ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1336/2021

Obiectul cereri de chemare în judecată: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul București, secția a V-a civilă sub nr. x/2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să constate caracterul ilicit al faptei săvârșite în dauna reclamantului, în intervalul 11.10.2016 - octombrie 2017, faptă ilicită având ca punct de plecare evenimentul rutier din data de 11.10.2016 care a avut ca urmare suspendarea dreptului reclamantului de a conduce autovehicule pe drumurile publice, în intervalele de timp 28.10.2016 - 30.10.2016 și 16.06.2016 - octombrie 2017, fără a exista un temei legal. Prin cererea din data de 29.08.2018, reclamantul a formulat o precizare de acțiune arătând că are în vedere, ca faptă ilicită, prelucrarea ilegală a datelor cu caracter personal, această faptă fiind săvârșită în timp ce era în vigoare Legea nr. 677/2001, mai exact în intervalul de timp 11.10.2016 - 20.09.2017. În acest context, s-a arătat că fapta ilicită are ca punct de plecare evenimentul rutier din 11.10.2016, care a fost cercetat în cadrul dosarul nr. x/2016 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 București, dosar în care a fost adoptată soluția de clasare, prin Ordonanța din 17.07.2017 care a fost comunicată Brigăzii Rutiere de Poliție în data de 13.09.2017. Această din urmă instituție, în calitate de operator de date cu caracter personal, a efectuat mențiunile din data de 14.09.2017 în sistemele informatice gestionate de BPR, permisul de conducere fiind restituit reclamantului pe bază de semnătură și dată certă abia în data de 20.09.2017. La data de 12.11.2019, reclamantul a formulat o nouă precizare, prin care a solicitat citarea în cauză, în calitate de pârât, a Brigăzii Poliției Rutiere din cadrul Direcției General de Poliție a municipiului București. Prin această precizare s-a arătat că pârâta a încălcat securitatea datelor cu caracter personal și trebuie obligată, în solidar cu Statul Român, la repararea prejudiciului care decurge din prelucrarea ilegală de date cu caracter personal, și anume suma de 473.844 Ron.

Hotărârea pronunțată în primă instanță de Tribunalul București: Prin sentința civilă nr. 1514/21.06.2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă s-a respins, ca neîntemeiată, cererea astfel formulată și precizată de reclamant.

Hotărârea pronunțată în apel de Curtea de Apel București: Împotriva sentinței a declarat apel reclamantul A.. Împreună cu declarația de apel, apelantul a depus la dosar o cerere prin care a invocat excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 11 alin. (4) și (6) din O.U.G. nr. 195/2002, respectiv a art. 29 alin. (5) teza inițială din Legea nr. 47/1992. La termenul din 11.03.2021, Curtea a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 11 alin. (4) și (6) din O.U.G. nr. 195/2002, și a dispus sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 alin. (5) teza a I-a din Legea nr. 47/1992, republicată. La același termen, Curtea a amânat pronunțarea pe fondul apelului. Prin decizia nr. 436 A/18.03.2021, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 1514/21.06.2019 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva soluției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 111 alin. (4) și (6) din O.U.G. nr. 195/2002, soluție dispusă de Curtea de apel București prin încheierea de ședință din 11 martie 2021, a declarat recurs reclamantul A.. În motivarea recursului astfel promovat se susține, în esență, că: Actuala reglementare a art. 111 alin. (4) și (6) din O.U.G. nr. 195/2002 este neconstituțională în raport de prevederile art. 16 alin. (1) și (2), de art. 20, 25 și art. 148 alin. (2) și (4) din Constituție, fiind totodată neconstituțională față de prevederile art. 47 și 48 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene. În concretizarea acestei opinii, recurentul arată că, în intervalul 17.06.2017-20.09.2017, i s-a refuzat de către Brigada Politiei Rutiere restituirea permisului de conducere și dreptul de a-i fi eliberată - în aceiași perioadă - o dovadă cu care să circule pe drumurile publice, deși beneficia de prezumția de nevinovăție în conformitate cu prevederile art. 48 și 49 din CDFUE. In sensul restricționării dreptului de a conduce pe drumurile publice au fost invocate de către intimata-pârâtă BPR, în cadrul dosarului penal x/2016, prevederile art. 111 alin. (4) și (6) din O.U.G. nr. 195/2002. Menționatul dosar penal a fost deschis exclusiv ca urmare a evenimentului rutier din 11.10.2016 și s-a soluționat prin clasare, prin ordonanța din 17.05.2017. După ce i-a fost comunicată ordonanța de clasare și a obținut copii ale unor acte ale dosarului penal, recurentul a constatat că intimata-pârâtă BPR nu avea temei legal să îi rețină permisul de conducere în intervalul 17.06.2017-20.09.2017. Prin urmare, nu erau îndeplinite ipotezele în sensul existenței vreunui temei legal din dreptul intern și/sau dreptul Uniunii, prin care să i se refuze dreptul de a