 78 Asociație "O unire de persoane urmărind un scop non-profit dobândește personalitate juridică de la înregistrarea sa într-un registru special public (asociație) ținut la tribunalul de judecată din sediul ei. Minimum douăzeci de persoane sunt necesare pentru constituirea unei asociații." art. 79 Cerere în scopul înregistrării asociației "Pentru ca asociația să fie înscrisă în registru, fondatorii sau comitetul conducător al acesteia trebuie să depună o cerere la tribunalul de judecată. Trebuie să fie anexate la această cerere, actul constitutiv, lista numelor persoanelor care compun comitetul conducător și statutele datate și semnate de membrii acestuia." art. 80 Statuele asociației "Statutele asociației, pentru a fi valide, trebuie să precizeze: a) scopul, titlul și sediul asociației, b) condițiile de admitere, retragere și expulzare a membrilor acesteia, precum și drepturile și obligațiile lor, (...)" art. 81 Decizie de a înregistra o asociație "Tribunalul de judecată primește cererea dacă este convins că toate condițiile legale sunt îndeplinite (...)" art. 105 Dizolvarea asociației "Tribunalul de judecată ordonează dizolvarea asociației (...) c) dacă asociația urmărește un scop diferit de cel stabilit de statute, sau dacă obiectul sau funcționarea sa se dovedesc contrare legii, bunelor moravuri sau ordinii publice." ÎN DREPT

Curtea reamintește de la început că ea nu este competentă decât să examineze cererile prin care este invocată încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție sau Protocoalele sale; nu este competentă să examineze cererile privind pretinse încălcări ale altor instrumente internaționale sau ale dreptului intern.

În plus, Curtea va examina acest grief exclusiv sub aspectul art. 11 care apare, în cazul de față, ca o lex specialis în raport cu drepturile garantate de art. 9 și 10 al Convenției. Conform acestei dispoziții: "1. Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire pașnică și la libertatea de asociație, inclusiv dreptul de a fonda cu alții sindicale și de a se afilia la sindicale pentru apărarea intereselor sale. 2. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul unor restricții decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, pentru siguranța publică, pentru apărarea ordinii și pentru prevenirea criminalității, pentru protecția sănătății sau moralei, sau pentru protecția drepturilor și libertăților altora. Prezentul articol nu interzice ca restricții legitime să fie impuse exercitării acestor drepturi de către membrii forțelor armate, ai poliției sau ai administrației statului." A. Privind admisibilitatea

Curtea constatează că acest grief nu este manifestă nefondat în sensul art. 35 § 3 al Convenției. Curtea observă de asemenea că acesta nu se ciocnește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci să-l declare admisibil. B. Privind fondul 1. Tezele părților

Guvernul, după o lungă reamintire a jurisprudenței Curții privind art. 11, apoi al dreptului intern pertinent, subliniază că libertatea de asociație nu este absolută. Invocând Tratatul din Lausanne, care recunoaște doar o minoritate religioasă și nu o minoritate etnică pe teritoriul grec, susține că autoritățile naționale au respins cu drept cuvânt înregistrarea asociației reclamantelor, pentru că titlul ei crea confuzie și îndoială cu privire la cetățenia membrilor ei. Potrivit Guvernului, nimic nu interzice reclamantelor, nici oricărui alt cetățean grec de religie musulmană, să creeze o asociație care respectă condițiile de legalitate și al cărei titlu nu creează ambiguitate privind identitatea și scopurile membrilor ei. Guvernul concluzionează că, ținând seama de marja de apreciere de care dispune, în special atunci când sunt în joc probleme privind ordinea publică, jurisdicțiile grecești au în cazul de față satisfăcut criteriul proporționalității.

Reclamantele răspund că Tratatul din Lausanne nu interzice minorităților să se definească prin epitetul "turc". Oricât ar fi, asociația lor era o grupare de femei care avea ca scop îmbunătățirea situației femeilor care se simțeau aparținând nu minorității, ci culturii turce, o noțiune mai largă și cuprinzând alte elemente, cum ar fi apartenența etnică, limba etc. Potrivit lor, respingerea cererii lor era insuficient și abstract motivată. Nu rezultă din niciun element al dosarului că ar fi vrut să aducă atingere ordinii publice grecești nici că refuzul de a înregistra asociația lor a fost o măsură necesară într-o societate democratică. 2. Aprecierea Curții a) Principii generale

