ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1379/2021

Ședința publică din data de 8 iunie 2021

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ialomița, secția Civilă la data de 24 iulie 2018, sub nr. x/2018, reclamanții A., B. și C. au solicitat instanței de judecată, în contradictoriu cu pârâta D. S.A. - societate de asigurare reasigurare și cu citarea, în calitate de intervenient forțat, a numitului E., persoană responsabilă de producerea accidentului rutier, ca, în baza probelor ce vor fi administrate, să oblige pe pârâtă să le plătească următoarele sume de bani:

- pentru reclamanta A.: daune materiale: suma de 5057,02 euro, reprezentând cheltuieli făcute în Belgia în urma accidentului rutier, echivalentul a 23.515,13 RON la data formulării cererii de chemare în judecată; suma de 11.653,15 RON, reprezentând cheltuieli făcute în România în urma accidentului rutier; suma de 11.305,32 euro, reprezentând pierderile salariale ale reclamantei, ulterior accidentului rutier, echivalentul a 52.569,73 RON la data formulării cererii de chemare în judecată; daune morale: suma de suma de 120.000 RON, reprezentând suferințele și afectarea vieții personale a victimei, perioada de imobilizare și de spitalizare, afectarea vieții personale, cu dureri resimțite și în prezent în urma vătămării sale; acordarea unei rente viagere, în sumă de 350 de euro, reprezentând diferența de salariu, începând cu data introducerii acțiunii și până la vârsta standard de pensionare sau până la încetarea stării de nevoie.

- pentru reclamanta B.: daune materiale: suma de 3.137,28 RON, ce reprezintă cheltuieli efectuate în urma accidentului - cheltuieli făcute în timpul spitalizării, taxe IML, taxe radiologice, taxe copiere dosar, taxe servicii recuperare medicală, contravaloare transport la spitalul din București, contravaloare transport la organele de cercetare penală, etc, conform documentelor anexate; daune morale: suma de 120.000 RON, reprezentând suferințele și afectarea vieții personale a victimei, perioada de imobilizare și de spitalizare, afectarea vieții personale, cu dureri resimțite și în prezent în urma vătămării sale.

- pentru reclamantul C.: daune materiale: suma de 367,9 RON, reprezentând cheltuieli efectuate în urma accidentului - cheltuieli, taxe IML, contravaloare transport la organele de cercetare penală, etc, conform documentelor anexate; daune morale: suma de 10.000 RON, reprezentând suferințele și afectarea vieții personale a victimei, perioada de imobilizare și de spitalizare, afectarea vieții personale, cu dureri resimțite și în prezent în urma vătămării sale.

Totodată, reclamanții au solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 186/F din 07 februarie 2019, Tribunalul Ialomița, secția Civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâta D. S.A. și cu intervenientul forțat E.. A obligat pe pârâtă să plătească reclamanților următoarele sume de bani: reclamantei A.: echivalentul în RON al sumei de 5.057,02 euro, la cursul BNR din ziua plății, cu titlu de daune materiale, reprezentând cheltuieli efectuate în Belgia urmare accidentului rutier; suma de 11.653,15 RON cu titlu de daune materiale, reprezentând cheltuieli efectuate în România urmare accidentului rutier; suma de 100.000 RON, cu titlu de daune morale; echivalentul în RON al sumei de 2.305 euro, la cursul BNR din ziua plății, cu titlu de cheltuieli de judecată; reclamantei B.: suma de 3.137,28 RON cu titlu de daune materiale, reprezentând cheltuieli efectuate urmare accidentului rutier; suma de 60.000lei, cu titlu de daune morale; reclamantului C.: suma de 367,90 RON cu titlu de daune materiale, reprezentând cheltuieli efectuate urmare accidentului rutier; suma de 10.000 RON, cu titlu de daune morale. A obligat pe pârâtă să plătească reclamanților B. și C. suma totală de 2.875,07 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. A respins celelalte solicitări ale reclamanților, ca neîntemeiate și a luat act că pârâta va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei sentințe, atât reclamanții A., B. și C., cât și pârâta D. S.A. au formulat apel.

