ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2538/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată adresată Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 19 iulie 2016, sub nr. xx/2/2016, reclamanta Federația Patronală din Industria Alimentară "A.", în contradictoriu cu pârâții Ministerul Mediului Apelor și Pădurilor și Administrația Fondului pentru Mediu, a solicitat:

- în principal, anularea Ordinului nr. 192 din 20 februarie 2014 privind modificarea Ordinului ministrului mediului și gospodăririi apelor nr. 578/2006 pentru aprobarea Metodologiei de calcul al contribuțiilor și taxelor datorate la Fondul pentru mediu;

- în subsidiar, anularea parțială a Ordinului indicat la primul petit, numai în ceea ce privește art. 71 și art. 72, norme terțiare cuprinse în acest act administrativ cu caracter normativ.

La data de 27 decembrie 2016, terțul A. a formulat cerere de intervenție principală, solicitând anularea dispozițiilor art. 26 (Capitolul V) din Metodologia de calcul al contribuțiilor și taxelor datorate de Fondul pentru Mediu din 20 februarie 2014, emisă și aprobată de Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice prin Ordinul nr. 192/2014 și publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 129 din 21 februarie 2014.

Prin încheierea din 28 februarie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins, ca inadmisibilă, cererea de intervenție voluntară principală formulată de terțul A..

Pentru a hotărî astfel, în esență, instanța a reținut că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 61 alin. (2) C. proc. civ., întrucât între cele două cereri nu există o strânsă legătură care să justifice soluționarea lor în cadrul aceluiași proces, motivele de nelegalitate invocate fiind diferite.

Împotriva încheierii menționate a formulat recurs intervenienta A., solicitând casarea încheierii și, în rejudecare, admiterea în principiu a cererii de intervenție principală sau, în subsidiar, casarea încheierii atacate, recalificarea cererii de intervenție principală în cerere de intervenție accesorie și admiterea în principiu a cererii astfel calificată.

Sunt invocate motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.

Astfel, recurenta-intervenientă arată că încheierea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază. În condițiile în care cele două cereri au un obiect parțial comun (intervenienta solicitând anularea unor prevederi specifice din actul administrativ normativ, a cărui anulare integrală formează obiectul cererii principale), motivarea lapidară și formală a instanței de fond - în acord cu care nu ar exista o legătură strânsă între cele două cereri - reprezintă o veritabilă lipsă de motivare.

În altă ordine de idei, cererea de intervenție principală îndeplinește condițiile impuse de art. 61 alin. (2) C. proc. civ., intervenienta pretinzând un drept propriu aflat în strânsă legătură cu dreptul ce formează obiectul cererii principale. Chiar dacă dreptul îmbracă aceeași formă (dreptul de a solicita anularea actului administrativ normativ), el se află separat în patrimoniul fiecărui destinatar. Dreptul intervenientei de a solicita anularea Metodologiei justifică caracterul principal al cererii de intervenție, în condițiile în care art. 61 alin. (2) impune ca intervenientul să pretindă un drept propriu, nu însă și ca dreptul să fie unul contradictoriu față de ambele părți originare. Tocmai posibilitatea pe care terțul intervenient o are de a invoca dreptul său fie pe calea unei acțiuni separate, fie în cadrul unui litigiu pendinte, este ceea ce dă esență și caracterizează intervenția principală.

Strânsa legătură există între dreptul intervenientei și cel al reclamantei în considerarea împrejurării că ambele suportă consecințele negative ale reglementării atacate. Judecarea lor împreună este menită să evite pronunțarea unor hotărâri contradictorii.

În subsidiar, recurenta solicită să se constate că cererea sa de intervenție întrunește cel puțin condițiile de admisibilitate ale unei cereri de intervenție accesorie, potrivit art. 61 alin. (3) C. proc. civ.

Deși arată expres că prin formularea cererii de intervenție nu a urmărit sprijinea solicitărilor reclamantei, ci apărarea înseși drepturilor membrilor A., direct afectați de dispozițiile Metodologiei, menționează că, în măsura în care cererea de intervenție principală este apreciată ca fiind inadmisibilă, s-ar impune calificarea cererii drept intervenție accesorie, dată fiind finalitatea ei.

Intimații nu au formulat întâmpinări față de cererea de recurs.

II. Cu privire la fondul recursului. Soluția instanței de recurs.

Examinând încheierea recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de intervenientă este nefondat.

Instanța de fond a respins cererea de intervenție principală formulată de intervenienta-recurentă, prin care aceasta a solicitat anularea dispozițiilor art. 26 din Metodologia de calcul al contribuțiilor și taxelor datorate la Fondul pentru Mediu, aprobată de MMSC prin Ordinul nr. 192/2014 (aplicabilă începând cu 21 februarie 2014), reținând neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 61 alin. (2) C. proc. civ., respectiv lipsa legăturii, în sensul acestor dispoziții procedurale, care trebuie să existe între cererea principală și cererea de intervenție principală.

Recurenta susține fără temei că încheierea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluția de declarare ca inadmisibilă a cererii de intervenție principală. Încheierea este motivată, iar criticile recurentei se subsumează exclusiv prevederilor art. 488 alin. (1) pct. (5) C. proc. civ., referindu-se la îndeplinirea condițiilor de admisibilitate ale cererii de intervenție principală.

