ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1389/2020

Ședința publică din data de 7 iulie 2020

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava sub nr. x/2017, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. și cu intervenientul forțat C., obligarea pârâtei la plata sumei de 275.000 euro cu titlu de daune morale, precum și a sumei de 5.477.31 RON cu titlu de daune materiale, reprezentând cheltuielile făcute de victimă în vederea refacerii, respectiv: cheltuieli cu medicamente și servicii medicale de specialitate în cuantum de 4.541,24 RON; cheltuieli cu transportul în vederea recuperării în cuantum de 550.95 RON și alte cheltuieli care s-au impus ca urmare a consecințelor produse în urma accidentului rutier în cuantum de 385,12 RON.

La termenul de judecată din 20.06.2017, reclamanta a modificat cererea de chemare în judecată, în sensul introducerii în cauză, în calitate de pârâtă, a societății de asigurare D. din Belgia, prin mandatar B. S.A. și, totodată, și-a majorat pretențiile reprezentând daune materiale la suma de 5634,01 RON.

Prin sentința nr. 296/3.10.2017, Tribunalul Suceava, secția I civilă a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 65.000 de euro cu titlu de daune morale și suma de 5634,01 RON cu titlu de daune materiale.

Prin decizia nr. 152 din 4 mai 2018, Curtea de Apel Suceava a admis apelul declarat de pârâta D. Belgia, prin mandatar B. S.A., împotriva sentinței menționate, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pârâta la plata sumei de 35.000 euro către reclamantă, reprezentând daune morale, în loc de 65.000 euro și suma de 3.500 RON daune materiale, în loc de 5634,01 RON; a menținut celelalte dispoziții.

Prin decizia nr. 434/27.02.2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul reclamantei, a casat în parte decizia atacată cu privire la capătul de cerere referitor la acordarea daunelor morale și a trimis cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel, menținând celelalte dispoziții ale deciziei atacate.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curții de Apel Suceava, secția a II-a civilă sub nr. x/2017*.

Prin decizia nr. 190/13.06.2019, Curtea de Apel Suceava, secția civilă a admis apelul declarat de pârâta D., prin mandatar B. S.A., împotriva sentinței menționate, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 40.000 euro în loc de 65.000 euro cu titlu de daune morale.

Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs reclamanta A., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele:

În cuprinsul hotărârii pronunțate, Înalta Curte a criticat hotărârea atacata în sensul că, în apel, instanța a reținut, printre altele, faptul că "în general instanțele de judecată statuează în echitate atunci când sunt chemate sa stabilească cuantumul daunelor morale."

Or, în rejudecare, în motivarea hotărârii atacate, s-a reținut exact același argument ca și în hotărârea casată, respectiv "atât CEDO cât și ICCJ, atunci când acordă despăgubiri morale nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate (...)", iar motivările celor două hotărâri, respectiv cea casată și cea atacată seamănă izbitor, mai mult decât atât, ambele sunt motivate insuficient și superficial.

În acest sens, este incident art. 6 pct. 1 din CEDO, potrivit căruia instanțele au obligația să-și motiveze hotărârile, iar o instanță care nu a motivat decât pe scurt hotărârea trebuie să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse și nu doar să reia pur și simplu niște concluzii general valabile.

În practica judiciară a instanței supreme, s-a decis că motivarea sumară și confuză a unei hotărâri judecătorești echivalează cu nemotivarea hotărârii, viciu de formă care atrage nulitatea hotărârii.

În cadrul procesului de apreciere a prejudiciului moral suferit trebuie avute în vedere criterii esențiale de natură să determine, pe cât posibil, suferințele fizice și psihice ale recurentei, cauzate de accidentul de trafic rutier, în urma căruia a rămas cu o infirmitate permanentă, cu incapacitate adaptivă de 40%.

Despăgubirea persoanei vătămate trebuie să constituie o justă și integrală reparație a daunelor morale. Aprecierea prejudiciului moral nu se rezuma la determinarea prețului suferinței fizice și psihice care, de altfel, sunt inestimabile, ci înseamnă o apreciere multilaterală a tuturor consecințelor negative ale prejudiciului moral și a implicației acestuia pe toate planurile vieții sociale ale persoanei vătămate.

Deși cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare, acesta va fi apreciat după criterii nepatrimoniale, precum: importanța prejudiciului moral; durata și intensitatea durerilor fizice și psihice; tulburările și neajunsurile suferite de victima prejudiciată moral.