Prin decizia civilă nr. 2188/2019 din 18 decembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de către pârâta apelantă D. S.A. împotriva sentinței civile nr. 186F/07.02.2019, pronunțată de Tribunalul Ialomița în dosarul nr. x/2018. A admis apelurile declarate de către apelanta reclamantă A. și de către apelanții reclamanți B. și C. împotriva sentinței civile nr. 186F/07.02.2019, pronunțată de Tribunalul Ialomița în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimatul intervenient E. și cu apelanta-pârâtă D. S.A. A schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a obligat pe pârâtă să plătească reclamantei A. suma de 11.305,32 euro, reprezentând pierderile salariale ale reclamantei, ulterior accidentului rutier, respectiv echivalentul a 52.569,73 RON la data formulării cererii de chemare în judecată. A obligat pe pârâtă la plata către reclamanta A. a unei rente viagere în sumă de 350 euro (în echivalentul în RON, la cursul B.N.R. de la data plății efective), reprezentând diferența de salariu, începând cu data introducerii acțiunii (24.07.2018) și până la încetarea stării de nevoie. A obligat pe pârâtă la plata către reclamanta B. a sumei de 80.000 RON cu titlu de daune morale. A obligat pe pârâtă la plata către reclamantul C. a sumei de 30.000 RON cu titlu de daune morale. A menținut restul dispozițiilor sentinței apelate. A obligat pe pârâta apelantă la plata cheltuielilor de judecată în apel în sumă de 1000 RON (onorariu avocat) către apelanta reclamantă A. și în sumă de 617,3 RON către apelanții reclamanți B. și C. (câte 308,65 RON pentru fiecare dintre cei doi).

Împotriva acestei decizii, pârâta D. S.A. a declarat recurs, solicitând, în temeiul art. 486, art. 487 și art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., casarea hotărârii și trimiterea dosarului către Curtea de Apel București spre rejudecare sub aspectul obligării sale la plata pierderilor salariale și a rentei viagere către reclamanta A..

Motivele de recurs invocate sunt, în esență, următoarele:

Cu referire la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta arată că, pentru acordarea pierderilor salariale și a rentei viagere către A., instanța de apel nu a motivat în detaliu temeiul pentru care apreciază că se impune această măsură, dezlegarea dată problemelor de drept deduse judecății nefiind susținută de considerente temeinice și legale.

Autoarea căii de atac solicită instanței de recurs să observe că din considerentele deciziei nu rezultă temeiul în drept al acordării rentei viagere și al pierderilor salariale, situație în care consideră că hotărârea nu cuprinde într-un mod complex motivele pe care se întemeiază.

Recurenta afirmă că în considerente se regăsesc preluate ad litteram argumentele intimatei-reclamante expuse în motivele de apel, astfel încât instanța de apel nu motivează cum a ajuns să admită cele două pretenții ale acesteia, situație în care hotărârea apare ca fiind una arbitrară, nefiind expus un raționament propriu al judecătorului cauzei care să fi condus în mod logic la adoptarea soluției din dispozitiv.

Prin urmare, recurenta consideră că, prin această modalitate de preluare în bloc a susținerilor intimatei-reclamante, au fost încălcate prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., consecința fiind cea a încălcării dreptului la un proces echitabil.

Cu referire la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta arată că instanța de apel a pronunțat decizia recurată cu încălcarea dispozițiilor art. 2213 C. civ., a dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 136/1995 și art. 50 din Norma ASF nr. 23/2014, în sensul că instanța de apel nu a uzat de criterii legale și obiective ce ar trebui să stea la baza acordării despăgubirilor constând în diferența dintre veniturile realizate și cele obținute în urma accidentului rutier pentru a putea stabili un prejudiciu, în condițiile în care întinderea obligației ar depinde de voința intimatei-reclamante, care ar putea opta să nu se mai angajeze în viitor.

Referitor la natura juridică a răspunderii civile delictuale ca urmare a producerii accidentelor rutiere, așa cum este reglementată de legislația specială în vigoare la data emiterii poliței R.C.A., recurenta consideră că instanța de apel trebuia să țină cont de faptul că, în speță, răspunderea civilă delictuală este una specială.

Prin memoriul de recurs se susține că instanța de apel a înlăturat incidența dispozițiilor legale aplicabile acestei materii, care au prioritate față de dispozițiile generale ale Codului, respectiv, Legea nr. 136/1995 și Norma A.S.F. nr. 23/2014 în vigoare la data încheierii poliței de asigurare, eludând legislația specială în vigoare referitoare la răspunderea civilă delictuală în materia asigurărilor R.C.A.

Astfel, despăgubirea pe care asigurătorul RCA o poate acorda nu urmează întrutotul dezdăunarea pe care persoana vinovată este obligată să o plătească în conformitate cu principiul reparației integrale a prejudiciului statuat de C. civ., ci ea trebuie să fie în conformitate cu legislația specifică asigurătorilor, conform principiului specialia generalibus derogant.

