ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 384/2021

Ședința publică din data de 18 februarie 2021

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Botoșani, secția I civilă la data de 21.12.2018, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâții Jurnalul de Botoșani și Dorohoi și B., obligarea acestora, în solidar, la plata daunelor morale în valoare de 100.000 de euro ca urmare a prejudiciului de imagine suferit de către reclamant prin publicarea în ediția on line din data de 17 ianuarie 2018, orele 23, a unui articol calomniator și plin de injurii la adresa sa; la publicarea în patru ediții ale unui ziar național, a scuzelor publice la adresa reclamantului, privind faptele de care ar fi făcut vinovat prin articolul de mai sus; la ștergerea de pe internet a acestui articol denigrator la adresa reclamantului.

Prin sentința nr. 621 din 17 septembrie 2019 Tribunalul Botoșani a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtului Jurnalul de Botoșani și Dorohoi. A respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Jurnalul de Botoșani și Dorohoi, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosință. A respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu B..

Curtea de Apel Suceava, secția I civilă prin decizia nr. 118 din 4 martie 2020 a respins ca nefondat apelul formulat de reclamantul A., împotriva sentinței civile nr. 621 din 17 septembrie 2019, pronunțată de Tribunalul Botoșani, secția I civilă.

Împotriva deciziei nr. 118 din 4 martie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția I civilă a declarat recurs reclamantul A., solicitând casarea în tot a hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În motivarea cererii, recurentul a reluat prezentarea situației de fapt, susținând că litigiul a fost declanșat de publicarea la data de 17 ianuarie 2018, orele 23, a unui articol injurios la adresa sa, calomniator și plin de minciuni de către intimații pârâți, aceștia aducându-i un prejudiciu de imagine care nu a fost încă reparat. Precizează că i-au fost aduse acuzații grave în sensul că, în exercitarea abuzivă a funcțiilor îndeplinite în Armata Română, ar fi făcut trafic de influență asupra colegilor din Ministerul de Interne pentru salvarea polițistului din sat pe numele de C., articolul fiind scris fără respectarea normelor deontologice și a eticii jurnalistice și fără a i se acorda un drept la replică.

Datorita imaginii publice și notorietății publicației în zona Moldovei, respectiv Botoșani, Dorohoi, Suceava (zona în care s-a născut, a copilărit și unde dorește să se întoarcă la pensie), impactul acuzelor aduse de pârâți este mult mai mare decât dacă aceștia ar reprezenta un ziar necunoscut de o importanță obișnuită.

Prin motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul susține că instanța a dat o greșită interpretare normelor legale și că faptele au fost reținute greșit în raport de exigențele textului de lege.

Invocă, în primul rând, nerespectarea art. 358 C. proc. civ. și interpretarea eronată a acestuia. În acest sens, deși intimatul-pârât nu s-a prezentat la interogatoriu, instanța nu a ținut cont de prevederile art. 358 C. proc. civ., afirmând că întâmpinarea pârâtului este suficient de clară și pertinentă pentru a soluționa cauza. Apreciază că în mod greșit instanța nu a ținut cont de art. 358 C. proc. civ. și nici măcar nu 1-a considerat ca un început de dovadă. Prezumția de mărturisire tacită poate fi răsturnată de cel care a fost chemat la interogatoriu prin prezentarea sa în instanță pentru a răspunde la interogatoriu. Acest lucru nu a fost făcut de către pârât. Contestă aprecierea tribunalului în sensul că o aplicare automată a dispozițiilor art. 358 din C. proc. civ., în acest caz, ar fi contrară scopului prevederilor legale și ar determina o ignorare a împrejurărilor de fapt existente în cauză.