Aprecierea trebuie făcuta "in concreto", de la caz la caz, în funcție de toate circumstanțele și împrejurările cazului dat, motiv pentru care, în speță, ar fi trebuit să se țină cont de gravitatea prejudiciului moral suferit.

În ceea ce privește criteriul importanței prejudiciului moral sub aspectul importanței valorii morale lezate, aceasta depinde de valoarea nepatrimonială căreia i s-a adus atingere, de măsura în care a fost lezată această valoare și de intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării de către persoana vătămată.

Primul drept din Convenția Europeană a Drepturilor Omului este dreptul la viață, consacrat în legislația internă prin dispozițiile art. 22 din Constituția României, iar dreptul la integritate fizică și psihică este strâns legat de dreptul la viață, fiind clar definit chiar prin formularea constituțională, acesta fiind și motiv pentru care aceste drepturi sunt reglementate în același articol.

Așadar, respectul integrității fizice este garantat chiar prin Constituție, existând obligația autorităților statului să asigure protejarea acestui drept fundamental, a cărui valoare nu poate fi exprimată pecuniar.

Leziunile fizice suferite de către recurenta A. sunt de natură a crea o durere fizică greu de suportat, ale cărei efecte se întind în timp și conduc automat la formarea unui prejudiciu moral pentru victimă.

Integritatea fizică a recurentei a fost grav violată prin fapta ilicită produsă ca urmare a accidentului rutier, eveniment în care victima se deplasa regulamentar și nu putea preveni această întâmplare nefericită, viața acesteia fiind în totalitate schimbată într-un mod greu de exprimat.

Integritatea psihică a recurentei este și ea indubitabil afectată, acest drept fiind ocrotit și considerat de valoare constituțională.

În ceea ce privește criteriul constând în durata menținerii consecințelor vătămării, leziunile sau vătămările permanente sunt resimțite de victimă toată viața și constituie un criteriu esențial în stabilirea despăgubirilor cuvenite acesteia.

În speța dedusă judecății, este relevantă durata menținerii consecințelor vătămării corporale suferite atât pe plan fizic, cât și psihic, respectiv durata prejudiciului. Potrivit raportului de constatare medico-legală nr. x recurenta prezintă infirmitate fizică permanentă, concretizată prin inegalitatea membrelor inferioare, unde membrul inferior drept este mai scurt decât membrul inferior stâng cu aproximativ 3 cm.

Potrivit unui studiu de specialitate, în ceea ce privește inegalitatea de lungime a membrelor inferioare, durerile provocate de aceste afecțiuni sunt greu de tolerat, cu atât mai mult cu cât această infirmitate a fost dobândită acut, iar nu progresiv.

De asemenea, consecințele pe termen lung ale inegalității de lungime a membrelor inferioare cel mai des întâlnite și citate în literatură sunt: scolioza, durerile lombare, artroza degenerativă la nivelul articulațiilor intervertebrale lombare și sacro-iliace, artroza degenerativă a șoldului și la nivel patelo-femural pe membrul mai lung, contractura musculară în equin, creșterea consumului energetic în timpul mersului și, nu în ultimul rând, deficitul estetic și tulburări psiho-comportamentale.

Diferența de lungime a membrelor inferioare determină asimetria mersului și o multitudine de mecanisme compensatorii. În general, adultul păstrează mersul plantigrad, dar compensează prin circumducție cu membrul mai lung ("mers cosit"). Acest mecanism are rolul de a echilibra pelvisul și de a reduce balansul trunchiului în timpul mersului, dar se fac cu prețul unui consum sporit de energie și care este greu tolerat de un pacient cu alte afecțiuni de fond sau asociate.

Recurenta trebuie să meargă periodic la Spitalul Clinic de Recuperări Iași, pentru efectuarea gimnasticii medicale conform programului stabilit, pentru efectuarea consultului ortopedic obligatoriu și pentru stabilirea unui nou tratament medicamentos, în caz de nevoie.

Așadar numita A. continuă tratamentul necesar pentru recuperare, fără de care aceasta nu ar putea întreprinde nici un fel de activitate, iar din cauza infirmității fizice permanente de care aceasta suferă la nivelul membrelor inferioare, prezentarea la controlul medical periodic și efectuarea tratamentului recuperator vor continua pentru o perioadă îndelungată de timp.