Curtea subliniază că dreptul pe care îl enunță art. 11 include și cel de a fonda o asociație. Posibilitatea pentru cetățeni de a forma o persoană juridică pentru a acționa în colectivitate într-un domeniu de interes comun constituie unu din cele mai importante aspecte ale dreptului la libertatea de asociație, fără de care acest drept ar fi lipsit de orice semnificație. Dacă Curtea a reamintit adesea rolul esențial jucat de partidele politice pentru menținerea pluralismului și democrației, asociațiile create în alte scopuri, în particular protecția moștenirii culturale sau spirituale, urmărirea diverșilor scopuri sociale sau economice, căutarea unei identități etnice sau afirmarea unei conștiințe minoritare, sunt de asemenea importante pentru buna funcționare a democrației (Gorzelik și alții c. Polonia [GC], nr. 44158/98, § 92, CEDO 2004-I).

Modul în care legislația națională consacră această libertate și aplicarea acesteia de către autorități în practică sunt deci revelatoare ale stării democrației în țara în cauză. Sigur, statele dispun de un drept de a supraveghea conformitatea scopului și activităților unei asociații cu regulile fixate de legislație, dar trebuie să le folosească în manieră compatibilă cu obligațiile lor conform Convenției și sub rezerva controlului Curții.

În consecință, excepțiile prevăzute de art. 11 cer o interpretare strictă, doar motive convingătoare și imperative putând justifica restricții ale libertății de asociație. Pentru a judeca în asemenea caz existența unei necesități în sensul art. 11 § 2, statele nu dispun decât de o marjă de apreciere redusă, care este dublată de un control european riguros purtând atât asupra legii cât și asupra deciziilor care o aplică, inclusiv cele date de jurisdicții independente (Gorzelik și alții c. Polonia, precitată, § 96).

Când exercită controlul, Curtea nu are sarcina de a se substitui jurisdicțiilor interne competente, ci de a verifica, sub aspectul art. 11, deciziile pe care le-au dat în virtutea puterii lor de apreciere. Nu rezultă că ea trebuie să se limiteze să cerceteze dacă statul pârât și-a exercitat această putere cu bună credință, cu grijă și în mod rezonabil. Trebuie de asemenea să considere ingerința litigioasă, ținând seama de ansamblul cauzei, pentru a determina dacă era "proporțională cu scopul legitim urmărit" și dacă motivele invocate de autoritățile naționale pentru a-o justifica apar "relevante și suficiente". Procedând astfel, Curtea trebuie să se convingă că autoritățile naționale au aplicat norme conforme cu principiile consacrate de art. 11 și aceasta, în plus, pe baza unei aprecieri acceptabile a faptelor relevante (Sidiropoulos și alții c. Grecia, hotărâre din 10 iulie 1998, Recolta hotărârilor și deciziilor 1998-IV, p. 1614, § 40; Bekir-Ousta și alții c. Grecia, nr. 35151/05, § 39, 11 octombrie 2007). b) Aplicare în cazul de față a principiilor sus-menționate

În cauza de față, nu este contestat de ambele părți că refuzul tribunalelor grecești de a înregistra asociația reclamantelor se analizează ca o ingerință a autorităților în exercitarea dreptului la libertatea de asociație a acestora. Această ingerință era "prevăzută de lege", art. 79 la 81 al codului civil permiții tribunalelor să respingă cererea de înregistrare a unei asociații atunci când constat că validitatea statutelor asociației este incertă. În plus, Curtea admite că ingerința litigioasă avea ca scop un scop legitim în sensul art. 11 § 2 al Convenției, și anume apărarea ordinii publice.

Deci rămâne în principal să se examineze dacă ingerința litigioasă era "necesară, într-o societate democratică" pentru a atinge scopul legitim urmărit. Curtea reamintește în acest punct că adjectivul "necesar" implică un "nevoie socială imperioasă" (Gorzelik și alții c. Polonia, precitată, § 95).

Curtea observă, în primul rând, că refuzul de a înregistra asociația reclamantelor a fost în esență motivat de preocuparea de a obstrucționa intenția pe care i se permitea reclamantelor să o promoveze ideea că există în Grecia o minoritate etnică ale cărei idealuri trebuiau promovate. Cu alte cuvinte, măsura litigioasă s-a bazat pe o simplă suspiciune cu privire la adevăratele intenții ale fondatoarelor asociației și acțiunile pe care aceasta ar fi putut să le întreprindă o dată ce ar fi fost operațională. Cu toate acestea, intenția reclamantelor nu a putut în cazul de față să fie verificată în relație cu conducta asociației în practică, deoarece aceasta nu a fost niciodată înregistrată.