Consideră că instanța de fond și de apel au reținut greșit existența interesului public în cauză. Deși, potrivit jurisprudenței Curții Europene publicul are interesul legitim să fie informat asupra proceselor penale în curs, iar observațiile privind funcționarea sistemului judiciar constituie o chestiune de interes public [a se vedea Morice împotriva Franței (MC), nr. 29.369/10, pct. 152, CEDO2015], susține că nu este parte în dosarul penal al polițistului C. și ca atare a fost prejudiciat de către acuzațiile acestui intimat pârât.

Invocă dispozițiile art. 10 din CEDO, în baza cărora consideră că nu există un scop legitim al jurnalistului intimat-pârât în a minți opinia publică doar pentru faptul că recurentul reclamant locuiește în același sat cu acel polițist și că deține calitatea de ofițer al Armatei Române.

Menționează că în jurisprudența Curții Europene potrivit căreia "existenta faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul judecăților de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit", se face distincție între afirmarea unor fapte și cea a unor judecăți de valoare, iar calificarea unei declarații ca fiind una de natură factuală sau o judecată de valoare revine în primul rând autorităților naționale, care au în acest sens o marjă de apreciere.

Persoanelor care fac afirmații referitoare la fapte obiective li se poate, în mod legitim, cere să dovedească adevărul acestora. În acest sens intimatul pârât era obligat să facă dovada că recurentul reclamant consumă băuturi alcoolice, face trafic de influență și ajută persoanele cercetate penal. Însă prin articolul respectiv îi sunt aduse acuzații grave care nu urmăresc un interes legitim. În plus, instanța de apel reține greșit și situația de fapt, afirmând ca el este persoana trimisă în judecată pentru fapte de corupție sexuală.

Susține că viața sa publică nu prezintă interes și că nu a săvârșit astfel de fapte, că i s-au adus prejudicii notabile, fiind cercetat de către o comisie de la Minister trimisă special în sat pentru a se interesa de faptele descrise în articol.

Invocă dispozițiile art. 30 alin. (6) și (8) din Constituția României, potrivit cărora "Libertatea de exprimare nu poale prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine" și "Răspunderea civilă pentru informația sau pentru creația adusă la cunoștință publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condițiile legii. Delictele de presă se stabilesc prin lege".

Afirmă că art. 252 - 257 din noul C. civ., ce reglementează și activitatea de presă, nu prevăd în mod expres buna-credință. Jurnaliștii pot fi condamnați dacă publică informații greșite ori false, cu rea-credință. Consideră că în mod greșit instanța de apel îi impune să facă dovada dreptului la replică dar nu ține cont de faptul că pârâtul nu a făcut dovada că, prin articolul scris, nu a formulat opinii personale de rea credință.

Contestă concluziile instanței de fond validate în apel, prin analiza și interpretarea eronată a legislației europene în materie, conform cărora opiniile jurnalistului au reprezentat o judecată de valoare, fiind expresia «dozei de exagerare» sau de «provocare» a cărei folosire este permisă în cadrul exercitării libertății jurnalistice, considerând că pârâtul a încălcat normele Codului deontologic al jurnalistului.

De asemenea, apreciază că instanțele denaturează conținutul hotărârilor instanței europene pe care le citează, întrucât afirmațiile referitoare la fapte determinate, care sunt deci, susceptibile de a fi probate, făcute în absenta oricăror dovezi care să le susțină, nu se bucură de protecția art. 10, un rol important în stabilirea răspunderii ziariștilor avându-l buna sau reaua-credință cu care aceștia au acționat. Or, în speță, este vorba despre publicarea în ziar a unor afirmații calomnioase, însoțite de punctul de vedere al ziaristului care, la rândul său, afirmă existența unor fapte (nefiind vorba, prin urmare despre judecăți de valoare ce nu ar putea fi probate), astfel că intimații pârâți nu pot beneficia de protecția art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în cauză fiind antrenată răspunderea civilă delictuală a acestora cu consecința obligativității reparării prejudiciului moral suferit. Arată că, prin depozițiile martorului audiat, a făcut dovada prejudiciului moral suferit ca urmare a faptelor săvârșite de pârâți deși, așa cum s-a statuat în decizii de speța ale Î.C.C.J., proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate de instanță, în condițiile în care singurul temei al articolului analizat în speță, urmat de încă altele de care instanțele de fond și de apel nu au ținut cont, au fost așa zisele declarații ale sătenilor care, prin prisma rolului activ al judecătorului și aflarea adevărului, puteau fi chemați la interogatoriu.