În ceea ce privește criteriul intensității durerii fizice și psihice, la aprecierea acesteia trebuie să se țină seama și de vârsta, sexul, profesia, nivelul de pregătire și de cultura generală a persoanei vătămate.

Durerile fizice cauzate recurentei sunt de o intensitate gravă, vătămările fiind greu de suportat, cu atât mai mult cu cât urmările faptei ilicite se prelungesc în timp, iar infirmitatea fizică este permanentă, ceea ce înseamnă că durerile cauzate de aceasta vor exista pe întreaga durată a vieții.

Recurenta a invocat și alte criterii, respectiv repercusiunile prejudiciului moral asupra stării generale a sănătății și chiar asupra speranței de viață a victimei, ținând cont că, de la data producerii accidentului și până în prezent, viața recurentei nu a mai fost aceeași, fiind imposibilă repunerea în situația anterioară. Leziunile fizice de care suferă recurenta au transformat pe deplin modul în care aceasta își desfășoară toate activitățile zilnice.

În continuare, chiar dacă reclamanta nu se încadrează în baremele E. pentru a se putea considera că a rămas cu o incapacitate de muncă, incapacitatea adaptivă de 35%, coroborată cu vârsta înaintată a victimei, atestarea scăderii productivității în muncă prin raportul psihologic (nu mai poate realiza activitățile ce presupun efort fizic), precum și cu starea sa psihică deosebit de precară, conduc la ferma concluzie că reclamanta nu va mai putea munci niciodată la capacitatea de dinaintea producerii accidentului.

De asemenea, este fără îndoială că aceasta va întâmpina dificultăți majore în găsirea unui loc de muncă optim, precum și a unui angajator care să o accepte la vârsta de peste 54 ani și cu multiple disfuncționalități. Astfel, este extrem de probabil ca, în condițiile unei anxietăți deosebite, a stărilor de frică și teroare intense, a unei depresii profunde, a semnelor vegetative intensificate, precum și a durerilor cronice și a mobilității scăzute, victima A. să nu mai aibă vreodată calitatea de angajat, fie din pricina neputinței fizice, fie a inaptitudinii psihice.

Recurenta a mai susținut că, în aplicarea art. 1385 - 1387 C. civ., atunci când determină cuantumul despăgubirilor, instanța are obligația să estimeze în primul rând costurile aferente restabilirii situației anterioare, adică cât l-ar costa pe apelant să se vindece, iar dacă acest lucru nu este cu putință va acorda respectiva sumă de bani cu titlu de despăgubiri, la toate acestea adăugându-se daunele morale acordate pentru suferința psihică.

Drept urmare, instanța trebuia să cerceteze îndeaproape analizele medicale și înscrisurile de la dosarul cauzei și să constate ca apelanta nu mai are șanse de a se recupera, astfel ca nu se mai poate vorbi nici de o viață personală, nici de o viață socială respectiv profesională, relațiile de familie fiind și ele în mod iremediabil afectate. De asemenea, aceasta nu poate vorbi de o stare de liniște și fericire în raport cu problemele medicale pe care le are.

Având în vedere că speranța de viață în România este de 75 ani, iar recurenta are în prezent vârsta de 54 de ani și nu beneficiază de indemnizația de handicap, reiese cu ușurință faptul că veniturile acesteia sunt reduse, iar printr-un simplu calcul matematic, ajungem la concluzia că despăgubirile acordate de instanța de fond sunt menite să asigure un venit lunar de 1.262 RON.

Recurenta a invocat și caracterul permanent și ireversibil al prejudiciului moral suferit, prin raportare la raportul de evaluare psihologică nr. 2254 din 27.02.2017, din care reiese impactul puternic pe care tragicul eveniment l-a avut asupra psihicului său.

Prin încheierea din 28 ianuarie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. și, constatând că nu este incidentă niciuna dintre ipotezele prevăzute de art. 493 alin. (5) sau 6 C. proc. civ., a făcut aplicarea alin. (7) al aceleiași norme, fixând termen în ședință publică, pentru judecata pe fond a recursului, cu citarea părților.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Critica astfel formulată nu este fondată.

Într-adevăr, prin decizia nr. 434/27.02.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în cauză în ciclul procesual anterior, decizia de apel a fost casată în considerarea nemotivării sale în raport de exigențele prescrise prin art. 425 C. proc. civ.

