ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1287/2018

Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Hunedoara, secția I civilă, precizată ulterior, reclamanta SC A. SA Cluj-Napoca a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, reprezentat de Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA, solicitând obligarea pârâtului la exproprierea totală a imobilului înscris în CF nr. x, având nr. topo x, proprietatea reclamantei, și la plata despăgubirilor pentru întregul imobil; suplimentarea despăgubirilor cu contravaloarea sumelor aferente costurilor totale necesare relocării Bazei de Producție A. - aflată în proprietatea reclamantei - pe un alt amplasament, din cauza disproporției vădite între despăgubire și situația creată.

Ulterior, reclamanta și-a majorat cuantumul despăgubirilor cerute la suma de 159.391 RON pentru folosul de tras.

Acțiunea a fost întemeiată, în drept, pe dispozițiile art. 21, art. 24 din Legea nr. 33/1994 și art. 20 din Legea nr. 255/2010.

Prin Sentința civilă nr. 840 din 28 aprilie 2017 pronunțată de Tribunalul Hunedoara, secția I civilă s-a respins excepția inadmisibilității acțiunii; s-a admis, în parte, acțiunea și, în consecință, s-a constatat că reclamanta SC A. SA Cluj-Napoca are calitate de persoană expropriată cu privire la imobilul teren neproductiv în suprafață de 1.206 mp, înscris în CF nr. X Turdaș, nr. cadastral x, la construcțiile laborator Gresie, atelier reparații auto, magazie pentru materiale, stație de pompare, atelier de intervenții, conductă oțel, platforme betonate și împrejmuiri, precum și pentru terenul de sub acestea în suprafață de 1.179,8 mp, pentru care se dispune exproprierea suplimentară, imobile identificate și evaluate conform raportului de expertiză întocmit de experții D., B. și C.; a fost obligat pârâtul Statul Român să plătească reclamantei despăgubiri în sumă de 596.349,3 RON din care, 44.137,3 RON reprezentând contravaloarea terenului, 422.976 RON reprezentând contravaloarea construcțiilor și 129.236 RON reprezentând contravaloarea beneficiului nerealizat de reclamantă în perioada 2008 - 2013, precum și suma de 5.000 RON cheltuieli de judecată în fond; s-a respins, în rest, acțiunea reclamantei.

Pentru a hotărî, astfel, prima instanță a reținut următoarele considerente:

Excepția lipsei calității procesuale a pârâtei CNADNR SA s-a constatat a fi neîntemeiată, față de împrejurarea că, prin precizările de acțiune ulterioare, reclamanta a arătat că înțelege să se judece cu expropriatorul Statul Român, reprezentat prin CNADNR SA.

În ce privește excepția inadmisibilității acțiunii reclamantei privind obligarea pârâtei să îi predea ofertele de expropriere, s-a constatat că, prin aceleași precizări, reclamanta nu a mai insistat în judecarea petitului respectiv, astfel că excepția a fost respinsă ca rămasă fără obiect.

Pe fondul cauzei, Tribunalul a reținut că, în vederea construirii tronsonului variantei de ocolire Deva și Orăștie la standard de autostradă, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 198/2004, expropriatorul Statul Român, reprezentat de Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România, a dispus, în baza Hotărârii nr. 261/1 din 24 septembrie 2008, exproprierea terenului aflat în proprietatea reclamantei SC A. SA Cluj-Napoca, situat pe raza comunei Turdaș, județul Hunedoara, în suprafață de 1.205 mp, pentru care s-a acordat pârâtei o despăgubire de 4.356 RON.

Această hotărâre nu a fost comunicată reclamantei în calitate de persoană expropriată, pârâtul neproducând dovezi în acest sens pe parcursul procesului. Mai mult, în termenul legal de 3 ani, prevăzut de art. 2517 din noul C. civ., persoana expropriată, în calitate de reclamantă, a înțeles să conteste, în instanță, atât cuantumul despăgubirilor stabilite prin hotărârea mai sus menționată, cât și întinderea suprafeței expropriate de teren, a construcțiilor edificate pe acesta și a utilajelor dezafectate ca urmare a exproprierii.