Acest aspect coroborat cu faptul că nu s-a făcut dovada certă că s-a încercat și aflarea punctului său de vedere prin prisma respectării eticii profesionale și divulgării doar a informațiilor adevărate, anterior publicării articolului, ridică puternice semne de întrebare asupra bunei-credințe cu care ziaristul a acționat.

Consideră că persoana sa nu făcea atributul unei dezbateri generale, de ordin public, nefiind politician, primar sau înalt demnitar, ci un ofițer cunoscut prin abnegație, seriozitate și dosare câștigate pentru statul român în cadrul funcției sale de colonel de justiție. Nu este prieten cu acel domn polițist, nu a fost nici la crâșma și nici în apartamentul aceluia și nu a săvârșit fapte de corupție. Persoana și viața sa privată trebuie respectate, nefăcând parte dintr-o dezbatere publică așa cum susține în mod eronat instanța de apel. Cu atât mai mult cu cât instanța de apel afirmă că: "într-adevăr pârâtul nu a verificat acuratețea declarațiilor respective, ale cetățenilor din localitate, care erau în mod evident subiective, însă pentru ca art. 8 CEDO să fie aplicabil, atacul adus onoarei și reputației unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate și să aducă atingere exercitării de către o persoană a dreptului la respectarea vieții sale private."

În privința excepției lipsei calității procesuale de folosință, consideră că aceasta a fost admisă în mod cu totul eronat în condițiile în care a depus dovada solicitării către o instituție abilitată a preciza cine este și unde este înregistrat acest jurnal și, deși jurisprudența instanțelor din județul Botoșani conține soluții de admitere, aceasta a fost ignorată pe motiv că nu se impune cu forță obligatorie.

Reia susținerea în sensul că analiza conflictului dintre dreptul la libera exprimare și dreptul la viață personală, imagine, onoare și demnitate, prin raportare la jurisprudența relevantă în materie, astfel cum a subliniat prima instanță, trebuie să pornească de la distincția între afirmarea unor fapte și cea a unor judecăți de valoare, distincție ce corespunde într-o anumită măsură celei realizate în chiar textul art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, unde se face referire la informații sau idei (a se vedea cauza Lingens c. Austriei). În consecință, este necesară analiza atitudinii subiective a autorului articolului în raport cu adevărul afirmațiilor sale (în sensul de a verifica dacă a cunoscut sau nu caracterul neveridic al faptelor afirmate și dacă a depus diligentele necesare pentru verificarea autenticității), dar și cu scopul demersului, în sensul de a verifica dacă a urmărit să informeze opinia publică asupra unor chestiuni de interes public, îndeplinindu-și astfel datoria de a răspândi informații și idei asupra unor subiecte de interes general, chiar dacă aceasta implică uneori în mod inerent afectarea reputației persoanei vizate, sau a avut numai intenția de a afecta în mod gratuit reputația acesteia.

Prin urmare, greșit instanța de apel a validat concluziile fondului în sensul că "subiectul și conținutul articolului au aptitudinea de a contribui la dezbaterea unui subiect de interes general, acela al comportamentului unui funcționar al statului în relația cu cetățenii și modalitatea în care autoritățile statului reușesc să clarifice acuzațiile formulate, în speță fiind vorba despre prelungirea nejustificată a anchetei penale în cazul investigat de către pârât", că "este relevant în speță faptul că pârâtul a prezentat acuzația de trafic de influență într-o manieră dubitativă, fără a conferi caracter cert afirmației, că aprecierile menționate (în articol) reprezintă calificări sau judecăți de valoare admisibile, fiind expresia « dozei de exagerare » sau de « provocare » a cărei folosire este permisă în cadrul exercitării libertății jurnalistice", afirmațiile pârâtului nefiind făcute fără o bază factuală minimă, cu depășirea dozei de exagerare permise.