Reamintind că în sensul jurisprudenței sale, administrarea probelor cade în primul rând sub regulile dreptului intern și că revine în principiu jurisdicțiilor naționale să aprecieze elementele pe care le-au adunat (a se vedea, printre altele, García Ruiz c. Spania [GC], nr. 30544/96, § 28, CEDO 1999-I), Curtea nu este cu toate acestea mulțumită că jurisdicțiile sesizate s-au mulțumit cu doar titlul "Asociația Culturală a Femeilor Turce din Regiunea Rodopi", pentru a concluziona la periculozitatea asociației pentru ordinea publică.

În plus, dacă nu-i revine să evalueze greutatea acordată de statul pârât chestiunilor privind minoritatea musulmană din Tracia occidentală, Curtea crede totuși că, chiar și dacă adevăratul scop al asociației ar fi fost promovarea ideii că există în Grecia o minoritate etnică, aceasta nu ar putea trece pentru a constitui de sine stătătoare o amenințare pentru o societate democratică; aceasta este cu atât mai adevărat că nimic în statutele asociației nu indica faptul că membrii săi preconizau recurența la violență sau la mijloace antidemocrănice sau anticonstitucionale. Curtea dorește să reamintească în acest punct că legislația greacă nu instituie un sistem de control preventiv pentru înființarea asociațiilor non-profit: art. 12 al Constituției precizează că crearea asociațiilor nu poate fi supusă unei autorizații prealabile; cât pentru art. 81 al codului civil, permite tribunalelor să exercite un simplu control de legalitate în materie și nu un control de oportunitate (a se vedea paragrafel 14 și 15 de mai sus).

În sfârșit, Curtea nu saurit exclude că asociația, o dată fondată, ar fi putut, sub pretextul scopurilor menționate în statute, să se dedea la activități incompatibile cu acestea și care pot deranja ordinea publică. Or, chiar dacă o asemenea eventualitate ar fi confirmat, autoritățile nu s-ar găsi cu toate acestea dezarmate: în virtutea art. 105 al codului civil, tribunalul de judecată ar putea ordona dizolvarea asociației, dacă aceasta urmărește ulterior un scop diferit de cel stabilit de statute sau dacă funcționarea sa se dovedește contrară legii, bunelor moravuri sau ordinii publice (a se vedea paragraf 15 de mai sus).

La lumina celor de mai sus, Curtea nu vede prea mult care era "nevoia socială imperioasă" pentru a refuza înregistrarea asociației reclamantelor și concluzionează că măsura incriminată era nepropor­ționată în raport cu obiectivele urmărite. Prin urmare, a existat încălcare a art. 11. III. PRIVIND ÎNCĂLCAREA INVOCATĂ A ARTICOLULUI 14 AL CONVENȚIEI COMBINAT CU ARTICOLUL 11

Reclamantele se plânge că respingerea cererii de înregistrare a asociației lor, din cauza utilizării termenului "turc", a creat o distincție discriminatorie în raport cu alte asociații recunoscute de jurisdicțiile interne și al căror membri aparțin unei minorități etnice. Invocă art. 14 al Convenției, redactat după cum urmează: "Bucurarea drepturilor și libertăților recunoscute în (...) Convenție trebuie asigurată fără nicio distincție, bazată în particular pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație." A. Privind admisibilitatea

Curtea constatează că acest grief nu este manifestă nefondat în sensul art. 35 § 3 al Convenției. Curtea observă de asemenea că acesta nu se ciocnește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci să-l declare admisibil. B. Privind fondul

Guvernul remarcă că jurisdicțiile interne au refuzat înregistrarea asociației în cauză, nu pe baza originii etnice a membrilor săi, ci din cauza utilizării termenului "femei turce", care sugera existența unei minorități turce pe teritoriul grec, ceea ce ar fi contrarius Tratatului din Lausanne și ordinii publice.

Reclamantele susțin că alte asociații, fondate de persoane aparținând altor minorități, cum ar fi "Asociația Femeilor Eladice" sau asociații fondate de Romi sau Pomaques, sunt tolerate de autoritățile publice.

