ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2114/2023

Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la data de 03.07.2019 sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat instanței în contradictoriu cu pârâții B., Brigada Poliției Rutiere și C. ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate fapta ilicită în materia prelucrării datelor sale cu caracter personal, prelucrare ilegală a datelor sale cu caracter personal care a operat în data de 14.02.2018 (interval 17.00-24.00) și obligarea pârâților, în solidar, la repararea prejudiciului material în cuantum de 300.000 RON, precum și obligarea pârâților la publicarea hotărârii pe cheltuiala lor și interzicerea pe viitor ca pârâții persoane fizice să mai dețină calitatea de operator/utilizator de date cu caracter personal în cadrul Brigăzii Poliției Rutiere. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 14 11 alin. (3) din Legea nr. 129/2018, coroborate cu cele ale art. 253 alin. (3) lit. a) și b) C. civ. La data de 17.02.2020, mandatara reclamantului, numita D., a formulat cerere de intervenție accesorie în favoarea reclamantului, care a fost respinsă ca inadmisibilă la termenul de judecată din data de 16.06.2020. La termenul de judecată din data de 16.06.2020, instanța a calificat excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâții B. și C. ca fiind o apărare de fond. La același termen de judecată, instanța a încuviințat administrarea probei cu înscrisuri pentru toate părțile, respingând proba cu martori și interogatoriul pârâților, solicitate de reclamant, ca nefiind utile soluționării cauzei.

Hotărârea Tribunalului București Prin sentința civilă nr. 1028/29.07.2020, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins cererea formulată de reclamantul A., ca neîntemeiată.

Hotărârea Curții de Apel București Prin decizia nr. 1299A din 3 octombrie 2022 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 1028/29.07.2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă și de apelantul-reclamant A. și de apelanta-titulară a unei cereri de intervenție accesorie D. împotriva încheierii de ședință din 16.06.2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimații pârâții B., Brigada Poliției Rutiere și C..

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 1299A din 3 octombrie 2022 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs reclamantul A.. În susținerea motivelor de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., reclamantul arată că decizia a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material și cu încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene reglementat în art. 4 din C. proc. civ., care decurge din aplicarea cu prioritate a prevederilor art. 79 din RUE nr. 679/27.04.2016, art. 82 alin. (1) din RUE nr. 679/2016, pct. 146 din preambulul RUE nr. 679/27.04.2016 și din aplicarea art. 8 din CDFUE. Consideră că se impune obligarea intimaților-pârâți persoane fizice la plata unui prejudiciu de 300.000 RON către bugetul Ministerului Afacerilor Interne, față de conduita acestora cu referire la monitorizarea secretizată a recurentului-reclamant, în conformitate cu paragraful 4 al art. 88 din Regulamentul general privind protecția datelor nr. 679/27.04.2016, în contextul ocupării de către recurentul reclamant a unui loc de munca. Arată că ambele instanțe au aplicat greșit și normele de drept material care reglementează atribuțiile polițistului privind stabilirea identității unei persoane, astfel cum sunt reglementate în cuprinsul Legii nr. 218/2002, republicată, și evocă conținutul acestor texte de lege, respectiv art. 26 alin. (2), art. 31 alin. (1) lit. a) și b), art. 34 alin. (1) lit. a) și b) și art. 34 alin. (3), (5), (6) și 7 din Legea nr. 218/2002. Învederează că, în conformitate cu prevederile art. 14 11 alin. (3) din Legea nr. 129/2018, solicită obligarea intimatei pârâte-autoritate publică, să procedeze la distrugerea din evidențele sale a următoarelor înscrisuri: invitația nr. x/14.02.2018 întocmită de intimatul pârât B.; desființarea înscrisului intitulat declarație, înregistrat în evidențele intimatei pârâte BPR sub nr. x/14.02.2018, înscris care a fost vizat spre legalitate de către intimatul pârât B. la rubrica avarii existente; desființarea autorizației de reparație emise de același intimat-pârât pentru E., astfel cum este consemnat chiar în înscrisul intitulat declarație, de la rubrica