Aprecierea este eronată întrucât se impunea ca aceste presupuneri ale intimatului să fie adevăruri clare și nu calomniatoare întrucât nu sunt judecați de valoare, ci fapte care pot fi demonstrate.

Prin urmare, susține că hotărârea nu a fost dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material referitoare la răspunderea civilă delictuală art. 1349 și art. 1357 C. civ. raportat la art. 71, art. 72, art. 252 C. civ., din perspectiva depășirii limitelor libertății de exprimare. Consideră că instanța nu a analizat deloc buna credință cu care trebuie să acționeze ziaristul, faptul că acesta a făcut doar simple presupuneri și nu a demonstrat adevărul pe care era obligat să îl spună prin prisma eticii profesionale, a art. 252 și urm. din C. civ. și art. 30 din Constituție.

Nefiind politician, funcționar public, demnitar, nu se pune problema de a fi supus dezbaterii publice generale, are dreptul la imagine publică precum orice cetățean și are dreptul la viața familială, la ocrotirea acesteia, însă instanțele de fond și de apel i-au distrus acest drept prin respingerea acțiunii. Instanța de apel nu i-a acordat dreptul de a aduce în fata ei pe martora propusă, care să explice în ce modalitate viața sa de familie, privată a fost afectată și imaginea știrbită. Ea putea să declare faptul că sătenii nu îl mai salută, nu îi mai vorbesc și se uita urât, vorbind pe la spatele familiei sale.

Precizează că nu a făcut dovada că a cerut un drept la replică, pentru a se aprecia dacă acest drept i-a fost respectat sau nu de către pârât deoarece a aflat la câteva luni de acest articol când i-au spus sătenii și colegii de el.

De asemenea, contestă respingerea de către instanța de apel a probei testimoniale ca neutilă pe motiv că prezenta cauză a fost soluționată reținându-se că nu sunt întrunite cumulativ condițiile pentru antrenarea răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1357 C. civ. întrucât nu s-a făcut dovada săvârșirii de către pârât a unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, nefiind depășite limitele libertății de exprimare. Or, apelul fiind de fapt o rejudecare a cauzei, se pot propune probe noi și aduce martori noi. Instanța de apel s-a antepronunțat respingând martorul pe motiv că nu s-a stabilit de instanța de fond fapta ilicită deși trebuia să stabilească dacă există sau nu fapta ilicită în urma administrării probatoriului.

Critică considerentul conform căruia alte articole scrise de către pârât după pronunțarea hotărârii primei instanțe nu fac obiect prezentului dosar, astfel încât alegațiile reclamantului referitoare la acestea sunt redundante, deși această împrejurare dovedea că ziaristul persista în acțiunile lui de denigrare și de atac la persoana, fapte care trebuiesc pedepsite.

Intimatul pârât a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Deși în concluziile orale se invocă nemotivarea corespunzătoare a hotărârii, o astfel de critică nu se regăsește în memoriul de recurs, nefiind formulată cu respectarea condițiilor legale referitoare la formă și termen, pentru a putea fi analizată în cadrul controlului jurisdicțional de legalitate.

În esență, criticile recurentului întemeiate pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. vizează greșita apreciere a instanței de apel cu privire la inexistența elementelor declanșatoare ale răspunderii civile delictuale, reglementate de art. 1357 C. civ., în special cu privire la inexistența faptei ilicite, prin prisma dispozițiilor legale ce ocrotesc dreptul la viața privată în echilibru cu garantarea libertății de exprimare, astfel cum sunt reglementate în Constituție, C. civ., Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența instanței europene în aplicarea convenției.