Curtea observă că această plângere se raportează la aceleași fapte ca doleanțele bazate pe art. 11 al Convenției (a se vedea, Sidiropoulos și alții c. Grecia, precitată, p. 1619, § 52). Ținând seama de concluzia sa pe baza acestei dispoziții (a se vedea paragraf 32 de mai sus), Curtea estimează că nu mai este nevoie de a examina separat acest grief.

Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază urmare circumstanțelor cauzei și ținând seama de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în particular complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și enjeu ul litigiului pentru interesați (a se vedea, printre altele, Frydlender c. Franța [GC], nr. 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII).

În cauza de față, Curtea observă că procedura litigioasă a început la 5 aprilie 2001, cu sesizarea tribunalului de prim grad din Rodopi, și s-a încheiat la 1 aprilie 2005, cu hotărârea nr. 586/2005 a Curții de Casație. A cunoscut deci o durată de peste trei ani și unsprezece luni pentru trei grade de jurisdicție. Curtea estimează că acest termen este departe de a fi excesiv și că deci nu a existat depășire a "termenului rezonabil" în sensul art. 6 § 1 al Convenției.

Rezultă că acest grief este manifestă nefondat și trebuie respins în aplicare art. 35 §§ 3 și 4 al Convenției.

Reclamantele cer repararea prejudiciului lor moral, dar lasă Curții sarcina de a-i fixa montantul.

Guvernul susține că un constat de încălcare ar constitui de sine stătător o satisfacție echitabilă suficientă cu titlu de prejudiciu moral pretins de reclamante.

Curtea nu se îndoiește că reclamantele au suferit prejudiciu moral. Îl consideră cu toate acestea suficient compensat de constatarea încălcării art. 11 al Convenției. B. Frais și dépens

Reclamantele nu au prezentat nicio cerere cu titlu de frais și dépens. Din aceasta, nu mai este nevoie de a le acorda o sumă în acest scop. C. Interese moratorii

Curtea consideră adecvat de a baza rata dobânzii moratoare pe rata dobânzii facilității de credit marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară cererea inadmisibilă privind grievul privind durata procedurii și admisibilă pentru surplus; 2. Declară că a existat încălcare a art. 11 al Convenției; 3. Declară că nu mai este nevoie de a examina separat grievul privind art. 14 al Convenției combinat cu art. 11; 4. Declară că constatarea unei încălcări furnizează de sine stătătoare o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral. Dată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 27 martie 2008 în aplicare art. 77 §§ 2 și 3 din regulament. Søren Nielsen Nina Vajić Grefier Președintă

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 34144/05) dirigée contre la République hellénique par sept ressortissantes de cet Etat, M mes Houlia Emin, Aisse Galip, Feriste Devetzioglou, Mediha Bekiroglou, Aisse Molla Ismail, Eminet Mehmet Ahmet et Gioulsen Memet (« les requérantes »), qui ont saisi la Cour le 19 septembre 2005 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Les requérantes sont représentées par M e O. Hatzibram, avocat au barreau de Xanthi. Le gouvernement grec (« le Gouvernement ») est représenté par les délégués de son agent, M. M. Apessos, conseiller auprès du Conseil juridique de l'Etat, M. S. Spyropoulos, assesseur auprès du Conseil juridique de l'Etat et M me Z. Hatzipavlou, auditrice auprès du Conseil juridique de l'Etat.

Les requérantes se plaignaient, notamment sous l'angle des articles 6 § 1, 9, 10, 11 et 14 de la Convention, du refus des juridictions nationales d'enregistrer leur association et de la durée de cette procédure.

Le 10 novembre 2006, la Cour a décidé de communiquer les griefs tirés des articles 11 et 14 de la Convention au Gouvernement. Se prévalant des dispositions de l'article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l'affaire. EN FAIT I.

Le 21 mars 2001, les requérantes, avec d'autres femmes de la région, décidèrent de fonder une association à but non lucratif ( σωματείο ) dénommée « Association culturelle des femmes turques de la région de Rodopi » ( Πολιτιστικός Σύλλογος Τούρκων Γυναικών Νομού Ροδόπης ). Le siège de l'association fut fixé à Komotini, capitale du département. Selon l'article 2 de ses statuts, l'association avait pour but « a) la création d'un lieu de rencontre de femmes du département de Rodopi pour la promotion et la satisfaction de leurs besoins de culture, d'éducation et de divertissement, b) l'exaltation sociale, morale et spirituelle de ses membres, c) l'établissement de liens de sororité entre ses membres et d) le maintien et la propagation du patrimoine culturel populaire à travers la revivification de traditions locales, en collaboration avec les institutions locales ».