În acest sens, raportat la dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 198/2004, art. 22 din Legea nr. 255/2010 și art. 24 - 25 din Legea nr. 33/1994, instanța a dispus efectuarea unui raport de expertiză de identificare și evaluare a bunurilor imobile supuse exproprierii.

Din concluziile raportului de expertiză efectuat, cu completările ulterioare ale acestuia s-a constatat că, în fapt, reclamantei i-a fost expropriată o suprafață totală de 2.385,8 mp teren extravilan, după cum urmează: - 1.206 mp, cu nr. cadastral x, evidențiat în hotărârea de expropriere; - 1.179,8 mp, cu nr. cadastral x, aflat sub construcțiile expropriate și demolate în anul 2012.

Terenul înscris în CF nr. X Turdaș a fost evaluat, la data efectuării exproprierii având o valoare de circulație de 18,5 RON/mp, cu mult peste valoarea acordată de expropriator, în sumă 19.964,3 RON.

De asemenea, reclamantei i-au fost expropriate și construcțiile edificate pe acest teren, cu toate că nu au fost cuprinse în hotărârea de expropriere, așa cum rezultă din probele dosarului, fiind demolate începând cu luna decembrie 2012.

Astfel, au fost identificate de experți următoarele construcții și instalații aparținând reclamantei, ca fiind expropriate: laboratorul de gresie, atelierul de reparații auto, magazia pentru materiale, stația de pompare, atelierul de intervenții, conducta de alimentare cu apă, platforme betonate, împrejmuirile imobilului și agregatele existente în depozit, evaluate la valoarea de circulație de 415.692 RON .

Totodată, instanța, la stabilirea despăgubirilor datorate reclamantei, a avut în vedere și beneficiul nerealizat de reclamantă, constând în aceea că nu a putut să își mai folosească, în scopul desfășurării activității specifice, utilajele dezafectate cu ocazia exproprierii, care aveau o durată de folosință medie de 5 ani (2008 - 2013). Astfel, experții au evaluat beneficiul nerealizat de reclamantă la suma de 129.236 RON .

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Statul Român, prin Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A.

Prin Decizia nr. 1618 din 13 decembrie 2017, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., a schimbat, în parte, sentința atacată, sub aspectul modului de soluționare a excepției inadmisibilității acțiunii și a cererii privind exproprierea suplimentară, în sensul că a respins cererea reclamantei de constatare a calității de persoană expropriată cu privire la întregul imobil înscris în CF nou X Turdaș, nr. cadastral x, a construcțiilor existente pe imobil și dispunerea exproprierii suplimentare; a modificat cuantumul despăgubirilor datorate reclamantei de pârâtul Statul Român la suma de 22.308 RON; au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

În motivarea soluției sale, instanța de apel a reținut următoarele considerente:

Cu referire la excepția inadmisibilității acțiunii, s-a reținut că această excepție este o excepție de fond, astfel că a fost analizată în cadrul motivelor care privesc fondul cauzei.

Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, s-a constatat ca fiind corectă soluția primei instanțe, deoarece art. 9 din Legea nr. 198/2004 (forma în vigoare la data emiterii hotărârii de expropriere în cauză) prevede două termene în care cel nemulțumit de cuantumul despăgubirilor acordate se poate adresa instanței de judecată, respectiv 3 ani de la data intrării în vigoare a Hotărârii Guvernului prevăzute la art. 14 alin. (1) sau 15 zile de la data la care i-a fost comunicată hotărârea comisiei prin care i s-a respins, în tot sau în parte, cererea de despăgubire.

În cauză, hotărârea prin care s-a stabilit despăgubirea cuvenită reclamantei pentru suprafața expropriată a fost comunicată acesteia pe parcursul procesului inițiat la 21 noiembrie 2011, așa încât nu putea fi vorba despre o acțiune promovată în afara termenului legal.

Prin acțiunea introductivă, reclamantul a solicitat obligarea intimatei la predarea hotărârii de stabilire a despăgubirilor pentru ca, ulterior, după depunerea, la dosarul cauzei, a Hotărârii nr. 261 din 24 septembrie 2008, să-și precizeze acțiunea, contestând atât suprafața expropriată, cât și valoarea despăgubirilor acordate.