circula pe drumurile publice atât din țară, cât și din spațiul Uniunii. Astfel că, ulterior datei de 24.07.2018 (când a inițiat acțiunea în prezenta cauză) a conștientizat că intimata pârâtă BPR nu poate indica, pentru intervalul 17.06.2017-20.09.2017, legalitatea prelucrării datelor sale personale, din baza de date cu evidența permiselor de conducere, doar invocând prev. art. 111 alin. (4) și (6) din O.U.G. nr. 195/2002 republicată. Se referă recurentul la prevederile art. 6 din Regulamentul Uniunii nr. 679/27.04.2016, intitulat legalitatea prelucrării, având în vedere că dreptul la acțiune cu privire la încălcarea unui drept nepatrimonial este imprescriptibil. Invocarea, de către intimata pârâtă BPR, a prevederilor art. 111 alin. (4) și (6) din O.U.G. nr. 195/2002, spre a-l împiedica să circule liber în spațiul Uniunii, constituie ipotezele faptei ilicite în materia prelucrării datelor sale personale stocate în baza de date BPR în referire la mențiunile în cadrul permisului de conducere. A mai precizat că reclamantul a exercitat, atât în intervalul 17.06.2017-20.09.2017 cât și la data inițierii acțiunii din dosarul x/2018, profesia de expert tehnic judiciar. Față de cele indicate mai sus, consideră că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 111 alin. (4) și (6) din O.U.G. nr. 195/2002 republicată în cadrul dosarului x/2018 Se mai precizează că, în conformitate cu art. 146 lit. (d) din Constituție, forul constituțional are atribuția de a hotărî asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în față instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial, efectuând controlul posterior intrării în vigoare a normei juridice, pe calea excepției de neconstituționalitate. Recurentul a făcut și o expunere sintetică privind obiectul acțiunii care formează obiect al dosarului nr. x/2018, context în care a precizat că a reclamat încălcarea unui drept nepatrimonial, anume încălcarea principiului privind protecția datelor sale personale, iar reglementări relevante din dreptul intern sunt cele conținute în art. 2502 al 1 și alin. (2) pct. 1 din C. civ. și art. 2523 din C. civ., dreptul la o atare acțiune fiind imprescriptibil.

Apărările formulate în cauză: Intimata-pârâtă Direcția Generală de Poliție a Municipiului București - Brigada Poliției Rutiere a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii recursului, ca inadmisibil. I. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, în raport de criticile formulate, de actele și lucrările dosarului precum și de exigențele art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Prioritar, în conformitate cu prevederile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va analiza excepția inadmisibilității recursului, acest incident procedural fiind invocat prin întâmpinarea depusă de intimata pârâtă Direcția Generală de Poliție a Municipiului București - Brigada Poliției Rutiere. Se constată că, deși a exprimat opinia că este inadmisibilă cererea de recurs formulată de recurentul reclamant A., intimata nu a evidențiat un reper legal de natură a conduce la pronunțarea unui astfel de fine de neprimire a căii de atac a recursului. Soluția atacată prin recursul pendinte este - așa cum reiese cu evidență din cererea formulată de recurent - cea privind respingerea solicitării de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 111 alin. (4) și (6) din O.U.G. nr. 195/2002, soluție adoptată în cursul judecării în apel a litigiului, prin încheierea din data de 11.03.2021. Conform art. 29 alin. Alin. 5 din Legea 47/1992 "Dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanța respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanța imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunțare". Din economia normei juridice enunțate reiese că legea deschide calea de atac a recursului în privința încheierilor prin care se resping solicitări de sesizare a Curții Constituționale, fără a institui vreo limitare în ce privește exercitarea dreptului de a formula un atare recurs. Ținând seama de dreptul la recurs astfel reglementat și de contextul procesual descris, în care a fost declarat recursul pendinte, Înalta Curte constată caracterul admisibil al prezentei căi de atac, fiind lipsită de fundament legal opinia în sens contrar exprimată de instituția intimată. Prin urmare, excepția inadmisibilității recursului va fi respinsă. Analizând recursul declarat de recurentul reclamant, se constată caracterul nefondat al acestuia în raport de considerentele ce succed: Așa cum s-a arătat, soluția împotriva căreia a fost exercitat recursul pendinte este cea prin care a fost respinsă solicitarea recurentului reclamant de a fi sesizată instanța de contencios constituțional spre a se pronunța - potrivit competențelor specifice - asupra neconstituționalității prevederilor art. 111 alin. (4) și (6) din O.U.G. nr. 195/2002 republicată. Menționata excepție de neconstituționalitate a fost invocată în litigiul având ca obiect - astfel cum recurentul însuși a subliniat în