Le 5 avril 2001, les requérantes, qui constituaient le comité directeur provisoire de l'association, demandèrent, en vertu de l'article 79 du code civil, l'enregistrement de leur association auprès du tribunal de première instance de Rodopi.

Le 6 juin 2001, le tribunal de première instance de Rodopi rejeta leur demande, au motif que le titre de l'association était formulé de telle manière qu'il risquait d'induire des tiers en erreur quant à l'origine de ses membres (décision n o 146/2001).

Le 4 juillet 2001, les requérantes interjetèrent appel.

Le 17 janvier 2003, la cour d'appel de Thrace confirma la décision attaquée. La cour d'appel rappela au préalable qu'en vertu du Traité de Lausanne, seule une minorité musulmane, et non une minorité turque, a été reconnue dans la région de la Thrace occidentale. Elle releva en outre qu'en vertu du droit interne, seuls les Grecs peuvent constituer des associations et nota qu'en effet, les membres de l'association étaient des ressortissantes grecques. Or, le titre de l'association en cause laissait entendre que ses membres se considéraient comme Turques, avec la conscience nationale turque et visant à répandre en Grèce les idéaux turcs. Par conséquent, la cour d'appel considéra que l'utilisation du titre litigieux créait une confusion quant à l'origine et la citoyenneté de ses membres, ainsi que l'impression de l'existence d'une minorité turque sur le territoire grec. Le titre de l'association, en combinaison avec les termes de ses statuts, était donc contraire à l'ordre public. Elle ajouta que le refus d'enregistrer l'association était proportionné aux buts légitimes poursuivis et que ses membres avaient la possibilité de créer une association « portant un titre qui ne serait pas trompeur quant à leur identité » (arrêt n o 23/2003).

Le 26 février 2003, les requérantes se pourvurent en cassation, en se fondant, entre autres, sur les articles 9, 10, 11 et 14 de la Convention européenne.

Le 1 er avril 2005, la Cour de cassation débouta les requérantes, après avoir considéré que l'arrêt n o 23/2003 de la cour d'appel de Thrace était suffisamment motivé (arrêt n o 586/2005). II.

L'article 4 § 1 de la Constitution se lit ainsi : « Tous les Grecs sont égaux devant la loi. »

L'article 12 § 1 de la Constitution est ainsi libellé : « Tous les Grecs sont en droit de former des syndicats et associations à but non lucratif, conformément à la loi qui ne peut toutefois jamais soumettre l'exercice de ce droit à une autorisation préalable. » B. Le code civil

Le code civil contient les dispositions suivantes concernant les associations à but non lucratif : Article 78 Association « Une union de personnes poursuivant un but non lucratif acquiert la personnalité juridique dès son inscription dans un registre spécial public (association) tenu auprès du tribunal de grande instance de son siège. Vingt personnes au moins sont nécessaires pour la constitution d'une association. » Article 79 Requête aux fins de l'enregistrement de l'association « Pour que l'association soit inscrite au registre, les fondateurs ou le comité directeur de celle-ci doivent déposer une requête auprès du tribunal de grande instance. Doivent être annexés à cette requête, l'acte constitutif, la liste des noms des personnes composant le comité directeur et les statuts datés et signés par les membres de celui-ci. » Article 80 Statuts de l'association « Les statuts de l'association, pour qu'ils soient valides, doivent préciser : a) le but, le titre et le siège de l'association, b) les conditions d'admission, de retrait et d'expulsion des membres de celle-ci ainsi que leurs droits et obligations, (...) » Article 81 Décision d'enregistrer une association « Le tribunal de grande instance accueille la demande s'il est convaincu que toutes les conditions légales sont remplies (...) » Article 105 Dissolution de l'association « Le tribunal de grande instance ordonne la dissolution de l'association (...) c) si l'association poursuit un but différent de celui fixé par les statuts, ou si son objet ou son fonctionnement s'avèrent contraires à la loi, aux bonnes mœurs ou à l'ordre public. » EN DROIT I.

La Cour rappelle d'emblée qu'elle n'est compétente que pour examiner des requêtes par lesquelles une violation des droits et libertés garantis par la Convention ou ses Protocoles est alléguée ; elle n'est pas compétente pour examiner des requêtes relatives à de prétendues violations d'autres instruments internationaux ou du droit interne.