În această limită, instanța de fond s-a și pronunțat, într-o aplicare corectă a principiului disponibilității părților, care, prin cererile formulate, definesc cadrul procesual.

Contrar susținerilor apelantei, faptul că s-a reținut, prin hotărârea de acordare a despăgubirilor, că reclamanta nu a depus nicio cerere de despăgubire în termenul legal de 30 zile de la data intrării în vigoare a H.G. nr. 566/2006 nu înlătură aplicabilitatea termenului prevăzut de teza finală a art. 9 din Legea nr. 198/2004, atâta vreme cât dreptul reclamantei la despăgubiri a fost recunoscut de expropriator prin emiterea Hotărârii nr. 261 din 24 septembrie 2008, consemnarea sumei s-a efectuat prin Agenția D. Simeria, la dispoziția reclamantei, însă nu s-a făcut dovada comunicării acestei hotărârii, reclamanta intrând în posesia acesteia după demararea procedurii judiciare în cauză.

Cu privire la aspectele de fond, instanța de apel a reținut următoarele:

Potrivit art. 9 din Legea nr. 198/2004 (forma în vigoare la data emiterii Hotărârii nr. 261 din 24 septembrie 2008 de acordare a despăgubirilor) - expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 8, precum și orice persoană care se consideră îndreptățită la despăgubire pentru exproprierea imobilului se poate adresa instanței judecătorești competente (...). Acțiunea formulată în conformitate cu prevederile prezentului articol se soluționează potrivit dispozițiilor art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce privește stabilirea despăgubirii. În acest caz, plata despăgubirii se face de către expropriator în termen de 30 de zile de la data solicitării, pe baza hotărârii judecătorești definitive și irevocabile de stabilire a cuantumului acesteia.

Din redactarea acestui text de lege reiese că prevederile Legii nr. 33/1994 se aplică, însă, doar în ceea ce privește stabilirea despăgubirii, efectuarea expertizei, modul de stabilire a despăgubirii etc., neaplicându-se dispozițiile referitoare la exproprierea unei suprafețe mai mari de teren decât cea stabilită de expropriator, respectiv art. 24 alin. (4).

Legea nr. 198/2004, aplicabilă în speță ca lege specială în raport cu Legea nr. 33/1994, nu prevede decât posibilitatea contestării despăgubirii, iar nu și contestarea altor aspecte legate de transferul dreptului de proprietate către expropriator.

În acest sens, este elocvent art. 9 alin. (1) din Legea nr. 198/2004, citat mai sus, care prevede expres că nu se poate contesta transferul dreptului de proprietate asupra imobilului, voința legiuitorului fiind evidentă în sensul că singurul aspect contestabil de către expropriat este cuantumul despăgubirii.

Nicio dispoziție a legii nu permite instanței de judecată ca, la cererea unei persoane ce pretinde că terenul ce-i aparține ar trebui expropriat, să se substituie autorității executive și să efectueze sau să înlocuiască, prin hotărâre judecătorească, procedura exproprierii, astfel cum aceasta este reglementată prin Legea nr. 198/2004, competența instanței în această materie fiind limitată exclusiv la cenzurarea despăgubirilor acordate pentru imobilul expropriat.

Ca atare, soluția primei instanțe de a dispune exproprierea pentru o suprafață mai mare decât cea expropriată prin hotărârea din data de 24 septembrie 2008, emisă în procedura Legii nr. 198/2004, reflectă o aplicare și interpretare greșită a normei speciale în materie, criticile apelantei sub acest aspect privindu-se a fi întemeiate.

Cât privește cuantumul despăgubirilor cuvenite pentru suprafața expropriată de 1.206 mp, Curtea a avut în vedere valoarea de 22.308 RON, stabilită în raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză de experți D., C. și B.