Ca atare, recurenta solicită instanței de recurs să aibă în vedere că, în cauză, acordarea de despăgubiri se realizează în baza poliței de asigurare obligatorie de răspundere civilă care este supusă legislației speciale, respectiv Legea nr. 136/1995 și Norma ASF nr. 23/2014.

Se arată că, la stabilirea, în concret, a modalității de plată a despăgubirilor, trebuie avut în vedere și art. 54 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, recurenta redând, totodată, și dispozițiile art. 3 din aceeași lege.

Totodată, reiterează faptul că, în speță, sunt incidente prevederile art. 50 alin. (1) din Norma A.S.F. nr. 23/2014 pe care le reproduce, arătând ca Legea nr. 139/1995 împreună cu normele emise în baza acesteia de către instituțiile în materie de asigurări reprezintă norme cu caracter special față de dispozițiile C. civ. în ce privește despăgubirile ce se acordă de către asigurător cu titlu de dezdăunare persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, astfel încât, în baza principiului specialia generalibus derogant, norma generală este înlăturată de la aplicare, în favoarea normei speciale.

Analizând norma specială, respectiv prevederile art. 50 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, recurenta afirmă că, printre despăgubirile ce pot fi plătite de asigurător, nu se regăsește și renta viageră.

Așadar, se arată că, în motivarea în fapt a acordării rentei viagere, instanța de apel a făcut referire atât la starea de incapacitate de muncă a reclamantei care justifică, din punctul de vedere al instanței de apel, pretenția, numai pe temeiul previzionării de către medicul curant a incapacității de muncă ca fiind de 100% în următorii ani, cât și la nevoile reclamantei de intervenții chirurgicale și programe de recuperare.

Făcând trimitere la ceea ce a reținut și instanța de fond atunci când a respins cererea de acordare a diferenței de salariu sub forma rentei viagere, recurenta susține la rândul său faptul că, nu poate fi reținut ca temei al acordării acesteia un punct de vedere neargumentat medical și legal al unui medic curant din Belgia, precum și alte acte medicale eliberate în Belgia, în lipsa unui raport de expertizare a capacității de muncă din care să rezulte indubitabil că reclamanta A. nu are capacitate de muncă sau se încadrează într-un grad de invaliditate.

Se mai arată că, în cuprinsul cererii de apel, reclamanta recunoaște faptul că, în țara de rezidență, va beneficia de venituri de natura unui ajutor social.

Având în vedere aceste afirmații, recurenta consideră că, în condițiile în care reclamanta nu face dovada acestor venituri și nici a veniturilor din muncă în mod concret, nu se poate aprecia cu privire la acordarea unei diferențe de salariu cu titlu de rentă viageră, în sensul dispozițiilor art. 50 alin. (1) lit. a) din Norma A.S.F. nr. 23/2014.

Față de acordarea sumei de 11.305,32 euro cu titlu de pierderi salariale ulterioare accidentului, recurenta consideră ca instanța de apel a evaluat această sumă exclusiv pe baza afirmațiilor reclamantei făcute în apel și nu a avut în vedere dispozițiile legale speciale și obligatorii în materia asigurărilor RCA, respectiv art. 50 alin. (1) lit. a) din Norma A.S.F. nr. 23/2014, conform cărora, la stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale se are în vedere diferența dintre veniturile nete ale persoanei vătămate, probate cu documente fiscale și indemnizația primită din fondurile persoanei juridice sau fizice la care salariatul își desfășoară activitatea și/sau, după caz, din fondurile bugetului asigurărilor sociale de stat, pe perioada spitalizării și a concediului medical.

Recurenta arată că, pentru intervalul de timp cuprins între data producerii accidentului și data introducerii cererii de chemare în judecată, instanța de apel a acordat două sume sub același titlu, 350 euro, respectiv 11.305,32 euro reprezentând pierdere și diferență de salariu, ceea ce înseamnă o îmbogățire fără justă cauză.

Totodată, recurenta susține că, în calea de atac a apelului, reclamanta a redepus înscrisurile de la fond, iar instanța de apel a reluat întocmai susținerile reclamantei, fără a face cea mai mică verificare cu privire la conținutul acestora și fără a fi interesată dacă există vreo legătură de cauzalitate între urmările accidentului, capacitatea de muncă și suma considerată pierdere.

Se mai arată că reclamanta a depus dovezi ale veniturilor sociale compensate și dovada unei adeverințe eliberate, nu de angajator, ci de F., precum și înscrisuri medicale din care nu reiese că incapacitatea de muncă s-ar datora urmărilor accidentului.