autorizație de reparație. Arată că înscrisurile pe care le solicită a fi desființate ca măsură de reparare a prejudiciului pentru fapta ilicită din data de 14.02.2018, sunt calificate înscrisuri oficiale, în conformitate cu prevederile art. 269 C. proc. civ. Susține că înscrisurile care atestă caracterul fondat al recursului sunt sentința civilă nr. 11267/15.11.2018 pronunțată in dosarul x/2018 al Judecătoriei Sectorului 2 București, definitivă prin decizia civilă nr. 1874/10.05.2019, pronunțată de Tribunalul București, precum și Procesul-verbal nr. x/25.02.2018 care a făcut obiectul litigiului anterior, care a fost anulat de către instanță, fără să se fi dispus și cu privirea la menținerea sau desființarea declarației dată de către E. în data de 14.02.2018, precum și cu privire la reglementarea din art. 23 alin. (1) paragraf 2 din Directiva 2009/103/CE. Învederează că la data de 14.02.2018 recurentul-reclamant avea polița RCA încheiată la F. și conform art. 23 alin. (1) paragraf 2 din Directiva 2009/103/CE aceasta se păstrează în evidentele ASF timp de 7 ani, iar E. se poate adresa inclusiv ASF să ceară informații despre proprietar și domiciliul acestuia, în conformitate cu art. 23 alin. (4) din Directivă. În raport de noile dovezi depuse în faza de judecată a recursului, solicită obligarea intimaților pârâți persoane fizice la plata aceluiași cuantum de 300.000 RON către bugetul Ministerului Afacerilor Interne, față de împrejurarea că sunt incidente prevederile art. 494 C. proc. civ. art. 478 alin. (3) și (5) din același cod. Solicită admiterea recursului și casarea hotărârilor pronunțate în cauză.

Apărări formulate în cauză Au fost depuse întâmpinări atât de intimata-pârâtă Brigada Poliției Rutiere, cât și de intimatul-pârât C.. De asemenea, intimata-titulară a unei cereri de intervenție D. a depus întâmpinare, iar urmare a acesteia, intimata-pârâtă Brigada Poliției Rutiere a depus răspuns la întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a numitei D. și a solicitat respingerea, ca inadmisibilă, a întâmpinării depuse de aceasta.

Alte chestiuni La data de 30 octombrie 2023 intimata-titulară a unei cereri de intervenție D. a invocat excepția lipsei calității de reprezentant a persoanelor semnatare a actelor juridice depuse de către pârâta Brigada Poliției Rutiere, precum și nulitatea acestor înscrisuri, arătând că numiții G., H., I. nu sunt autorizați în profesia de consilier juridic, nefiind înscriși în Colegiul Consilierilor Juridici. A mai arătat că susține nulitatea de drept a tuturor actelor și faptelor juridice ale salariaților care au acționat în numele pârâtei Brigada Poliției Rutiere. La termenul de judecată din 31 octombrie 2023 Înalta Curte a constatat că raportul juridic legat de formularea cererii de intervenție s-a soluționat definitiv, iar doamna D. nu are calitate procesuală pasivă, ca intimată, în prezentul recurs. De asemenea, Înalta Curte a apreciat că doamna D. nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 83 alin. (2) C. proc. civ., astfel că aceasta nu poate pune concluzii în numele recurentului-reclamant, iar dispozițiile legale invocate cu referire la calitatea de consilier juridic, nu îi conferă calitatea de avocat conform art. 83 alin. (1) teza a doua C. proc. civ. La același termen Înalta Curte a reținut invocarea de către mandatarul reclamantului, doamna D., a excepției de neconstituționalitate a art. 83 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., față de dispozițiile art. 1 alin. (3) și (5), art. 16 alin. (1) și (2), art. 20, art. 24 alin. (1) și art. 148 alin. (2) și (4) din Constituție, raportat la art. 2 alin. (1) din Directiva 2005/36/CE care reglementează modalitatea de exercitare a profesiilor juridice reglementate și notificate la nivelul Comisiei Europene, și anume cu titlu de salariat sau cu titlu independent. Instanța reținut spre soluționare și excepția lipsei dovezii calității de reprezentant și a nulității actelor juridice semnate de consilierii juridici ai intimatei-pârâte Brigada Poliției Rutiere, invocate în nume personal și în numele recurentului-reclamant de către doamna D., astfel cum aceasta a precizat. Prin încheierea din data de 31 octombrie 2023, instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, dar și pentru a acorda posibilitatea mandatarului sau recurentului-reclamant, personal, să poată formula și dezvolta concluzii cu privire la excepția de