Stabilirea acestei valori corespunde exigențelor atât a Deciziei nr. 241 din 6 aprilie 2017 a Curții Constituționale, privind valoarea de la data transferului dreptului de proprietate (în speță, septembrie 2008), cât și a metodei folosite în determinarea prețului (metoda comparației de piață) consacrată prin Decizia nr. 12 din data de 15 ianuarie 2015 a Curții Constituționale.

Restul despăgubirilor pretinse de reclamantă au fost respinse deoarece, pe de o parte, vizează suprafața care nu a făcut obiectul exproprierii, iar, pe de altă parte, vizează pretinsa pierdere încercată de necesitatea relocării afacerii, pierdere care nu intră în sfera de daune certe, previzibile ca efect al exproprierii.

Astfel cum s-a stabilit și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Cauza Lallement c. Franței, 2002), prejudiciul impus a fi acoperit în cazul unei exproprieri, pentru ca această sarcină să nu devină excesivă prin lipsa echilibrului între interesele generale ale comunității și cele private ale proprietarului deposedat, se referă la pierderea unor beneficii economice certe, de care acesta nu se mai poate bucura, care au caracter previzibil și pot fi dovedite prin situații (economico-financiare, fiscale) concrete anterioare.

Or, în speță, prejudiciul pretins de reclamantă pentru o posibilă relocare a afacerii nu reprezintă un prejudiciu cert la momentul exproprierii, în sensul cerut de legiuitor.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul care, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susținut următoarele:

Decizia instanței de apel a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 9 teza I din Legea nr. 198/2004, în forma în vigoare la data emiterii hotărârii de stabilire a despăgubirilor, prin care a fost expropriat imobilul în litigiu.

Termenul în care putea fi exercitată calea de atac împotriva acestei hotărâri este menționat și în art. 7 din hotărârea de stabilire a despăgubirilor, articol ignorat de instanța de fond.

Recurentul mai susține că imobilul supus exproprierii a fost menționat în H.G. nr. 566/2006, publicată în Monitorul Oficial din 19 mai 2006, act normativ care a intrat în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial, astfel că termenul de 3 ani prevăzut de art. 9 teza I din Legea nr. 198/2004 a expirat la 19 mai 2009, cu mult înainte atât de modificarea cererii de chemare în judecată prin care s-a solicitat plata despăgubirilor (13 februarie 2013), dar și în raport de data acțiunii inițiale (21 noiembrie 2011). În consecință, cererea de chemare în judecată este prescrisă.

Pe de altă parte, din Hotărârea nr. x din 24 septembrie 2008 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 reiese că expropriatul nu a depus nicio cerere de despăgubire în termenul legal de 30 de zile de la data intrării în vigoare a H.G. nr. 566/2006.

Este greșit considerentul instanței de apel în sensul că se aplică dispozițiile art. 9 teza finală din Legea nr. 198/2004, potrivit cărora termenul de formulare a contestației împotriva hotărârii comisiei este de 15 zile de la comunicare, întrucât acest termen se referă la cazul respingerii, în tot sau în parte, a cererii de despăgubire, ceea ce nu este cazul în speță, întrucât o asemenea cerere nu a fost formulată.

Recurentul a solicitat admiterea recursului, modificarea, în parte, a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului declarat de pârât în totalitate, schimbarea sentinței, în sensul respingerii cererii de despăgubiri, ca prescrise.

Examinând recursul cu care a fost legal învestită, Înalta Curte constată următoarele:

Singura critică formulată prin memoriul de recurs vizează prescripția dreptului de a contesta cuantumul despăgubirilor, sens în care recurentul invocă încălcarea dispozițiilor art. 9 teza I din Legea nr. 198/2004, în forma în vigoare la data emiterii hotărârii de stabilire a despăgubirilor, precum și aplicarea greșită a tezei a II-a din același text de lege.

Aceasta se constată a fi nefondată pentru următoarele considerente:

Art. 9 din Legea nr. 198/2004 (forma în vigoare la data emiterii hotărârii de expropriere în cauză) prevede:

"Expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 8, precum și orice persoană care se consideră îndreptățită la despăgubire pentru exproprierea imobilului se poate adresa instanței judecătorești competente în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a hotărârii Guvernului prevăzute la art. 4 alin. (1) sau în termen de 15 zile de la data la care i-a fost comunicată hotărârea comisiei prin care i s-a respins, în tot sau în parte, cererea de despăgubire."