Aceste critici sunt nefondate, încheierea pronunțată în cauză fiind dată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept procesual incidente, raportat la circumstanțele factuale ale litigiului.

Instanța de contencios administrativ a fost sesizată cu o acțiune în anularea în tot, iar în subsidiar, în parte, a Ordinului nr. 192/2014 emis de MMSC, privind modificarea Ordinului nr. 578/2006 pentru aprobarea Metodologiei de calcul al contribuțiilor și taxelor datorate la Fondul pentru Mediu. Anularea în tot a actului normativ a fost cerută pentru încălcarea prevederilor legale în materia transparenței decizionale, iar petitul subsidiar se referă la anularea prevederilor art. 71 și art. 72 din Metodologie, așa cum au fost modificate, texte care reglementează modul de calcul al contribuției prevăzute la art. 9 alin. (1) lit. v) din O.U.G. nr. 196/2005, de 2 RON/kg., prevăzută în sarcina operatorilor economici autorizați pentru preluarea obligațiilor de gestionare a deșeurilor de ambalaje, respectiv anvelope uzate, începând cu anul 2014.

Prin cererea de intervenție voluntară principală, formulată în cauză, s-a solicitat anularea parțială a altor dispoziții din cuprinsul Metodologiei, respectiv art. 26, care se referă la tot la o contribuție, însă pusă în sarcina operatorilor economici prevăzuți la art. 21 din Metodologie, care au optat pentru realizarea obiectivelor anuale de valorificare sau incinerare a deșeurilor de ambalaje prin contract încheiat cu un operator economic autorizat potrivit prevederilor art. 16 alin. (2) lit. b) din Hotărârea Guvernului nr. 621/2005, cu modificările și completările ulterioare.

Rezultă că textele normative atacate prin cererea principală și, respectiv, prin cererea de intervenție principală reglementează aspecte diferite.

Potrivit art. 61 alin. (1) și (2) C. proc. civ.:

"(1) Oricine are interes poate interveni într-un proces care se judecă între părțile originare. (2) Intervenția este principală, când intervenientul pretinde pentru sine, în tot sau în parte, dreptul dedus judecății sau un drept strâns legat de acesta".

Legea nr. 554/2004, modificată și completată nu cuprinde norme speciale privind cererea de intervenție principală.

Astfel cum a statuat deja Înalta Curte în practica sa în această materie, nici o prevedere a legii contenciosului nu îngrădește dreptul terților de a interveni în proces și nu induce ideea unei incompatibilități între normele din C. proc. civ. ce guvernează această instituție și specificul raporturilor de drept administrativ.

Nu mai puțin însă s-a stabilit că, în analizarea condițiilor de admisibilitate a intervenției voluntare, principale sau accesorii, se impune luarea în considerare a specificului raporturilor de drept administrativ.

Necontestat, obiectul litigiului principal se referă la anularea unui act administrativ normativ, care conține reglementări cu caracter general, impersonal și care produce efecte erga omnes. În această ipoteză, împrejurarea că terțul intervenient se află într-o situație juridică similară cu cea a reclamantei, invocând drepturi proprii asemănătoare, nu justifică modificarea cadrului procesual subiectiv în cauza de față. Intervenienta nu pretinde pentru sine dreptul dedus judecății și nici un alt drept legat de cel dedus judecății prin cererea principală, ci formulează un petit parțial identic cu cel al cererii principale (dacă se ia în considerare solicitarea de anulare, în tot, a actului administrativ, formulată prin intermediul cererii de chemare în judecată) pe care îl poate formula orice persoană interesată, căreia i se aplică actul administrativ normativ. Mai mult, motivele de nelegalitate invocate sunt diferite și privesc dispoziții diferite ale Metodologiei.

Or, pentru ca intervenția să fie admisibilă, legătura dintre cererea de intervenție și cererea principală trebuie să fie de natură să justifice judecarea lor împreună, să existe interese divergente sau convergente, iar nu exclusiv interese similare pentru anularea actului administrativ normativ.

În consecință, prima instanță a reținut în mod corect că cererea de intervenție formulată în cauză nu poate trece de filtrul admisibilității în principiu, întrucât intervenienta nu pretinde pentru sine, în tot sau în parte, dreptul dedus judecății sau un drept strâns legat de acesta, după cum indică dispozițiile art. 61 alin. (2) C. proc. civ., ci pretinde un drept asemănător celui invocat de reclamantă.

Pe de altă parte, solicitarea subsidiară a recurentei, de calificare a cererii de intervenție ca una accesorie, care sprijină apărarea părții reclamante, nu poate fi primită, dat fiind că cererea de intervenție a îmbrăcat forma intervenției principale, având un obiect propriu.

Pentru considerentele expuse, găsind nefondate motivele de recurs invocate, raportate la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat și art. 64 alin. (4) același Cod, Înalta Curte va respinge recursul declarat intervenientă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta A. împotriva Încheierii din 28 februarie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pronunțată în Dosarul nr. x/2016, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 septembrie 2017.

Procesat de GGC - LM