cadrul expunerii făcute prin motivele de recurs - încălcarea dreptului la protecția datelor personale. Prin încheierea recurată, s-a reținut că normele juridice a căror neconstituționalitate a fost invocată de către recurentul reclamant nu au legătură cu soluționarea apelului, în contextul în care prima instanță nu a respins acțiunea în baza art. 111 alin. (4) și (6) din O.U.G. nr. 195/2002 republicată, iar instanța de apel nu a fost învestită cu verificarea interpretării sau aplicării acestor din urmă dispoziții legale. Evaluarea astfel realizată de instanța de apel reflectă exercitarea atribuției pe care legiuitorul o conferă instanțelor judecătorești prin art. 29 alin. (5) din Legea 47/1992, anume aceea de a determina dacă sunt întrunite cerințele imperativ prevăzute pentru declanșarea mecanismului de verificare a posteriori a constituționalității unei norme de drept conținute într-o lege sau într-o ordonanță. Procedând la o astfel de evaluare, instanța judecătorească își îndeplinește îndatorirea legală de a realiza o filtrare cererilor de sesizare a Curții Constituționale și a asigura exigența legală ca instanța de contencios constituțional să primească numai acele sesizări care satisfac condițiile formale instituite imperativ prin art. 29 alin. (1)-(3) din Legea 47/1992. Scopul principal al reglementării unor asemenea competențe ale instanțelor judecătorești este de a se asigura sesizarea Curții Constituționale (spre a-și exercita atribuțiile conferite de art. 146 din Constituție) cu acele incidente de neconstituționalitate care au o efectivă și concretă legătură cu drepturi relativ la care se poartă un litigiu, iar nu de a da instanțelor de drept comun statutul autoritate cu rolul pur formal de a prelua orice cereri cu acest obiect ale părților și a le transmite către Curtea Constituțională. Înalta Curte constată că recurentul nu a formulat vreun argument critic de natură a reliefa o legătură între norma a cărei neconstituționalitate a invocat-o și aspectele litigioase asupra cărora instanța de apel avea a se pronunța corespunzător rigorilor ce sunt specifice controlului judiciar din etapa apelului. Aspectele evocate în motivarea recursului conțin enunțul privind neconcordanța între, pe de o parte, prevederile art. 111 alin. (4) și (6) din O.U.G. nr. 195/2002 republicată și, pe de altă parte, art. 16, 20, 25, 148 din Constituția României și art. 47 și 48 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene. În continuare, recurentul a expus elemente de fapt care au concurat la formarea convingerii sale că autoritatea pârâtă a manifestat o conduită lipsită de temei legal în contextul în care, subsecvent unui eveniment rutier, i-a fost reținut permisul de conducere o perioada semnificativă de timp și în acest context au fost realizate mențiuni - în baza de date a instituției - privind datele personale ale recurentului, iar cercetările penale efectuate cu privire la respectivul eveniment s-au finalizat prin adoptarea unei Ordonanțe de clasare. Însă, asemenea argumente nu sunt de natură să releve o greșeală intervenită în evaluarea/judecata făcută de instanța de apel relativ cerința/condiția de a exista o legătură între norma la care se referă excepția de neconstituționalitate invocată și aspectele litigioase asupra căreia era învestită respectiva instanță a se pronunța. În condițiile în care devoluțiunea în etapa apelului este limitată - conform art. 479 alin. (1) din C. proc. civ.- la chestiunile vizate de motivele de apel, și ținând seama că apelul reprezintă o etapă procesuală în care se realizează controlul judiciar relativ la o judecata deja realizată în primă instanță, iar nu o etapă de rejudecare a cererii de chemare în judecată, în mod judicios s-a verificat - prin încheierea recurată - dacă textele de lege la care se referă excepția invocată de recurentul reclamant justificau o legătură reală cu aspecte litigioase utile soluționării cererii de apel. Prin urmare, nu poate fi apreciat ca având caracter eronat argumentul reținut, în sensul că soluția primei instanțe (de respingere a acțiunii având ca obiect încălcarea dreptului reclamantului la protecția datelor personale) nu a fost fundamentată pe prevederile art. 111 alin. (4) și (6) din O.U.G. nr. 195/2002 iar instanța de apel nu a fost învestită a verifica interpretarea sau aplicabilitatea acestei norme. Dimpotrivă, menționatul argument exprimă o apreciere conformă exercitării competențelor conferite instanței judecătorești prin art. 29 alin. (4) și (5) din Legea 47/1992, și reflectă o corectă raportare la stadiul procesual și la contextul litigios în care a fost formulată solicitarea se sesizare a Curții Constituționale. Având în vedere considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al recursului, astfel cum acesta a fost susținut prin argumentele critice expuse de recurentul reclamant. Prin urmare, în conformitate cu prevederile art. 496 din C. proc. civ., urmează a se dispune respingerea căii de atac astfel exercitate. PENTRU ACESTE MOTIVE,