ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1125/2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2016, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta B. S.A. și pe intervenientul forțat C., solicitând instanței să dispună: obligarea pârâtei la plata sumei de 50.000 euro (echivalentul în RON la data efectuării plății), cu titlu de daune morale; obligarea pârâtei la plata sumei de 6.400 RON, cu titlu de daune materiale, reprezentând cheltuieli efectuate cu tratamentul și recuperarea (medicamente, alimente, etc.) reclamantului, ca urmare a accidentului rutier produs în data de 08.01.2016.

Prin cererea precizatoare depusă la data de 15.09.2016, reclamantul a arătat că suma solicitată cu titlu de daune materiale este în cuantum de 5.025 RON., sumă compusă din: 3.998 RON - cheltuieli cu alimente, 859 RON - cheltuieli cu medicamente și 168 RON - alte cheltuieli (transport, etc.).

Prin sentința civilă nr. 4475 din 6 decembrie 2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea, a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 35.000 Euro (în echivalentul RON la cursul B.N.R. de la data efectuării plății), cu titlu de daune morale; a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 571,84 RON cu titlu de daune materiale.

Prin decizia nr. 1614 din 11 septembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost admis apelul declarat de apelanta- pârâtă S.C. B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 4475 din 6 decembrie 2017. A fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că a fost admisă în parte acțiunea. A fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 10.000 Euro, în echivalentul RON la cursul B.N.R. la data plății, cu titlu de daune morale. Au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Împotriva acestei decizii, reclamantul A. a declarat recurs, motivele fiind, în esență, următoarele:

Potrivit recurentului, hotărârea nu este motivată și cuprinde motive contradictorii - motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Recurentul susține că instanța de apel a reținut în mod corect că autorul (șoferul): nu circula cu viteza legală (chiar dacă accidentul nu ar fi putut fi evitat nici la viteza legală, aceasta ar fi condus cel puțin la diminuarea prejudiciului/vătămărilor); avea defecțiuni la sistemul de iluminare; nu a oprit imediat după producerea accidentului (anunțarea imediată a serviciilor specializate ar fi putut conduce la o creștere a șanselor de diminuare a efectelor vătămării). A concluzionat, de asemenea, că asiguratul pârâtei are o culpă civilă importantă în producerea accidentului și, eventual, efectelor mai grave ale vătămărilor produse.

Cu toate acestea, potrivit recurentului, instanța de apel a revenit asupra primei opinii, arătând ca șoferul a depășit "cu puțin viteza legală" (70 km/h, în loc de 30 km/h, față de dispozițiile art. 48 din O.U.G. nr. 195/2002), că a circulat cu "mici defecțiuni la sistemul de iluminare" (defecțiuni în lipsa cărora este posibil ca accidentul rutier să nu se producă, câtă vreme toți ceilalți participanți la trafic au observat victima) și că a agravat efectele vătămării prin plecarea de la locul faptei și neanunțarea serviciilor de salvare, aspect lipsit de efect în opinia instanței, întrucât victima a avut norocul ca alți participanți la trafic să anunțe acest eveniment în timp util.

Astfel, recurentul afirmă că, după ce a stabilit că șoferul a avut o culpă importantă în producerea accidentului, instanța de apel a arătat că aceste împrejurări prezintă o culpa "mult mai redusă" față de cea a victimei, creând o stare de pericol care, în opinie instanței, făcea extrem de plauzibilă accidentarea.

În opinia recurentului, aceste considerente ale instanței contravin concluziilor raportului de expertiză întocmit în cauză. Ca atare, în mod nelegal, instanța de apel a considerat că victima a avut cea mai mare participare la punerea în pericol a integrității și sănătății sale. Pe cale de consecință, în mod total eronat, instanța de apel a diminuat culpa șoferului în producerea accidentului la numai 1/7 din culpa totală, fără a motiva în mod corespunzător acest aspect și în contradictoriu cu cele susținute inițial, care atestă o culpă importantă a șoferului în producerea accidentului.