neconstituționalitate și, eventual la excepțiile lipsei dovezii calității de reprezentant și a nulității actelor juridice semnate de consilierii juridici ai intimatei-pârâte Brigada Poliției Rutiere, precum și asupra recursului, în condițiile art. 396 alin. (1) și art. 222 alin. (2) C. proc. civ., a dispus amânarea pronunțării la data de 14 noiembrie 2023. La data de 7 noiembrie 2023 s-a înregistrat pe rolul instanței un set de concluzii formulate de mandatarul reclamantului cu privire la solicitarea de sesizare a instanței de contencios constituțional, prin care se arată, în esență, că se impune sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 83 alin. (1) teza finală C. proc. civ., față de împrejurarea că, pe de o parte, recurentul-reclamant A. a fost reprezentat de către consilier juridic D., care în paralel cu modalitatea de exercitare salarizată a profesiei de consilier juridic si-a exercitat în cadrul dosarului x/2019 aceeași profesie în mod independent, dar cu titlu gratuit, în favoarea unei persoane fizice, în exercitarea competențelor din art. 80 RUE nr. 679/2016, similar cu modalitatea de exercitare a profesiei de avocat, salarizată, sens în care avocatul salarizat nu poate să își exercite profesia, în paralel cu modalitatea salarizată și sub altă formă, decât cu titlu independent, dar cu titlu gratuit. Pe de altă parte, excepția de neconstituționalitate s-a impus și "față de invocarea prin cererea din 30.10.2023 a excepției nulității absolute, invocată în conformitate cu art. 207 din C. civ., față de toate actele și faptele cu caracter juridic, întocmite de către salariați ai intimatei pârâte BPR, care și-au atribuit calitatea de mandatar al reprezentantului legal al intimatei BPR și au efectuat din această poziție de mandatar, acte cu caracter juridic, în mod public, pe motiv că ar avea studii juridice, salariați care însă nu dețin dovada calității de consilier juridic". Apreciază că "actuala reglementare a prevederilor art. 83 alin. (1) teza finală din C. proc. civ. este neconstituțională în măsura în care aceasta nu se aplică consilierului juridic salarizat care își exercită profesia juridică în paralel cu cea salarizată și cu titlu independent, cu titlu gratuit, în favoarea unei persoane fizice, în exercitarea competențelor din art. 80 din RUE nr. 679/2016, astfel cum a și fost acordat mandatul de reprezentare, depus la dosarul de fond x/2019". Susține că orice alt salariat din cadrul instituției publice/private care are și studii juridice, nu poate îndeplini calitatea de mandatar în sensul art. 83 alin. (1) din C. proc. civ., pentru a efectua în mod public, din poziția de mandatar, în numele reprezentantului legal al instituției, acte cu caracter juridic, specifice profesiei de consilier juridic sau acte specifice profesiei de avocat, în pretinsa exercitare de către acești salariați, mandatari ai reprezentantului legal al instituției publice/private, a principiului din prev. art. 9 alin. (2) litera (f) din RUE nr. 679/2016. Mai arată că, atât pentru profesia de avocat cât și pentru profesia de consilier juridic există reglementată forma salarizată de exercitare a profesiei juridice. Mergând mai departe cu similitudinea dintre cele două profesii juridice, atât persoanele care exercită profesia de avocat, cât și persoanele care exercită profesia de consilier juridic își pot schimba în orice moment opțiunea pentru exercitarea profesiei. În plus, forma de exercitare a profesiei juridice sub forma unei societăți profesionale cu răspundere limitată este reglementată atât pentru profesia de avocat, cât și pentru profesia de consilier juridic. Arată că legile de organizare a profesiilor, completate cu principiile din art. 2 alin. (1) din Directiva 2005/36/CE și cu art. 80 din RUE nr. 679/2016, prevăd că forma de exercitare a profesiei salarizate permite, în paralel, exercitarea profesiei de avocat/consilier juridic și independent, dar cu titlu gratuit. În ceea ce privește condițiile de admisibilitate a sesizării CCR arată: existența unui litigiu pe rolul instanței de judecată - dosarul x/2019; calitatea de parte care participă în proces a titularului cererii - recurent reclamant în dosarul x/2019, reprezentat prin consilier juridic D.; obiectul excepției de neconstituționalitate să vizeze o lege sau ordonanță - art. 83 alin. (1) teza finală din C. proc. civ., care are legătură cu soluționarea cauzei. Menționează că cererea de sesizare a instanței de contencios constituțional s-a impus cu celeritate, față de împrejurarea că prin răspunsul pozitiv al Comisiei Europene Ares(2023) 2993097/21.04.2023 i s-a confirmat că statul român a notificat încă din 2008 Comisia Europeană, în conformitate cu Actul juridic al Uniunii, Directiva 2005/36/EC, despre existența în Romania a profesiei reglementată de consilier juridic și această profesie poate fi exercitată independent sau ca salariat, conform principiului din art. 2 alin. (1) din Directiva 2005/36/CE, transpus în dreptul intern prin intermediul art. 7 din Legea nr. 200/2004. