ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2514/2017

Asupra admisibilității în principiu a recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin Sentința civilă nr. 3502 pronunțată în data de 17 decembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței teritorială, a declinat competența de soluționare a cererii formulate de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Comisia Superioară de Disciplină de pe lângă Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești din România, Colegiul Director al Camerei Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești din România, Camera Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, Consiliul de Disciplină al Camerei Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, în favoarea Curții de Apel Timișoara și trimiterea dosarului la instanța competentă.

Împotriva sentinței menționate la pct. I.1 a declarat recurs reclamantul A. solicitând admiterea recursului.

În motivarea cererii de recurs, a arătat că, deși a solicitat amânarea cauzei pentru imposibilitate de prezentare și acordarea unui nou termen de judecată în vederea expunerii unui punct de vedere cu privire la excepția de necompetență teritorială a Curții de Apel București, instanța în mod greșit a respins această cerere, încălcând principiul dreptului la apărare și principiul contradictorialității.

Recursul fiind de competența Înaltei Curți, a fost urmată procedura de filtrare reglementată de art. 493 C. proc. civ.

Prin raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., s-a apreciat că recursul nu îndeplinește condițiile de admisibilitate, întrucât hotărârea atacată nu face parte dintre cele supuse recursului.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru și comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 8 noiembrie 2016, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Colegiul Director al Camerei Executorilor Judecătoreștii de pe lângă Curtea de Apel Timișoara a depus la dosarul cauzei un punct de vedere referitor la concluziile raportului întocmit asupra admisibilității în principiu a recursului.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Analizând cererea de recurs, în raport cu dispozițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte constată că este întemeiată excepția inadmisibilității recursului, după cum se va arăta în continuare.

Potrivit art. 132 alin. (3) din C. proc. civ.:

"Dacă instanța se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanței judecătorești competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicțională competent."

Având în vedere textul legal sus citat, Înalta Curte constată că cererea de recurs este inadmisibilă, hotărârea de declinare a competenței nefiind supusă niciunei căi de atac.

Or, verificarea competenței instanței fiind un principiu de ordine publică, în mod corect Curtea de Apel București a dat eficiență dispozițiilor legale sus citate.

Prin urmare, pentru considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca inadmisibil.

Ținând seama și de prevederile art. 499 din același cod, decizia va fi comunicată părților.

Potrivit art. 399 alin. (1) C. proc. civ., împotriva executării silite înseși, precum și împotriva oricărui act de executare se poate face contestație de către cei interesați sau vătămați prin executare, iar dispozițiile alin. (2) al aceluiași articol precizează că nerespectarea dispozițiilor privitoare la executarea silită înseși sau la efectuarea oricărui act de executare atrage sancțiunea anulării actului nelegal.

În materia contestației la executare, se reține că, potrivit art. 400 alin. (1) C. proc. civ., contestația la executare se introduce la instanța de executare, aceasta din urmă fiind definită prin dispozițiile art. 373 alin. (2) din același cod, ca fiind judecătoria în circumscripția căreia se va face executarea.

Din dispozițiile art. 452 și urm. C. proc. civ., rezultă că, pentru ipoteza executării silite prin poprire, instanța de executare este judecătoria în circumscripția căreia se află sediul sau domiciliul terțului poprit, căruia i se comunică adresa de înființare a popririi conținând interdicția de a plăti debitorului sumele de bani sau bunurile mobile incorporale ce i se datorează ori pe care i le va datora, declarându-se poprite în măsura necesară pentru realizarea obligației ce se execută silit.

Potrivit art. 453 din același cod, poprirea se înființează la cererea creditorului, de executorul judecătoresc de la domiciliul sau sediul debitorului ori de la domiciliul sau sediul terțului poprit.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinței nr. 3502 din 17 decembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Fără cale de atac.

Decizia se comunică părților.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 septembrie 2017.

Procesat de GGC - LM