Totodată, recurentul invocă faptul că instanța de apel a făcut trimitere la dreptul de despăgubire recunoscut de legiuitor, procedând la o interpretare proprie și nepermisă a acestui drept, în lipsa unor criterii legale și jurisprudențiale bine conturate.

Ca atare, instanța de apel și-a depășit atribuțiile legale, procedând la interpretarea unor dispoziții legale care consacră dreptul la despăgubire al persoanelor prejudiciate printr-o faptă ilicită, prin raportare la venitul/patrimoniul persoanei vătămate.

Pe cale de consecință, potrivit recurentului, instanța a încălcat atribuțiile puterii judecătorești, interpretând in mod selectiv legea și pronunțând o hotărâre cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

Recurentul susține, de asemenea, că prima instanță a reținut în mod corect culpa părților în producerea accidentului, prin stabilirea unui procent de 50% în sarcina ambilor participanți, din raportul de expertiză tehnică reieșind că intervenientul forțat putea și trebuia să evite producerea accidentului, neavând nicio relevanță motivul pentru care recurentul se afla pe carosabil în momentul producerii accidentului.

Invocă, totodată, recurentul că organele de urmărire penală au tratat în mod superficial cauza și că declarațiile martorilor pe care s-a bazat ordonanța de clasare nu prezintă relevanță.

În ceea ce privește despăgubirile morale, recurentul arată că pretențiile sunt justificate de suferința pricinuită prin pierderea piciorului drept și a leziunilor deosebit de grave care i-au pus în pericol viața, capacitatea de muncă a fost pierdută în totalitate, acesta având o invaliditate fizică permanentă, făcând trimitere la dispozițiile art. 1.385 și 1.387 C. civ.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă B. S.A. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului, raportat la decizia CCR nr. 369/2017. A solicitat anularea recursului pentru neîncadrarea în motivele de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., iar în subsidiar respingerea recursului.

Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost întocmit și comunicat părților, pentru a depune puncte de vedere cu privire la acesta.

Recurentul a depus punct de vedere.

Prealabil, raportat la dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va analiza excepția nulității recursului, invocată de intimata B. S.A. prin întâmpinare, excepție care va fi admisă pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, aceste obligații nefiind îndeplinite de către recurent.

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ., "Mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității", art. 489 alin. (2) din același Cod prevăzând că sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Așa fiind, încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerință care consacră legislativ o practică îndelungată și stabilă a instanțelor judecătorești, în condițiile în care și sub imperiul vechii legi de procedură sancțiunea nulității exista și era reglementată atunci când, nefiind structurate, criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. de la 1865.

Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Simpla nemulțumire a părții cu privire la hotărârea pronunțată nu este suficientă, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puțin unul din motivele prevăzute expres și limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părțile au avut la dispoziție o judecată în fond în fața primei instanțe și o rejudecare a fondului în apel.

În speță, Înalta Curte constată că motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. este invocat formal, recurentul fiind nemulțumit, practic, de hotărârea pronunțată de instanța de apel și de aspectele de fapt reținute de către instanță.

Deși în cuprinsul motivului de recurs invocat, recurentul susține și încălcarea atribuțiilor puterii judecătorești - motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. și aplicarea greșită a normelor de drept material - 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fără a-și întemeia în drept recursul pe aceste dispoziții, nu prezintă argumente în susținerea acestor motive de recurs.

Se tinde, așadar, la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Așadar, nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care de asemenea nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului.

Accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac.

Prin urmare, pentru considerentele care preced, Înalta Curte de Casație și Justiție, va admite excepția nulității recursului, invocată de intimata B. S.A. și, raportat la dispozițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., va anula recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 1614 din 11 septembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția nulității recursului, invocată de intimata B. S.A.

Anulează recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 1614 din 11 septembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 iunie 2020.