ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1352/2020

Ședința publică din data de 5 martie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată inițial la Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal și ulterior pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca urmare a declinării competenței de soluționare în favoarea acestei din urmă instanțe, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtă Autoritatea Națională de Supraveghere a Datelor cu Caracter Personal, anularea răspunsului instituției 22866/7.10.2016, în temeiul art. 26 din Legea nr. 677/2001.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 2390 din 16 iunie 2017, a respins excepțiile netimbrării și lipsei procedurii prealabile.

Totodată, a admis acțiunea formulată de reclamantă și a anulat Adresa de răspuns nr. x/07.10.2016 emisă de pârâtă, apreciind că autoritatea pârâtă, sesizată fiind de către reclamantă cu privire la o posibilă prelucrare nelegală a datelor sale personale, de către anumiți operatori, prin plângerea înregistrată sub nr. x/09.09.2016, avea obligația legală de a cerceta concret aceste aspecte.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Autoritatea Națională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac exercitate așa cum a fost formulată, având în vedere că, în opinia acesteia, soluția pronunțată de prima instanță este greșită atât în privința excepțiilor, cât și pe fondul cauzei.

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă A. a invocat excepția nulității și inadmisibilității recursului, iar pe fond a solicitat respingerea acestuia.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

În temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ. și ținând cont de prevederile art. 499 teza a II-a din același cod, Înalta Curte va analiza cu prioritate admisibilitatea căii de atac exercitate în cauză.

Înalta Curte constată că respectiva cale de atac promovată de recurentă nu este prevăzută de lege.

Potrivit art. 457 alin. (1) din C. proc. civ., hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta.

Conform art. 129 din Constituția României:

"Împotriva hotărârilor judecătorești părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii."

Principiul legalității căilor de atac, consacrat de art. 457 din C. proc. civ. și art. 129 din Constituția României, presupune, așadar, că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege.

Recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală ori extinderea limitelor competenței atribuite prin lege constituie o încălcare a principiului legalității căilor de atac și a principiului constituțional al egalității în fața legii.

Potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (1) din C. proc. civ., sunt supuse recursului "hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege.

Prevederile art. 634 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. arată că sunt hotărâri definitive "hotărârile care nu sunt supuse apelului și nici recursului".

În cauză, recurenta a formulat recurs împotriva unei hotărâri care, potrivit dispozițiilor menționate, are caracter definitiv, în raport cu prevederile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 677/2001, care constituie temeiul cererii reclamantei, potrivit cărora,

"(1) Împotriva oricărei decizii emise de autoritatea de supraveghere în temeiul dispozițiilor prezentei legi operatorul sau persoana vizată poate formula contestație în termen de 15 zile de la comunicare, sub sancțiunea decăderii, la instanța de contencios administrativ competentă. Cererea se judecă de urgență, cu citarea părților. Soluția este definitivă și irevocabilă.".

Se constată că, într-adevăr, recurenta-pârâtă nu s-a pronunțat asupra plângerii formulate de intimata-reclamantă printr-o decizie, ci printr-o adresă, însă nu se poate susține că acest răspuns are o altă natură juridică decât cea a deciziei prevăzute de art. 25 alin. (6) din Legea nr. 677/2001.

Legea nr. 677/2001 stabilește în sarcina recurentei-pârâte obligația de a soluționa plângerile adresate de persoanele lezate, prin pronunțarea unei decizii care, indiferent de conținutul său (admitere, respingere sau altă situație), se atacă potrivit prevederilor art. 26.

Legea nu prevede alternative procedurale pentru decizii, precum adrese, răspunsuri, adeverințe, etc., emise în funcție de soluția dată plângerii și nu face distincție cu privire la regimul căilor de atac, raportat la intitularea actului administrativ prin care s-a răspuns plângerii.

Totodată, se observă că art. 25 din Lege nu distinge cu privire la felul deciziei emise de autoritatea de supraveghere, ci se referă la "oricare" decizie emisă în temeiul dispozițiilor legii.

În aceste condiții, instanța de control judiciar amintește principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus (unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem).

Așa fiind, câtă vreme actul administrativ contestat este emis ca urmare a analizării unei plângeri formulate în condițiile art. 25 din Legea nr. 677/2001, indiferent de denumirea, forma și conținutul actului, acesta urmează regimul juridic al deciziilor, fiind astfel incidente prevederile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 677/2001.

Or, modalitatea în care recurenta-pârâtă a înțeles să finalizeze plângerea intimatei-reclamante, discutabilă de altfel, emițând o adresă/răspuns în locul unei decizii, nu poate avea un alt efect, respectiv ignorarea prevederilor sus-menționate.

Prin urmare, instanța de control judiciar constată că recurenta nu are deschisă calea de atac exercitată împotriva sentinței atacate, care nu face parte din categoria celor supuse recursului, având caracter definitiv.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâta Autoritatea Națională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal împotriva sentinței nr. 2390 din 16 iunie 2017 a

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibil.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 5 martie 2020.