Se constată, astfel, că norma legală reglementează două termene în care cel nemulțumit de cuantumul despăgubirilor acordate se poate adresa instanței de judecată, respectiv 3 ani de la data intrării în vigoare a Hotărârii Guvernului prevăzute la art. 14 alin. (1) prin care se aprobă amplasamentul lucrării, declanșarea procedurii de expropriere a imobilelor care constituie amplasamentul, suma globală estimată a despăgubirilor, termenul în care aceasta se virează într-un cont bancar deschis pe numele expropriatorului și sursa de finanțare) sau 15 zile de la data la care i-a fost comunicată hotărârea Comisiei prin care i s-a respins, în tot sau în parte, cererea de despăgubire.

În cauza dedusă judecății, hotărârea prin care s-a stabilit despăgubirea cuvenită reclamantei pentru suprafața expropriată a fost depusă în dosarul cauzei după inițierea procesului (21 noiembrie 2011) și după depunerea cererii prin care s-a solicitat obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru terenul expropriat (13 februarie 2013), respectiv la 19 iunie 2013.

De altfel, prin acțiunea introductivă, reclamanta a solicitat obligarea intimatei la predarea hotărârii de stabilire a despăgubirilor, iar, după depunerea, la dosarul cauzei, a Hotărârii nr. 261 din 24 septembrie 2008, aceasta și-a precizat acțiunea, contestând atât suprafața expropriată, cât și valoarea despăgubirilor acordate.

Este nerelevantă susținerea recurentului în sensul că cererea de acordare a despăgubirilor a fost formulată după expirarea termenului de prescripție prevăzut de art. 9 teza I din Legea nr. 198/2004, de 3 ani de la data publicării în Monitorul Oficial a H.G. nr. 566/2006, întrucât instanța de apel, în soluționarea excepției prescripției dreptului la acțiune, a calculat acest termen în raport de teza a II-a din acest text de lege, cea referitoare la termenul de 15 zile de la comunicarea hotărârii de stabilire a despăgubirilor, iar nu raportat la ipoteza primei teze din art. 9.

În ceea ce privește aplicarea greșită, în opinia recurentului, a tezei a II-a din art. 9, determinat de împrejurarea că, în speță, nu s-a formulat o cerere de despăgubiri de către reclamantă, critica nu poate fi primită.

Astfel, dreptul reclamantei la despăgubiri a fost recunoscut de expropriator prin emiterea Hotărârii nr. 261 din 24 septembrie 2008, iar comunicarea acestei hotărâri echivalează cu momentul nașterii dreptului de a contesta despăgubirile acordate, întrucât numai la data comunicării hotărârii se prezumă că partea interesată a luat cunoștință de conținutul ei.

Cum s-a arătat deja, recurentul nu a procedat la comunicarea hotărârii către reclamantă, ci a depus-o în dosar la 13 februarie 2013, ulterior cererii de stabilire a despăgubirilor, termenul de 15 zile nefiind împlinit la momentul precizării pretențiilor reclamantei sub acest aspect (13 februarie 2013)

Raționamentul recurentului privind inaplicarea art. 9 teza finală din Legea nr. 198/2004, în raport de absența formulării cererii de despăgubiri în etapa premergătoare acțiunii în instanță este incorect.

Și în cazul în care persoana expropriată nu formulează cerere pentru plata despăgubirilor, dispozițiile art. 5 alin. (4) din actul normativ în discuție prevăd, în sarcina expropriatorului, obligația notificării sumelor propuse pentru o asemenea plată și consemnarea lor într-un cont deschis pe numele expropriatului. Obligația notificării sumelor propuse de expropriator către persoana expropriată se face tocmai ca aceasta din urmă să fie încunoștințată cu privire la cuantumul propus și, mai departe, de a stabili de comun acord cuantumul despăgubirii, în condițiile art. 6, în final fiind emisă hotărârea de stabilire a despăgubirilor, ce poate fi contestată potrivit art. 9 din Lege.