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție II.1 În ceea ce privește cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 83 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., față de dispozițiile art. 1 alin. (3) și (5), art. 16 alin. (1) și (2), art. 20, art. 24 alin. (1) și art. 148 alin. (2) și (4) din Constituție, raportat la art. 2 alin. (1) din Directiva 2005/36/CE care reglementează modalitatea de exercitare a profesiilor juridice reglementate și notificate la nivelul Comisiei Europene, și anume cu titlu de salariat sau cu titlu independent, se rețin următoarele: Potrivit art. 83 alin. (1) teza I C. proc. civ., "În fața primei instanțe, în apel, precum și în recurs, persoanele fizice pot fi reprezentate de către avocat sau alt mandatar.", iar teza a doua a textului, criticată de neconstituționalitate, prevede că: "Dacă mandatul este dat unei alte persoane decât unui avocat, mandatarul nu poate pune concluzii asupra excepțiilor procesuale și asupra fondului decât prin avocat, atât în etapa cercetării procesului, cât și în etapa dezbaterilor." În conformitate cu prevederile art. 29 din Legea nr. 47/1992,,(1) Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia. (2) Excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepția poate fi ridicată de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele la care participă. (3) Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale. (4) Sesizarea Curții Constituționale se dispune de către instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părților, opinia instanței asupra excepției, și va fi însoțită de dovezile depuse de părți. Dacă excepția a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând și susținerile părților, precum și dovezile necesare. Odată cu încheierea de sesizare, instanța de judecată va trimite Curții Constituționale și numele părților din proces cuprinzând datele necesare pentru îndeplinirea procedurii de citare a acestora. (5) Dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanța respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanța imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunțare. Recursul se judecă în termen de 3 zile." Aceste dispoziții legale stabilesc în sarcina instanței în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate o competență specială, limitată la verificarea îndeplinirii condițiilor de admisibilitate prevăzute de textul evocat anterior. Prin urmare, formularea excepției de neconstituționalitate presupune ca instanța în fața căreia aceasta este ridicată să verifice îndeplinirea condițiilor de admisibilitate prevăzute de lege și, în cazul în care constată îndeplinirea acestora, să sesizeze, printr-o încheiere motivată, Curtea Constituțională cu soluționarea excepției. Înalta Curte constată că în cauza de față aceste condiții sunt îndeplinite. Astfel: excepția de neconstituționalitate este ridicată de către una din părțile procesului în fața unei instanțe judecătorești - recurentul-reclamant A., prin mandatar D., în dosarul nr. x/2019; dispoziția legală invocată are legătură cu soluționarea cauzei - la termenul de judecată din 31 octombrie 2023, cu ocazia dezbaterilor asupra cauzei, Înalta Curte a apreciat că doamna D., mandatarul recurentului, nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 83 alin. (2) C. proc. civ., iar calitatea domniei sale de consilier juridic, nu îi conferă calitatea de avocat conform art. 83 alin. (1) teza a doua C. proc. civ. anterior Curtea Constituțională nu s-a pronunțat asupra neconstituționalității textului legal invocat. Incidental, se impune în acest context sublinierea faptului că, deși prin concluziile scrise depuse la dosar după închiderea dezbaterilor titularul excepției a subsumat admisibilitatea acesteia și chestiunilor ce privesc calitatea de reprezentant