Recurenta susține că reclamanta nu a suferit o diminuare a veniturilor, sens în care face trimitere la un înscris intitulat Adeverința salariu-perioada iunie 2015 eliberat de "F.", depus la dosarul de fond, din cuprinsul căruia reiese că reclamanta lucra cu normă parțială (jumătate de normă) iar, în luna iunie 2015, a realizat un venit brut de 852,96 euro și un venit net (diminuat de taxe/reținere sursă-rate) de 662,82 euro pentru un număr de 22 zile plătite.

În opinia recurentei, din înscrisurile aflate la dosar, nu rezultă cu certitudine faptul că reclamanta a suferit pierderi salariale, sumele primite ca ajutor pentru incapacitate de muncă fiind mai mari decât veniturile pe care aceasta le realiza ca muncitor cu jumătate de normă, astfel încât, nu se poate vorbi de o diminuare a veniturilor cu suma de 11.305,32 euro.

Recurenta-pârâtă și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Intimatele-reclamante B. și C. au depus întâmpinare, prin care au solicitat instanței supreme, să constate nulitatea recursului declarat, formulând, totodată, și apărări pe fond, în sensul respingerii recursului ca nefondat. Totodată, în situația în care se va admite recursul, au solicitat casarea în parte a hotărârii atacate, strict în privința motivelor invocate și a părții vizate din decizie și trimiterea cauzei spre o nouă judecare a cauzei către instanța de apel, cu păstrarea soluției date față de intimații C. și B..

Intimata-reclamantă A. a depus, la rândul său, întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității formulării căii de atac a recursului față de dispozițiile C. proc. civ. incidente, formulând, totodată, și apărări pe fond, în sensul respingerii recursului ca nefondat și neîntemeiat. Prin întâmpinarea depusă, intimata-reclamantă a solicitat și acordarea cheltuielilor de judecată.

Pe baza cererilor de recurs și a întâmpinărilor depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat, prin care s-a reținut că recursul formulat de recurenta-pârâtă este admisibil în principiu.

Prin încheierea de ședință din 20 octombrie 2020 s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor declarate, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea de ședință din 16 februarie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2018, a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2188 din 18 decembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, și s-a fixat termen pentru judecarea recursului la 8 iunie 2021.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Conform dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii instanța trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, anume atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Din perspectiva motivului de nelegalitate invocat, se observă că instanța de apel a expus detaliat motivele de fapt pentru care a apreciat temeinică măsura acordării pierderilor salariale și a rentei viagere.

Criticile subsumate acestui motiv de nelegalitate sunt nefondate deoarece susținerile recurentei-pârâte referitoare la inexistența motivării sunt formale și exprimă nemulțumirea acesteia față de modul în care curtea de apel a analizat cererile părților și a stabilit situația de fapt prin raportate la consecințele accidentului asupra vieții și sănătății victimei. Alegațiile prin care se arată că instanța de apel nu motivează în detaliu măsura acordării rentei viagere nu pot fi încadrate în niciuna din tezele art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Pe de altă parte, Înalta Curte reține că instanța de apel a pronunțat o hotărâre care reflectă o analiză proprie suficientă a argumentelor părților, pe baza unui raționament ce determină în mod logic soluția din dispozitiv, respectând astfel cerințele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Critica recurentei potrivit căreia din considerentele deciziei nu rezultă temeiul de drept al acordării rentei viagere și al pierderilor salariale nu este de natură să conducă la casarea hotărârii, cât timp instanța de apel a arătat în detaliu motivele de fapt ale soluției pronunțate, din ansamblul considerentelor rezultând în mod implicit aplicarea normelor de drept care reglementează modalitatea de reparare a prejudiciului în cazul răspunderii civile delictuale.

Așadar, în raport cu situația de fapt reținută de instanța de apel, poate fi cu ușurință înțeleasă calificarea juridică a pretențiilor admise (pierderi salariale și renta viageră), fiind deci aplicabile prevederile art. 50 pct. 1 lit. a) din Norma A.S.F. nr. 23/2014 și ale art. 1385 alin. (1)-(3), art. 1387 alin. (1)-(2) și art. 1388 C. civ., precizare de natură să înlăture pretinsele lipsuri ale motivării în drept.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Din perspectiva acestui motiv de recurs, se invocă încălcarea și interpretarea greșită a normelor de drept material, respectiv art. 2213 C. civ., art. 3 din Legea 136/1995 și ale art. 50 alin. (1) din Norma CSA nr. 23/2014. Recurenta-pârâtă apreciază că măsura acordării despăgubirilor privind pierderile salariale și cele privind renta viageră, ca urmare a incapacității de muncă a intimatei A., este nelegală, fiind luată cu ignorarea normelor speciale din materia asigurărilor.