În speță, nu s-a făcut dovada notificării despăgubirilor propuse pentru ca persoana să-și exprime un punct de vedere asupra justeței cuantumului apreciat de expropriator. Mai departe, deși a emis hotărâre de stabilire a despăgubirilor, expropriatorul nu a comunicat-o reclamantei, prin emiterea hotărârii recunoscându-i acesteia dreptul la despăgubiri, ca și cum ar fi formulat cerere, posibil a fi contestată.

De asemenea, de vreme ce reclamanta este nemulțumită de cuantumul despăgubirilor stabilite prin hotărârea emisă de expropriator, iar acesta din urmă i-a recunoscut dreptul la despăgubiri, dar inferioare pretențiilor persoanei expropriate formulate în instanță, ipoteza este echivalentă cu cea a respingerii, în tot sau în parte, a cererii în despăgubiri, intimata neputându-și exercita într-un alt cadru decât contestația de față dreptul de a solicita un alt cuantum decât cel decis unilateral de către expropriator. Aceasta în condițiile în care nu i s-a comunicat reclamantei nici măcar propunerea de despăgubiri făcută de recurent, pentru a fi sau nu de acord cu această propunere.

În concluzie, obligațiile expropriatorului sunt aproximativ aceleași și în cazul formulării cererii de despăgubiri, și în absența formulării unei asemenea cereri, persoana expropriată având dreptul de a cunoaște suma propusă și de a o putea contesta, evident la momentul la care acesteia i s-a asigurat posibilitatea cunoașterii hotărârii emise. În speță, această posibilitate i s-a dat ulterior momentului la care demersul său judiciar legat de contestarea valorii despăgubirilor fusese deja exercitat, așa încât nu se poate considera că acțiunea este prescrisă.

În plus, nu rezultă de ce teza a doua a art. 9 nu s-ar aplica și în cazul inexistenței unei cereri în despăgubiri, în condițiile în care în toate situațiile, în cazul recunoașterii dreptului persoanei expropriate, după verificările efectuate conform art. 6 din Lege, care sunt aceleași în ambele ipoteze, se emite hotărâre de stabilire a despăgubirilor, care se comunică persoanei expropriate și poate fi contestată în condițiile art. 9.

De asemenea, art. 9 prevede două termene de prescripție, dar fără ca legiuitorul să menționeze că primul termen este aplicabil în cazul în care nu există depusă cerere din partea persoanei expropriate

În realitate, persoana expropriată are alegerea între un termen obiectiv, cel de 3 ani de la data intrării în vigoare a hotărârii Guvernului prevăzute la art. 4 alin. (1) și unul subiectiv, de 15 zile de la comunicarea hotărârii de stabilire a despăgubirilor.

Pe de altă parte, de vreme ce persoana care nu a formulat cerere de despăgubiri este nemulțumită de cuantumul despăgubirilor acordate prin hotărârea emisă de Comisie, înseamnă că hotărârea conține implicit o soluție de respingere, măcar în parte, a pretențiilor pe care expropriatul le-ar fi avut dacă și-ar fi putut exercita poziția în cunoștință de cauză, și anume dacă expropriatorul și-ar fi îndeplinit obligațiile potrivit art. 5 alin. (4) din Legea nr. 198/2004, ceea ce, în speță, nu a făcut cu privire la notificarea sumei propuse persoanei expropriate.

Cât privește pronunțarea deciziei cu ignorarea mențiunilor de la art. 7 din hotărârea de stabilire a despăgubirilor, pentru considerentele deja arătate, critica nu poate fi primită, textul din hotărâre reluând dispozițiile legale din art. 9 din Legea nr. 198/2004.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte apreciază că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu este incident în cauză, astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins, ca nefondat, instanța de apel considerând, în mod corect, că acțiunea nu este prescrisă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., împotriva Deciziei nr. 1618 din 13 decembrie 2017 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 aprilie 2018.

Procesat de GGC - LM