a semnatarilor întâmpinărilor formulate în cauză, Înalta Curte nu va examina admisibilitatea excepției prin raportare la aceste apărări formulate. Pe de-o parte, cadrul procesual nu poate fi schimbat după închiderea dezbaterilor și concluziile scrise depuse ulterior acestui moment pot numai să dezvolte argumente cu privire la chestiunile care fac deja obiectul învestirii în termenele legale - iar neconstituționalitatea art. 83 alin. (1) teza a doua C. proc. civ. nu a fost invocată prin raportare la excepția lipsei calității de reprezentant a semnatarilor actelor de procedură menționate. Pe de altă parte, excepția de neconstituționalitate tinde la a se constata că limitarea reprezentării părților prin mandatar consilier juridic (în sensul că numai mandatarul avocat și cel care are calitatea de rudă cu partea conform alin. (2) al art. 83 C. proc. civ. poate pune concluzii în fața instanței) încalcă prevederile constituționale și europene evocate, astfel încât soluționarea excepției nu are legătură cu chestiunea calității de reprezentant a unor persoane care au semnat în cauză întâmpinarea în calitate de consilier juridic și nu s-au prezentat în fața instanței. Pentru argumentele ce preced, va constata că excepția invocată este admisibilă în cauza pendinte și va dispune sesizarea Curții Constituționale. În opinia Înaltei Curți, excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, textul supus verificării controlului de către recurent prin mandatar nefiind contrar prevederilor evocate în cuprinsul sesizării. Potrivit art. 1 alin. (3) și (5) din Constituția României: "(3) România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradițiilor democratice ale poporului român și idealurilor Revoluției din decembrie 1989, și sunt garantate. (…) (5) În România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie." Nu rezultă din dezvoltarea de către recurent în scris a excepției de neconstituționalitate (realizată prin concluziile scrise depuse la dosar ulterior închiderii dezbaterilor) în ce modalitate concretă prevederile atacate încalcă art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție, astfel încât Înalta Curte se mărginește a observa că nu se poate identifica nici un indiciu de neconstituționalitate prin prisma acestor prevederi din legea fundamentală. Potrivit art. 16 alin. (1) și (2) din Constituție, text cu denumirea marginală "Egalitatea în drepturi": "(1) Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări. (2) Nimeni nu este mai presus de lege." Cu privire la pretinsa încălcare a principiului egalității în drepturi, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a arătat, prin Decizia nr. 359 din 23 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 596 din 19 iulie 2019, că o asemenea încălcare nu poate fi reținută: "17. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că prin Decizia nr. 111 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 373 din 16 mai 2016, paragraful 18, sau Decizia nr. 361 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 615 din 31 iulie 2017, paragrafele 19-22, a analizat prevederile art. 83 alin. (2) din C. proc. civ. prin prisma pretinsei nesocotiri a egalității în drepturi, constatând că atât condițiile de exercitare a mandatului de reprezentare în instanță dat unei persoane care nu are calitatea de avocat, cât și limitele în care acesta poate fi exercitat, inclusiv posibilitatea mandatarului de a pune sau nu concluzii în instanță în numele părții, reprezintă opțiuni ale legiuitorului, care, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție, stabilește regulile privind procedura de judecată. 18. Prin oferirea posibilității mandatarului care nu este avocat, dar are studii juridice și, în același timp, este și soț sau rudă până la gradul al doilea inclusiv cu partea pe care o reprezintă de a pune concluzii personal, iar nu prin intermediul unui avocat, legiuitorul a stabilit o derogare de la regula instituită prin art. 83 alin. (1) din C. proc. civ.. Curtea a constatat că această prevedere a fost edictată în considerarea unor situații deosebite și nu este de natură a încălca principiul egalității în fața legii, ci reprezintă o opțiune a legiuitorului, care se încadrează în marja sa de apreciere în configurarea procedurii de judecată, justificată în mod obiectiv și rezonabil de caracterul proxim al gradului de rudenie sau de calitatea de soț a mandatarului (Decizia nr. 111 din 3 martie 2016, paragraful 21). 