Par ailleurs, la Cour examinera ce grief uniquement sous l'angle de l'article 11 qui apparaît, en l'espèce, comme une lex specialis par rapport aux droits garantis aux articles 9 et 10 de la Convention. Aux termes de cette disposition : « 1. Toute personne a droit à la liberté de réunion pacifique et à la liberté d'association, y compris le droit de fonder avec d'autres des syndicats et de s'affilier à des syndicats pour la défense de ses intérêts. 2. L'exercice de ces droits ne peut faire l'objet d'autres restrictions que celles qui, prévues par la loi, constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité nationale, à la sûreté publique, à la défense de l'ordre et à la prévention du crime, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d'autrui. Le présent article n'interdit pas que des restrictions légitimes soient imposées à l'exercice de ces droits par les membres des forces armées, de la police ou de l'administration de l'Etat. » A. Sur la recevabilité

La Cour constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond 1. Les thèses des parties

Le Gouvernement, après un long rappel de la jurisprudence de la Cour sur l'article 11, puis du droit interne pertinent, souligne que la liberté d'association n'est pas absolue. Invoquant le Traité de Lausanne, qui reconnaît seulement une minorité religieuse et non pas une minorité ethnique sur le territoire grec, il affirme que les autorités nationales ont à bon droit refusé d'enregistrer l'association des requérantes, car son titre créait la confusion et le doute quant à la citoyenneté de ses membres. Selon le Gouvernement, rien n'interdit aux requérantes, ni à tous les autres ressortissants grecs de religion musulmane, de créer une association qui respecte les conditions de légalité et dont le titre ne crée pas d'ambigüité sur l'identité et les buts de ses membres. Le Gouvernement conclut que, compte tenu de la marge d'appréciation dont elles disposent, en particulier lorsqu'il s'agit de questions touchant à l'ordre public, les juridictions grecques ont en l'espèce satisfait au critère de proportionnalité.

Les requérantes répondent que le Traité de Lausanne n'interdit pas aux minorités de se définir par l'épithète « turc ». Quoi qu'il en soit, leur association était un groupement de femmes qui avait comme but d'améliorer la condition des femmes se sentant appartenir non pas à la minorité, mais à la culture turque, notion plus large et comprenant d'autres éléments, tels que l'appartenance ethnique, la langue, etc. Selon elles, le rejet de leur demande était insuffisamment et abstraitement motivé. Il ne ressort d'aucun élément du dossier qu'elles aient voulu porter atteinte à l'ordre public grec ni que le refus d'enregistrer leur association fût une mesure nécessaire dans une société démocratique. 2. L'appréciation de la Cour a) Principes généraux

La Cour souligne que le droit qu'énonce l'article 11 inclut celui de fonder une association. La possibilité pour les citoyens de former une personne morale afin d'agir collectivement dans un domaine d'intérêt commun constitue un des aspects les plus importants du droit à la liberté d'association, sans quoi ce droit se trouverait dépourvu de toute signification. Si la Cour a souvent mentionné le rôle essentiel joué par les partis politiques pour le maintien du pluralisme et de la démocratie, les associations créées à d'autres fins, notamment la protection du patrimoine culturel ou spirituel, la poursuite de divers buts sociaux ou économiques, la recherche d'une identité ethnique ou l'affirmation d'une conscience minoritaire, sont également importantes pour le bon fonctionnement de la démocratie ( Gorzelik et autres c. Pologne [GC], n o 44158/98, § 92, CEDH 2004 ‑ I).

La manière dont la législation nationale consacre cette liberté et l'application de celle-ci par les autorités dans la pratique sont donc révélatrices de l'état de la démocratie dans le pays dont il s'agit. Assurément, les Etats disposent d'un droit de regard sur la conformité du but et des activités d'une association avec les règles fixées par la législation, mais ils doivent en user d'une manière conciliable avec leurs obligations au titre de la Convention et sous réserve du contrôle de la Cour.

En conséquence, les exceptions visées à l'article 11 appellent une interprétation stricte, seules des raisons convaincantes et impératives pouvant justifier des restrictions à la liberté d'association. Pour juger en pareil cas de l'existence d'une nécessité au sens de l'article 11 § 2, les Etats ne disposent que d'une marge d'appréciation réduite, laquelle se double d'un contrôle européen rigoureux portant à la fois sur la loi et sur les décisions qui l'appliquent, y compris celles rendues par des juridictions indépendantes ( Gorzelik et autres c. Pologne, précité , § 96).