Din această perspectivă, principalul motiv căruia recurentul îi subsumează mai multe argumente este acela că instanțele de fond au apreciat în mod greșit că în cauză este vorba de judecăți de valoare care cuprind o doză de exagerare rezonabilă raportat la subiectul dezbătut și la persoana vizată de investigația jurnalistică, deși în realitate este vorba de circumstanțe factuale ce nu au fost dovedite.

Suplimentar, recurentul critică modalitatea în care instanțele s-au raportat la dispozițiile art. 358 C. proc. civ., contestă respingerea probei testimoniale în apel ca neutilă și invocă lipsa de rol activ a instanțelor în soluționarea excepției lipsei capacității procesuale de folosință a entității Jurnalul de Botoșani și Dorohoi.

Aceste ultime critici nu se încadrează în dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., ci, în parte, în cele ale art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

Analizând din această perspectivă modul de soluționare a excepției lipsei capacității procesuale, instanța de recurs reține că, în apel, s-a apreciat că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 56 alin. (2) C. proc. civ. întrucât publicația online nu are personalitate juridică în sensul art. 187 -188 C. civ., acțiunea fiind promovată în contradictoriu cu denumirea unei platforme media aflată pe un domeniu de internet, nu cu furnizorul de servicii media audiovizuale, persoană juridică ce are folosința drepturilor civile. Recurentul a imputat instanțelor că nu ar fi făcut demersuri pentru identificarea corectă a persoanei juridice proprietar al platformei media, cu care urma a se judeca și că nu au ținut cont de jurisprudența instanțelor locale care au respins o atare excepție.

Critica este nefondată.

În mod corect instanța de apel nu a reținut lipsa de rol activ a primei instanțe de fond căreia reclamantul i-a imputat că nu ar fi întreprins demersuri pentru a identifica utilizatorul domeniului de internet care, în calitate de furnizor de servicii media, ar deține publicația on line.

Este de reținut că instanța de fond a interogat baza de date a Registrului Comerțului de unde a rezultat că nu există o persoană juridică cu această denumire, însă obligația indicării pârâtului într-un litigiu de drept privat revine celui care deduce în judecată anumite pretenții, astfel că în mod corect, în apel, s-a reținut că nu i se poate reproșa instanței de fond că nu s-a substituit în obligațiile părții reclamante, identificând persoana juridică cu care acesta intenționează a se judeca.

Potrivit art. 22 C. proc. civ., în exercitarea rolului activ de aflare a adevărului, judecătorul poate propune administrarea unor probe pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege. Cu toate acestea, dispozițiile C. proc. civ. subliniază responsabilitatea primordială a părților privind propunerea și administrarea probelor, precum și faptul că rolul activ al instanței în materie probatorie are un caracter facultativ și subsidiar. Apare, astfel, cu evidență, obligația ce revenea în speță reclamantului de a verifica capacitatea procesuală a părții pe care înțelege să o atragă în proces.

În lipsa depunerii acelor probe susceptibile de a îndreptăți pretențiile formulate, ar fi o sarcină excesivă a impune judecătorului să aibă un rol activ mai accentuat în administrarea probatoriului decât însăși partea care dorește realizarea unui drept sau apărarea lui.

Faptul că judecătorii nu se pot erija în avocați ai părților litigante și nu pot suplini lipsa de interes a acestora în desfășurarea procesului este statuat și în jurisprudența Curții de la Strasbourg, respectiv Hotărârea din 28 martie 2000 în Cauza Janquie et Ledun c. France, prin care s-a stabilit că, pentru îndeplinirea misiunii lor "naturale" de a tranșa un litigiu, tribunalele au nevoie să obțină cooperarea părților, care sunt ținute să-și expună pretențiile în mod clar, neambiguu și rezonabil structurate și să și le probeze.