Din decizia de casare rezultă că ceea ce s-a avut în vedere de către instanța supremă a fost faptul că instanța de apel a preluat în mod formal criteriile de acordare a daunelor morale evocate de prima instanță, însă, întocmai ca prima instanță, nu a explicat modul în care acestea au funcționat în sensul determinării unui anumit nivel al cuantumului despăgubirilor și nici nu a arătat argumentele care fac diferența între aprecierile sale și cele ale primei instanțe, cu toate că, în apel, cuantumul daunelor morale acordate reclamantei a fost diminuat în mod considerabil.

Față de aceste considerente decisive ale deciziei de casare, nu au temei susținerile recurentei - reclamante conform cărora instanța de casare ar fi criticat decizia de apel pentru că ar fi reținut, printre altele, o statuare în echitate în stabilirea cuantumului daunelor morale.

Dimpotrivă, instanța supremă, în decizia de casare, a acceptat această premisă de analiză a pretențiilor de reparare a unor prejudicii de ordin nepatrimonial, arătând, însă, că "a statua în echitate nu echivalează cu a nu motiva măsura decisă de instanță în privința daunelor morale și nici nu poate să legitimeze o soluție care, în absența argumentelor care să o justifice, apare ca având un pronunțat caracter discreționar".

Înalta Curte reține că hotărârea recurată în prezenta cauză nu a preluat formal, într-o singură frază, criteriile de cuantificare a daunelor morale regăsite în hotărârea primei instanțe, astfel cum a procedat instanța de apel din ciclul procesual anterior, conform celor expuse în decizia de casare.

Instanța de apel, prin hotărârea recurată în prezenta cauză, a considerat că daunele morale au fost acordate în primă instanță fără a se indica în concret criteriile în funcție de care a fost cuantificat prejudiciul moral suferit de reclamantă, apreciind, în același timp, că suma acordată de judecătorul fondului este exagerat de mare față de circumstanțele concrete ale situației de fapt dovedite în cauză și față de aspectele invocate de către reclamantă în susținerea acestora. În continuare, instanța a expus motivele pentru care a ajuns la această concluzie și a procedat la diminuarea despăgubirilor acordate.

Așadar, spre deosebire de instanța de apel din ciclul procesual anterior, prin decizia recurată nu numai că nu au fost însușite considerentele primei instanțe, dar chiar s-a apreciat că sentința apelată nu a fost motivată în mod corespunzător, astfel încât, soluționând apelul pârâtei pe aspectul cuantumului daunelor morale, instanța de apel a evocat fondul, statuând în fapt și în drept în concordanță cu efectul devolutiv al apelului și limitele acestuia, în aplicarea art. 476 și art. 477 C. proc. civ.

În condițiile în care instanța de apel a considerat că hotărârea primei instanțe este insuficient motivată pe aspectul daunelor morale acordate - aspect ce rezultă, de altfel, chiar din decizia de casare, după cum s-a arătat în cele ce preced - și a procedat la evocarea fondului, făcând propria analiză asupra întinderii prejudiciului moral suferit de către reclamantă, nu se poate reține încălcarea deciziei de casare și nici motivarea similară celei regăsite în decizia anterioară de apel, iar respectarea exigențelor motivării unei hotărâri judecătorești trebuie cercetată din perspectiva considerentelor expuse în cadrul analizei proprii efectuate de către instanța de apel.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., considerentele hotărârii trebuie să cuprindă obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Incontestabil, motivarea hotărârii judecătorești reprezintă un element esențial al noțiunii de proces echitabil presupuse de dreptul garantat de art. 6 pgf. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale și se circumscrie obligației instanței de a examina efectiv mijloacele, argumentele și elementele de probă ale părților, astfel cum rezultă din jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului (de exemplu, hotărârea din 28 aprilie 2005 în cauza Albina contra României, cu jurisprudența acolo citată; hotărârea din 15 februarie 2007 în cauza Boldea contra României, cu jurisprudența acolo citată). Pentru a răspunde cerințelor procesului echitabil, judecătorul trebuie să explice clar faptele și chestiunile pe care le-a avut în vedere la pronunțarea hotărârii.