19. Potrivit jurisprudenței constante a Curții Constituționale (Decizia Plenului nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial a României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994), instituirea unor reguli speciale nu este contrară principiului egalității, atât timp cât ele asigură egalitatea juridică a cetățenilor în utilizarea lor. Principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite și, de aceea, el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite." Înalta Curte își însușește toate aceste argumente, apreciind că excepția este neîntemeiată și cu privire la art. 16 alin. (1) și (2) din Constituție. Potrivit art. 24 alin. (1) din Constituție, intitulat "Dreptul la apărare", "(1) Dreptul la apărare este garantat." Și în această privință jurisprudența Curții Constituționale este clară, instanța de recurs observând că prin Decizia nr. 111 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 373 din 16 mai 2016, paragraful 18, Curtea a reținut că nu este încălcat dreptul la apărare, garanție a dreptului la un proces echitabil, întrucât condițiile, precum și limitele între care poate fi exercitat mandatul, inclusiv posibilitatea mandatarului de a pune sau nu concluzii în instanță în numele părții, reprezintă opțiuni ale legiuitorului, care, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție, stabilește regulile privind procedura de judecată. Partea însăși poate participa la dezbateri și poate pune concluzii înaintea instanței de judecată. De aceea, nici o atare încălcare nu poate fi reținută. Nesocotirea art. 20 din Constituție (Tratatele internaționale privind drepturile omului) pare a fi fost invocată în legătură cu prevederile art. 2 alin. (1) din Directiva 2005/36/CE, în lipsa altor argumente expuse de recurent. De asemenea, și invocarea art. 148 din Constituție cu denumirea marginală "Integrarea în Uniunea Europeană", alin. (2) și (4) ("Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare. (…) (4) Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile alin. (2).") a fost realizată tot în conjuncție cu norma europeană mai sus evocată. Directiva 2005/36/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 septembrie 2005 privind recunoașterea calificărilor profesionale prevede, în art. 2 alin. (1), că "Prezenta directivă se aplică oricărui resortisant al unui stat membru, inclusiv membrilor profesiilor liberale, care doresc să exercite o profesie reglementată într-un stat membru, altul decât cel în care și-a obținut calificările profesionale, fie cu titlu independent, fie cu titlu salariat." Or, în acord cu argumentarea reținută de instanța de recurs în cadrul dezbaterilor orale din data de 31 octombrie 2023, când s-a apreciat că deținerea calității legale de consilier juridic nu este echivalentă calității de avocat, la care se referă art. 83 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., Înalta Curte reține, și cu prilejul examinării temeiniciei excepției de neconstituționalitate invocate cu privire la norma de procedură evocată, că exercitarea legală a unei profesii nu este incompatibilă cu respectarea regulilor specifice organizate la nivel național pentru acea profesie și că impunerea limitelor astfel edictate de legiuitor (cum este cazul interdicției de a susține concluzii orale în cazul mandatarului neavocat, dar consilier juridic) nu constituie o încălcare a dreptului de exercitare a profesiei respective (în speță, cea de consilier juridic). De aceea, nici încălcarea art. 20 și art. 148 alin. (2) și (4) din Constituție cu trimitere la art. 2 alin. (1) din Directiva 2005/36/CE nu poate fi primită. Față de cele ce preced, având în vedere că excepția întrunește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, Înalta Curte constată că cererea de sesizare este întemeiată, așa încât o va admite și va sesiza Curtea Constituțională cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a art. 83 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., față de dispozițiile art. 1 alin. (3) și (5), art. 16 alin. (1) și (2), art. 20, art. 24 alin. (1) și art. 148 alin. (2) și (4) din Constituție, raportat la art. 2 alin. (1) din Directiva 2005/36/CE. În ceea ce privește excepțiile lipsei dovezii calității de reprezentant a consilierilor juridici semnatari ai întâmpinărilor și a nulității actelor juridice semnate de consilierii juridici ai