Pe fondul acestei excepții, se constată că dispozițiile C. proc. civ. care stabilesc condițiile în care entitățile fără personalitate juridică constituite potrivit legii, cu organizare proprie și patrimoniu pot participa în procesul civil, cât și dispozițiile speciale care conferă calitate procesuală furnizorului de servicii media au fost corect aplicate, instanțele de fond subliniind judicios lipsa de relevanță juridică a jurisprudenței invocate sub acest aspect, aceasta nefiind un izvor de drept.

Într-o altă critică se susține faptul că instanțele de fond nu ar fi interpretat corect dispozițiile art. 358 C. proc. civ. care ar echivala neprezentarea pârâtului la interogatoriu, cu o mărturisire a acestuia.

Instanța de apel a răspuns acestei critici, în sensul că prezumția este lăsată la aprecierea judecătorului, astfel că instanța de fond a considerat că pârâtul și-a exprimat poziția procesuală prin întâmpinare, iar aplicarea exclusiv a prezumției ar duce la ignorarea împrejurărilor de fapt astfel cum au fost reținute în cauză.

În privința probei testimoniale solicitate în apel, instanța a apreciat că aceasta este neutilă și neconcludentă, pe de o parte pentru că nu este propusă în combaterea aspectului referitor la lipsa caracterului ilicit al faptei, astfel cum a fost reținut de instanța de fond și, pe de altă parte, pentru că mărturia nu provine din colectivitatea în interiorul căreia se pretinde că s-ar fi înregistrat urmările prejudiciabile.

Recurentul critică aceste aserțiuni, susținând că instanța trebuia să considere absența la interogatoriu ca o mărturisire a vinovăției pârâtului și că martora trebuia audiată în apel, etapă devolutivă a procesului, în care se reevaluează toate condițiile răspunderii civile, inclusiv fapta ilicită.

Criticile astfel formulate nu pot fi încadrate în niciunul dintre cazurile prevăzute de art. 488 C. proc. civ., deoarece nu vizează aspecte de nelegalitate, ci de netemeinicie ale hotărârii pronunțate, ținând exclusiv de modul în care instanța a apreciat utilitatea probatoriului și a valorizat o dovadă administrată, confirmând raționamentul primei instanțe asupra acestui aspect.

În ceea ce privește critica referitoare la reținerea neîndeplinirii condițiilor de drept substanțial ale răspunderii civile delictuale, se constată că instanța de apel a validat soluția primei instanțe care a respins acțiunea considerând că subiectul abordat este de interes general - prelungirea nejustificată a unei anchete penale și că afirmațiile, care au fost prezentate într-o manieră dubitativă și nu au făcut obiectul unor articole de sine stătătoare cu referire la numele și calitatea reclamantului, reprezintă judecăți de valoare, expresie a dozei de exagerare sau de provocare permise în cadrul exercitării libertății jurnalistice, având și o bază factuală.

Instanța de apel, la rândul său, a reținut că, deși pârâtul nu a verificat acuratețea declarațiilor cetățenilor referitoare la conjunctura întâlnirii reclamantului cu numitul C., declarații menționate în articol, acestea nu sunt suficient de grave pentru a se constitui într-o limitare a dreptului la exprimare, astfel că susținerea reclamantului în sensul că se impunea dovedirea lor este superfluă.

De asemenea, s-a reținut că reclamantul nu a făcut dovada că ar fi cerut un drept la replică, nesubzistând vreo obligație a jurnalistului de a-i solicita un punct de vedere anterior publicării știrii.

Recurentul critică aceste concluzii, susținând că articolul încriminat formulează la adresa sa acuzații grave care nu urmăresc un interes legitim și cuprinde situații factuale ce trebuie dovedite, și nu judecăți de valoare cum ar fi reținut instanțele de fond.

Aprecierea este eronată întrucât instanța de apel nu a statuat că articolul încriminat ar cuprinde exclusiv judecăți de valoare ce nu se impun a fi probate, ci că afirmațiile, deși neverificate, nu sunt atât de grave încât să necesite intervenția statului printr-o ingerință de natură a limita libertatea de exprimare.