Din perspectiva cerințelor legale privind elementele obligatorii ale oricărei hotărâri judecătorești și a exigențelor unui proces echitabil, nu este suficient să se regăsească în cuprinsul hotărârii elemente de fapt și de drept care pot fi relevante în raport de fondul dreptului dedus judecății, ci este necesar ca expunerea acestora, ca argumente ale soluției adoptate, să reflecte rezultatul deliberării instanței asupra tuturor aspectelor deduse judecății, ca o garanție pentru părți că cererile și apărările lor au fost analizate în mod efectiv și, totodată, ca o premisă esențială a controlului de legalitate a hotărârii efectuat de către instanța ierarhic superioară.

Înalta Curte reține că în decizia recurată s-au indicat reperele evaluării întinderii prejudiciului moral efectiv produs reclamantei în urma accidentului rutier, care, în absența unor criterii morale, sunt reprezentate de aprecierea instanței în aplicarea anumitor criterii, pe o bază echitabilă, consacrate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În acest context, instanța de apel a analizat atât motivele de apel, cât și susținerile reclamantei și a stabilit situația de fapt pe baza mijloacelor de probă administrate, expunând argumentele pentru care a acordat o anumită sumă de bani cu titlu de daune morale, în mod proporțional cu prejudiciul efectiv suferit de reclamantă, prin identificarea și valorificarea criteriilor relevante rezultate din ansamblul circumstanțelor cauzei.

Or, acest mod de analiză relevă faptul că instanța de apel și-a îndeplinit obligația de motivare a hotărârii în acord cu cerințele art. 425 C. proc. civ., expunând motivele de fapt și de drept pe care și-a întemeiat soluția cu privire la cuantumul daunelor morale acordate, răspunzând criticilor invocate și examinând în mod real susținerile și apărările părților.

Motivarea deciziei recurate permite efectuarea controlului de legalitate în calea de atac, iar această evaluare a legalității deciziei urmează a fi efectuată pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în raport de motivele de recurs, după cum se va arăta în continuare.

În consecință, pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Se impune a se preciza, cu titlu prealabil, că Înalta Curte nu poate proceda la reaprecierea situației de fapt, pe baza probelor administrate, întrucât atribuțiile acestei instanțe de control judiciar sunt circumscrise exclusiv verificării legalității deciziei recurate, prin prisma cazurilor de casare expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nu și unui control al temeiniciei hotărârii atacate.

În acest cadru, modul de aplicare a legii interesează analiza motivelor de recurs din perspectiva criteriilor de cuantificare a prejudiciului moral, în sensul dacă instanța de apel a identificat criteriile relevante pe baza cărora a acordat daunele morale. Valorificarea propriu - zisă a acestora în raport de elementele de fapt reținute pe baza probelor administrate, ponderea unuia sau a altuia în stabilirea situației de fapt relevante și cenzurarea cuantumului daunelor acordate sunt circumscrise, însă, unei aprecieri a temeiniciei hotărârii, motiv pentru care aceste aspecte excedează controlului de legalitate presupus în sarcina instanței de recurs.

Înalta Curte reține că recurenta nu a formulat vreo critică la adresa considerentelor instanței de apel referitoare la absența unor criterii legale de determinare a daunelor morale și la aprecierea rezonabilă, pe o bază echitabilă, pe care instanța de judecată este chemată să o facă atunci când este învestită cu o asemenea cerere în pretenții.

De asemenea, nu s-a contestat că, în determinarea cuantumului despăgubirilor morale, principiile aplicabile în materia răspunderii civile delictuale și soluțiile pronunțate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dar și a celorlalte instanțe naționale, conturează aplicarea unor criterii ce vizează gravitatea suferinței, echitatea și al proporționalitatea.

Dimpotrivă, recurenta a făcut referire la aceste principii și a arătat în mod explicit că aprecierea întinderii prejudiciului moral se realizează de către instanță potrivit unor criterii nepatrimoniale, de la caz la caz, în funcție de toate circumstanțele și împrejurările speței.

Recurenta a indicat aceste criterii ca fiind, cu titlu exemplificativ, importanța prejudiciului moral, durata și intensitatea durerilor fizice și psihice, modul de percepere de către victimă a prejudiciului.