intimatei-pârâte Brigada Poliției Rutiere, invocate în nume personal și în numele recurentului-reclamant de către mandatar, Înalta Curte constată că acestea nu pot fi primite. În primul rând, la termenul de judecată din 31 octombrie 2023 Înalta Curte a constatat că raportul juridic legat de formularea cererii de intervenție s-a soluționat definitiv, iar doamna D. nu are calitate procesuală pasivă, ca intimată, în prezentul recurs, astfel că excepțiile invocate de către aceasta în nume personal nu vor fi analizate. Pe de altă parte, din verificarea înscrisurilor aflate la dosarul de recurs rezultă că întâmpinarea formulată de către pârâta Brigada Poliției Rutiere, aflată la filele x și următoarele, este semnată de conducătorul instituției - șeful Brigăzii Rutiere, comisar șef de poliție J., în calitate de reprezentant legal, ceea ce face inutilă orice analiză cu privire la calitatea de consilier juridic a celorlalți angajați, numiții G., H., I., precum și cu privire la nulitatea de drept a tuturor actelor și faptelor juridice ale salariaților care au acționat în numele pârâtei. În continuare, examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Cererea de recurs, redactată neprocedural, impropriu căii extraordinare de atac promovate, într-o înșiruire de argumente care nu vin să susțină în mod punctual motivul de casare indicat - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., supune judecății critici într-o redactare lipsită de fir logic și de structură, defectuoasă, nesistematizată, desfășurată pe parcursul multor pagini, în care, incoerent, se redau fragmente din texte de lege interne și comunitare, se solicită formulează petite noi și se menționează diverse înscrisuri, pentru a fi, în principal, supuse unei analize și interpretări proprii a reclamantului. Prin urmare, Înalta Curte urmează a proceda la o analiză a susținerilor formulate în măsura în care, urmare a sistematizării acestora, vor fi identificate motive apte să fie încadrate în criticile de nelegalitate (cele care nu vor face obiectul cercetării prezentei decizii fie vizează situații de fapt, fie sunt redundante, reluând, prin reformulări și reiterări, aceleași aspecte, nesusceptibile de altă încadrare de drept, fie nu fac obiectul cauzei astfel cum au fost ele determinate de reclamant în fața primei instanțe). Astfel, sub un prim aspect, reclamantul a arătat, în mod repetat, că decizia a fost dată cu încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene reglementat în art. 4 din C. proc. civ., care decurge din aplicarea cu prioritate a prevederilor art. 79 din RUE nr. 679/27.04.2016, art. 82 alin. (1) din RUE nr. 679/2016, pct. 146 din preambulul RUE nr. 679/27.04.2016 și din aplicarea art. 8 din CDFUE. Referitor la incidența dispozițiilor art. 4 din C. proc. civ., potrivit cărora "normele obligatorii ale dreptului Uniunii Europene se aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea sau de statutul părților", se reține că judecătorul național este obligat a face aplicarea prioritară, direct, a dreptului comunitar atunci când există neconcordanțe între tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și dreptul intern, textul legal anterior enunțat completând prevederile art. 3 din C. proc. civ. privind consacrarea priorității normelor obligatorii ale dreptului UE. Legiuitorul a avut în vedere doar posibilul conflict între normele consacrate de Cod și normele obligatorii ale dreptului UE, aspect ce nu se verifică în speță. Prin demersul judiciar pendinte, reclamantul a solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate fapta ilicită în materia prelucrării datelor sale cu caracter personal (prin inserarea datelor cu caracter personal ale reclamantului în procesul-verbal de constatare a contravenției nr. x și diseminarea acestora către numitul E.) și obligarea pârâților, în solidar, la repararea prejudiciului material în cuantum de 300.000 RON. Instanțele de fond au reținut, contrar susținerilor din cererea de chemare în judecată și din precizările ulterioare depuse de către reclamant, că pârâții nu au efectuat o prelucrare nelegală a datelor cu caracter personal ale acestuia, fapta imputată fiind efectuată de organe ale poliției rutiere în scopul îndeplinirii obligațiilor legale de serviciu, ce le reveneau acestora în raport de dispozițiile art. 79 și următoarele din O.U.G. nr. 195/2002. De asemenea, s-a reținut că reclamantului nu i s-a produs