Lorsqu'elle exerce son contrôle, la Cour n'a point pour tâche de se substituer aux juridictions internes compétentes, mais de vérifier, sous l'angle de l'article 11, les décisions qu'elles ont rendues en vertu de leur pouvoir d'appréciation. Il ne s'ensuit pas qu'elle doive se borner à rechercher si l'Etat défendeur a usé de ce pouvoir de bonne foi, avec soin et de façon raisonnable. Il lui faut encore considérer l'ingérence litigieuse, compte tenu de l'ensemble de l'affaire, pour déterminer si elle était « proportionnée au but légitime poursuivi » et si les motifs invoqués par les autorités nationales pour la justifier apparaissent « pertinents et suffisants ». Ce faisant, la Cour doit se convaincre que les autorités nationales ont appliqué des règles conformes aux principes consacrés par l'article 11 et ce, de surcroît, en se fondant sur une appréciation acceptable des faits pertinents ( Sidiropoulos et autres c. Grèce , arrêt du 10 juillet 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998-IV, p. 1614, § 40 ; Bekir-Ousta et autres c. Grèce , n o 35151/05, § 39, 11 octobre 2007). b) Application en l'espèce des principes susmentionnés

En l'occurrence, il n'est pas contesté par les parties que le refus des tribunaux grecs d'enregistrer l'association des requérantes s'analyse en une ingérence des autorités dans l'exercice du droit à la liberté d'association de ces dernières. Cette ingérence était « prévue par la loi », les articles 79 à 81 du code civil permettant aux tribunaux de rejeter la demande d'enregistrement d'une association lorsqu'ils constatent que la validité des statuts de l'association est sujette à caution. Par ailleurs, la Cour admet que l'ingérence litigieuse visait un but légitime au regard de l'article 11 § 2 de la Convention, à savoir la défense de l'ordre public.

Dès lors, il reste principalement à examiner si l'ingérence litigieuse était « nécessaire, dans une société démocratique » pour atteindre le but légitime poursuivi. La Cour rappelle sur ce point que l'adjectif « nécessaire » implique un « besoin social impérieux » ( Gorzelik et autres c. Pologne, précité , § 95).

La Cour note, en premier lieu, que le refus d'enregistrer l'association des requérantes fut essentiellement motivé par le souci de couper court à l'intention qu'on leur prêtait de promouvoir l'idée qu'il existe en Grèce une minorité ethnique dont les idéaux devaient être promus. Autrement dit, la mesure litigieuse s'appuya sur une simple suspicion quant aux véritables intentions des fondatrices de l'association et aux actions que celle-ci aurait pu mener une fois qu'elle aurait commencé à fonctionner. Toutefois, les intentions des requérantes n'ont pas pu en l'espèce être vérifiées par rapport à la conduite de l'association dans la pratique, puisque celle-ci n'a jamais été enregistrée.

Rappelant qu'aux termes de sa jurisprudence, l'administration des preuves relève au premier chef des règles du droit interne et qu'il revient en principe aux juridictions nationales d'apprécier les éléments recueillis par elles (voir, parmi beaucoup d'autres, García Ruiz c. Espagne [GC], n o 30544/96, § 28, CEDH 1999-I), la Cour n'est pas pour autant satisfaite que les juridictions saisies se soient contentées du seul titre « Association culturelle des femmes turques de la région de Rodopi », pour conclure à la dangerosité de l'association pour l'ordre public.

De plus, s'il ne lui appartient pas d'évaluer le poids accordé par l'Etat défendeur aux questions relatives à la minorité musulmane en Thrace occidentale, la Cour pense toutefois que, à supposer même que le véritable but de l'association fût de promouvoir l'idée qu'il existe en Grèce une minorité ethnique, ceci ne saurait passer pour constituer à lui seul une menace pour une société démocratique ; cela est d'autant plus vrai que rien dans les statuts de l'association n'indiquait que ses membres prônaient le recours à la violence ou à des moyens antidémocratiques ou anticonstitutionnels. La Cour tient à rappeler sur ce point que la législation grecque n'institue pas un système de contrôle préventif pour l'établissement des associations à but non lucratif : l'article 12 de la Constitution précise que la création d'associations ne peut pas être soumise à une autorisation préalable ; quant à l'article 81 du code civil, il autorise les tribunaux à exercer un simple contrôle de légalité en la matière et non un contrôle d'opportunité (voir paragraphes 14 et 15 ci-dessus).