Or, aceste criterii au fost menționate ca atare și avute în vedere de către instanța de apel, în argumentarea dezvoltată în cuprinsul deciziei recurate în privința fiecărui aspect invocat de către ambele părți, pentru a conchide în sensul acordării daunelor morale într-un cuantum considerat proporțional cu prejudiciul, care reprezintă o reparație echitabilă și nici nu conduce la o îmbogățire fără justă cauză, ținându-se cont și de sumele de bani acordate cu acest titlu în situații similare, în jurisprudența națională, invocată de părți.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că motivele de recurs tind, în realitate, la o reapreciere a cuantumului daunelor morale, întrucât nu relevă criterii de apreciere ignorate sau greșit identificate de către instanța de apel, ci vizează evaluarea ponderii acordate unuia sau a altuia dintre criterii în aprecierea de ansamblu a circumstanțelor cauzei, în sensul accentuării importanței unora în detrimentul altora, contrar aprecierilor din decizia recurată. Motivarea recursului reflectă din acest punct de vedere propria apreciere a recurentei asupra unui cuantum echitabil și proporțional al daunelor morale ce i se cuvin.

Astfel, instanța de apel a reținut, printre altele, ca aspecte relevante rezultatul accidentului, constând în vătămarea corporală a reclamantei, numărul zilelor de îngrijiri medicale, existența unei incapacități adaptive și consecințele acesteia, respectiv faptul că aceasta constituie, potrivit standardelor de specialitate, o deficiență ușoară, care afectează nesemnificativ activitățile cotidiene și profesionale, cu păstrarea capacității de muncă, iar reclamanta nu a primit recomandări speciale sau contraindicații privind schimbarea locului de muncă sau activitățile ce urmează a le desfășura.

De asemenea, s-au avut în vedere efectele pe plan psihologic relevate de înscrisurile de la dosar, starea de frustrare, de nemulțumire și emoționalitatea negativă, ca urmări ale accidentului, generate de suferințele fizice suportate până la însănătoșire, de efortul de a se adapta activităților cotidiene în noua situație.

Or, prin motivele de recurs se tinde la reevaluarea gravității deficienței dobândite ca urmare a vătămării corporale suferite și a efectelor acesteia în plan social și profesional, subliniindu-se că reclamanta nu va mai avea aceeași capacitate de muncă și nici nu va desfășura aceleași activități și în același mod ca înainte de accident.

Fiind vorba despre aspecte de temeinicie a deciziei recurate, în raport de considerentele expuse în debutul analizei celui de-al doilea motiv de recurs, Înalta Curte nu va primi susținerile recurentei cu acest obiect.

Din acest motiv, vor fi înlăturate și susținerile privind insuficiența despăgubirilor acordate, bazate pe un calcul matematic al venitului lunar asigurat de acestea, întrucât pornesc de la premisa unei afectări ireversibile a vieții personale și profesionale, contrar aprecierii instanței de apel, ce nu poate fi cenzurată în această etapă procesuală.

În egală măsură, nu vor fi primite nici susținerile tinzând la reaprecierea gravității suferinței din perspectiva duratei și a intensității durerilor provocate de vătămarea corporală, în condițiile în care instanța de apel, după cum s-a arătat anterior, a avut în vedere suferințele fizice și psihice încercate, fără vreun dubiu, de către reclamantă, instanța de apel subliniind că suferințele reale ale reclamantei nu pot fi minimalizate. Instanța de apel s-a raportat chiar la raportul de evaluare psihologică invocat prin motivele de recurs.

Nu în ultimul rând, este de precizat faptul că daunele morale acordate nu epuizează în niciun caz consecințele negative asupra reclamantei ale accidentului rutier, hotărârea instanței având autoritate de lucru judecat atât timp cât situația de fapt rămâne neschimbată.

Din această perspectivă are relevanță și constatarea instanței de apel în sensul că efortul suplimentar depus zilnic de reclamantă pentru depășirea inconvenientelor apărute în desfășurarea activităților cotidiene se circumscrie mai degrabă unei despăgubiri sub forma prestațiilor succesive, pe care reclamanta nu a cerut-o, însă, în prezenta cauză. Chiar în aceste condiții, instanța de apel a avut în vedere și acest factor de cuantificare, în raport de probatoriul administrat, fără ca aprecierea pe acest aspect să poată fi cenzurată de către această instanță de control judiciar.

În consecință, ținând cont și de faptul că instanța de apel a dat eficiență și criteriilor echității și proporționalității în determinarea daunelor morale, Înalta Curte va respinge și acest motiv de recurs.

Față de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, pe temeiul art. 496 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 190 din 13 iunie 2019 a Curții de Apel Suceava, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 iulie 2020.