Criticile sunt nefondate.

Înalta Curte reamintește că prestațiile periodice succesive au fost considerate în jurisprudență și literatura de specialitate ca modalități de reparare a prejudiciilor prin echivalent, adică prin acordarea de despăgubiri, care în acest caz sunt eșalonate sub forma unei "pensii/rente" lunare. Această modalitate de despăgubire este impusă, de regulă, de natura cheltuielilor periodice suportate de victimă ulterior sau de beneficiul nerealizat în viitor (cum ar fi diminuarea veniturilor ca urmare a scăderii/pierderii capacității de muncă). Fiind o modalitate de reparare a prejudiciului material, prestația periodică trebuie stabilită nu prin apreciere și nici pe baza jurisprudenței, ci prin raportare la probatoriul administrat, din care să rezulte prejudiciul suferit.

Potrivit art. 50 pct. 1 lit. a) din Norma A.S.F. nr. 23/2014, la stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale unor persoane, se are în vedere, între altele, "diferența dintre veniturile nete ale persoanei vătămate, probate cu documente fiscale, și indemnizația primită din fondurile persoanei juridice sau fizice la care salariatul își desfășoară activitatea și/sau, după caz, din fondurile bugetului asigurărilor sociale de stat, pe perioada spitalizării și a concediului medical".

Așadar, normele speciale în materie de asigurări prevăd, contrar susținerilor recurentei, posibilitatea despăgubirilor sub forma pierderilor salariale.

În cauză, nu a fost încălcat principiul "specialia generalibus derogant", întrucât normele generale din C. civ. în materia reparării prejudiciului în cazul răspunderii civile delictuale nu sunt contrare normelor A.S.F., ci completează în mod corespunzător regimul juridic aplicabil.

Astfel, în acord cu principiul reparării integrale a prejudiciului, în caz de vătămare a integrității corporale sau a sănătății unei persoane, art. 1387 alin. (2) C. civ. prevede că:

"Despăgubirea pentru pierderea sau nerealizarea câștigului din muncă se acordă, ținându-se seama și de sporirea nevoilor de viață ale celui prejudiciat, sub formă de prestații bănești periodice. La cererea victimei, instanța va putea acorda despăgubirea, pentru motive temeinice, sub forma unei sume globale."

Făcând o corectă aplicare a acestor norme legale, instanța de apel a acordat victimei A. o sumă globală reprezentând pierderile salariale cauzate de reducerea/pierderea capacității sale de muncă de la momentul producerii accidentului și până la data formulării cererii de chemare în judecată, precum și o prestație periodică (denumită și "rentă viageră"), începând cu data introducerii acțiunii și până la încetarea stării de nevoie, fără ca aceste două forme de despăgubire să se suprapună.

Restul argumentelor expuse de către recurenta-pârâtă urmăresc doar o reevaluare a materialului probator și a situației de fapt, recurenta susținând, în esență, că nu s-au administrat probe noi, din care să reiasă legătura de cauzalitate între urmările accidentului, capacitatea de muncă și suma considerată pierdere și că instanța de apel nu a observat faptul că despăgubirile acordate echivalează cu o îmbogățire fără justă cauză.

Criticile recurentei-pârâte legate de cuantumul despăgubirii reprezentând renta viageră raportat la situația de fapt din speță și la înscrisurile depuse la dosar aduc în discuție aspecte de netemeinicie (starea victimei, sumele primite ca ajutor) care nu pot fi cenzurate în calea de atac a recursului.

Or, examinarea instanței de recurs este limitată, de însuși conținutul introductiv al art. 488 C. proc. civ., doar la criticile de nelegalitate, nu și la cele de netemeinicie.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2188/2019 din 18 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Referitor la cererea intimatei-reclamante A. privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține următoarele:

Intimata-reclamantă A. a solicitat obligarea recurentei la plata sumei de 2.500 RON cu titlu de onorariu avocațial, dovedit prin înscrisul existent la pagina 236 din dosar.

Conform art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Constatând îndeplinite cerințele art. 452 și art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta-pârâtă D. S.A la plata sumei de 2.500 RON reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2188/2019 din 18 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă D. S.A. la plata către intimata-reclamantă A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.500 RON.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 iunie 2021.