Enfin, la Cour ne saurait exclure que l'association, une fois fondée, aurait pu, sous le couvert des buts mentionnés dans ses statuts, se livrer à des activités inconciliables avec ceux-ci et pouvant troubler l'ordre public. Or, même si une telle éventualité était confirmée, les autorités ne se trouveraient pourtant pas désarmées : en vertu de l'article 105 du code civil, le tribunal de grande instance pourrait ordonner la dissolution de l'association, si elle poursuivait par la suite un but différent de celui fixé par les statuts ou si son fonctionnement s'avérait contraire à la loi, aux bonnes mœurs ou à l'ordre public (voir paragraphe 15 ci-dessus).

A la lumière de ce qui précède, la Cour ne voit guère quel était le « besoin social impérieux » pour refuser d'enregistrer l'association des requérantes et conclut que la mesure incriminée était disproportionnée aux objectifs poursuivis. Dès lors, il y a eu violation de l'article 11. III. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 14 DE LA CONVENTION COMBINÉ AVEC L'ARTICLE 11

Les requérantes se plaignent que le rejet de la demande d'enregistrement de leur association, en raison de l'emploi du terme « turque », a créé une distinction discriminatoire par rapport à d'autres associations reconnues par les juridictions internes et dont les membres appartiennent à une minorité ethnique. Elles invoquent l'article 14 de la Convention, ainsi libellé : « La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l'origine nationale ou sociale, l'appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation. » A. Sur la recevabilité

La Cour constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement note que les juridictions internes ont refusé d'enregistrer l'association en cause, non pas en se fondant sur l'origine ethnique de ses membres, mais en raison de l'emploi du terme « femmes turques », qui sous-entendait l'existence d'une minorité turque sur le territoire grec, ce qui serait contraire au Traité de Lausanne et à l'ordre public.

Les requérantes affirment que d'autres associations, fondées par des personnes appartenant à d'autres minorités, telles que l'« Association des femmes helléniques » ou les associations fondées par des Roms ou des Pomaques, sont tolérées par les pouvoirs publics.

La Cour note que cette plainte se rapporte aux mêmes faits que les doléances fondées sur l'article 11 de la Convention (voir, Sidiropoulos et autres c. Grèce , précité, p. 1619, § 52). Eu égard à sa conclusion sur le terrain de cette disposition (voir paragraphe 32 ci-dessus), la Cour estime qu'il n'y a pas lieu d'examiner séparément ce grief. III.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d'une procédure s'apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l'affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l'enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d'autres, Frydlender c. France [GC], n o 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII).

En l'occurrence, la Cour note que la procédure litigieuse a débuté le 5 avril 2001, avec la saisine du tribunal de première instance de Rodopi, et s'est terminée le 1 er avril 2005, avec l'arrêt n o 586/2005 de la Cour de cassation. Elle connut donc une durée de plus de trois ans et onze mois pour trois degrés de juridiction. La Cour estime que ce délai est loin d'être excessif et qu'il n'y a donc pas eu dépassement du « délai raisonnable » au sens de l'article 6 § 1 de la Convention.

Il s'ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. IV.

Les requérantes demandent la réparation de leur préjudice moral, mais laissent à la Cour le soin d'en fixer le montant.

Le Gouvernement affirme qu'un constat de violation constituerait en soi une satisfaction équitable suffisante au titre du dommage moral prétendument subi par les requérantes.

La Cour ne doute pas que les requérantes aient subi un dommage moral. Elle l'estime toutefois suffisamment compensé par le constat de violation de l'article 11 de la Convention. B. Frais et dépens

Les requérantes n'ont présenté aucune demande au titre des frais et dépens. Partant, il n'y pas lieu de leur octroyer de somme à ce titre. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête irrecevable quant au grief tiré de la durée de la procédure et recevable pour le surplus ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 11 de la Convention ; 3. Dit qu'il n'y a pas lieu d'examiner séparément le grief tiré de l'article 14 de la Convention combiné avec l'article 11 ; 4. Dit que le constat d'une violation fournit en soi une satisfaction équitable suffisante pour le préjudice moral. Fait en français, puis communiqué par écrit le 27 mars 2008 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Søren N ielsen Nina Vajić Greffier Présidente