În acest sens, Înalta Curte reține, referitor la aspectul privind evaluarea necesității și proporționalității ingerinței statului în libertatea de exprimare, că elementele factuale se referă la cariera reclamantului și la prezența lui în sat, moment în care s-ar fi întâlnit cu polițistul acuzat. Judecata de valoare este reprezentată de afirmația jurnalistului că este posibil ca reclamantul să fi intervenit pe lângă colegii săi în vederea tergiversării anchetei, aceasta însemnând trafic de influență. Instanța de apel a apreciat că demersul jurnalistic reprezintă o opinie integrată subiectului investigației care viza o altă persoană, fiind întreprins cu o bază minimă factuală, reprezentată de menționarea unor discuții purtate de jurnalist cu trei locuitori, scopul articolului fiind de a atrage atenția asupra unui subiect de interes general și că dubiul exprimat atenuează gravitatea. În plus, a considerat că interesul este justificat și de identitatea persoanei vizate, ofițer al armatei române, cunoscut la nivel național pentru activitatea sa juridică, considerându-se că prezentarea negativă a unei persoane în contextul dezbaterii unor subiecte de interes general are caracter licit în măsura în care este făcută în scopul pentru care legiuitorul a recunoscut atare posibilitate și nu este deturnată cu rea credință.

Contrar susținerilor recurentului, Înalta Curte apreciază că interesul public a fost raportat în principal la faptă și autor, fiind centrat pe ancheta penală căreia i s-a imputat tergiversarea și nu pe persoana reclamantului, indicată în articol ca fiind în conexiune cu autorul principal, acesta suscitând interes jurnalistic doar prin prisma funcției și profesiei. Chiar dacă, așa cum a susținut recurentul, nu era politician, primar sau înalt demnitar, ci ofițer al armatei române, aceasta nu înseamnă că nu se bucură de autoritatea funcției exercitate și de notorietatea activității juridice prestate, astfel că este mai expus interesului public decât o persoană care nu este învestită cu exercițiul autorității statale.

De asemenea, în acord cu concluziile instanței de apel, instanța de recurs consideră că nu se poate reține caracterul ilicit al faptei imputate pârâtului din perspectiva încălcării vieții private, în condițiile în care în mod corect a fost apreciată lipsa de gravitate a acuzațiilor aduse reclamantului în legătură cu care nu s-a dovedit existența unor urmări prejudiciabile majore, de natura celor pretinse de acesta: inițierea unor comisii de anchetă în scopul tragerii la răspundere, afectarea traseului profesional, oprobiul public local, cu atât mai mult cu cât nu se poate reține gradul intens de mediatizare la care face referire, în condițiile în care, de la data apariției articolului, până la inițierea prezentului litigiu a trecut un interval de timp aproape un an.

Nu se poate reține existența unei fapte ilicite nici în legătură cu negarea dreptului la replică, în mod corect instanțele de fond considerând că nu există o obligație care să fi fost încălcată în condițiile în care nu rezultă că reclamantul s-ar fi prevalat de acest drept, iar publicistul i l-ar fi refuzat.

În raport de aceste elemente care au dus la constatarea faptului că demersul jurnalistic a fost efectuat în limitele permise de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în interpretarea art. 10 din Convenție, privind libertatea de exprimare, nu se poate reține o încălcare a vieții private a reclamantului printr-o faptă cu caracter ilicit, săvârșită de pârât, de natură a justifica aplicarea unei sancțiuni civile. În lipsa caracterului ilicit, nu mai prezintă relevanță analiza celorlalte condiții ale răspunderii civile delictuale.

Prin urmare, față de cele menționate, nu se poate reține critica recurentului referitoare la analiza limitată și incorectă a normelor privind răspunderea civilă delictuală.

În consecință, în baza art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU AESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 118 din 4 martie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 februarie 2021.