niciun prejudiciu, în condițiile în care acestuia i s-a eliberat o dovadă provizorie de circulație, acesta a formulat plângere contravențională care este suspensivă de executare, plângere care a și fost admisă, cu consecința înlăturării sancțiunii contravenționale, reclamantul nefiind lipsit niciun moment de dreptul de a circula. Instanța de judecată a înlăturat caracterul ilicit al faptei în considerarea dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 677/2001 pentru protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date (în vigoare la data verificărilor efectuate) și a art. 6 alin. (1) lit. e) din RUE nr. 679/27.04.2016, care se referă la legalitatea prelucrării. S-a reținut că în cuprinsul art. 6 alin. (1) lit. e) din RUE nr. 679/27.04.2016 este prevăzută aceeași cauză de legalitate cu cea prevăzută în dreptul intern în art. 5 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 677/2001, astfel că dispozițiile actului normativ în vigoare la momentul săvârșirii faptei nu trebuie înlăturate de la aplicare în considerarea principiului priorității dreptului unional. Prin urmare, față de cele expuse anterior, câtă vreme instanța de apel a apreciat că reclamantul nu a dovedit accesarea și folosirea datelor sale personale în mod nelegal și nici o minimă justificare a prejudiciului adus vieții sale private, pentru a fi atrasă răspunderea civilă delictuală a pârâților, cu atât mai mult nu se poate reține pretinsa contradictorialitate a normelor UE invocate cu dreptul intern, prevederile naționale aplicabile speței pendinte reprezentând o transpunere a celor comunitare. Este, de asemenea, lipsită de fundament solicitarea recurentului de obligare a pârâților persoane fizice la plata unui prejudiciu de 300.000 RON către bugetul Ministerului Afacerilor Interne, cu referire la ocuparea de către recurentul-reclamant a unui loc de muncă. Înalta Curte constată că această critică/solicitare a fost formulată omisso medio, ceea ce determină imposibilitatea analizării acestora de către instanța de recurs întrucât judecarea recursului vizează exclusiv aspecte de nelegalitate ale deciziei recurate, iar nu chestiuni litigioase ce nu au fost supuse dezbaterii și analizei instanței de apel de către reclamant. Nici alegațiile recurentului în sensul că ambele instanțe au aplicat greșit normele de drept material care reglementează atribuțiile polițistului privind stabilirea identității unei persoane, astfel cum sunt reglementate în cuprinsul Legii nr. 218/2002, republicată, nu pot fi primite, câtă vreme nu s-au formulat argumente clare și precise care să vizeze considerentele deciziei recurate. Astfel, Înalta Curte constată că recurentul doar a citat conținutul art. 26 alin. (2), art. 31 alin. (1) lit. a) și b), art. 34 alin. (1) lit. a) și b) și art. 34 alin. (3), (5), (6) și 7 din Legea nr. 218/2002, motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. fiind invocat doar formal și nepermițând efectuarea unui control de nelegalitate. De asemenea, nu pot fi acceptate nici solicitările mandatarului recurentului de obligare a intimatei pârâte-autoritate publică, să procedeze la distrugerea din evidențele sale a unor acte care ar reprezenta înscrisuri oficiale, în conformitate cu prevederile art. 269 C. proc. civ., petit formulat direct în calea de atac a recursului, cu încălcarea art. 478 alin. (3) C. proc. civ., aplicabile potrivit art. 494 C. proc. civ. Toate celelalte susțineri care tind la reaprecierea probatoriului și la constatarea unei alte situații de fapt nu pot fi primite în calea de atac a recursului, față de limitele acesteia, stabilite expres și limitativ prin cazurile de casare reglementate în art. 488 alin. (1) C. proc. civ. De asemenea, revine instanțelor de fond atribuția de a aprecia asupra faptelor deduse judecății de reclamant, iar o atare operațiune a fost desfășurată în mod argumentat și pertinent de Tribunal și de Curtea de Apel, astfel încât susținerile în sensul existenței unei fapte ilicite, a vinovăției ori a unui prejudiciu care transpar din expunerea motivelor recursului nu pot fi evaluate în această cale de atac, după cum s-a arătat deja. Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și că motivele recursului nu pot fi subsumate nici altor cazuri de casare, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 1299A din 3 octombrie 2022 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. PENTRU ACESTE MOTIVE,