ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 797/2025

Ședința publică din data de 26 martie 2025

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la data de 15.07.2021, sub nr. x/2021, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. și C., desființarea ca fiind false a contractelor individuale de muncă nr. x/18.08.2009, nr. y/29.07.2010 și nr. 4092/4.10.2010, a adresei emise de S.C. D. S.R.L. la data de 17.07.2009 și a contractului de prestări servicii nr. x/1.09.2009.

La data de 11.11.2021, reclamantul a modificat acțiunea, arătând că nu mai susține pretențiile constând în desființarea adresei emise de S.C. D. S.R.L. la data de 17.07.2009 și a contractului de prestări servicii nr. x/1.09.2009 și a indicat drept capăt principal de cerere împrejurarea că cei doi pârâți au operat o prelucrare ilegală asupra datelor cu caracter personal ale reclamantului, care se aflau în contractul individual de muncă încheiat la data de 06.07.2009 cu angajatorul său, E. (art. 14

11

alin. (1), (3) și 4 din Legea nr. 129/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 102/2005 privind înființarea, organizarea și funcționarea Autorității Naționale de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal, precum și pentru abrogarea Legii nr. 677/2001 pentru protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date). A arătat că prejudiciul solicitat este de 150.000 euro pentru prelucrarea datelor personale și 150.000 euro prejudiciu la bugetul de stat.

Prin încheierea din data de 11.03.2022, tribunalul a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtului C..

Prin sentința nr. 841/13.05.2022, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins acțiunea, ca nefondată.

Prin decizia nr. 527/A/30.04.2024, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinței.

Împotriva sentinței tribunalului și a deciziei curții de apel a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., reclamantul A..

- Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a arătat că, față de motivarea instanței de apel în sensul că "reclamantul a avut o atitudine oscilantă, solicitând atât anularea acestora, cât și plata drepturilor cuvenite ca urmare a derulării acestor contracte", invocă cererea de suplimentare probatoriu din 28.02.2024 din fața instanței de apel, cu indicarea în concret a tezei probatorii, pe care o solicită a fi administrată în rejudecare de către prima instanță.

Precizează că hotărârea cuprinde motive străine de natura cauzei (pagina 7 din motivare), respectiv invocarea din oficiu de către instanță a nulităților de drept și absolute reprezintă o obligație a acesteia și nu intră sub incidența principiului disponibilității, astfel cum eronat reține instanța de apel.

- Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a arătat că au fost interpretate și aplicate greșit dispozițiile art. 99 alin. (2) C. proc. civ., art. 308 C. proc. civ., art. 28 C. proc. pen., art. 50 din CDFUE, în interpretarea dată prin Hotărârea CJUE din 25.01.2014 (cauza C-58/22).

Cererea de recurs este formulată din perspectiva invocării, pe cale de exceptie, în ipoteza din art. 1.247 alin. (2) C. civ., a următoarelor nulităti absolute: sancțiunea nulității absolute a contractului de prestări servicii încheiat la 01.09.2009 între pârâta B. și D. S.R.L., fostă F. S.R.L., dizolvată pe cale judiciară; sancțiunea nulității absolute a contractului de administrare a contractelor de muncă încheiate la 06.07.2009 între deputat din PE defunct E. și pârâta B. (art. 1.254 alin. (2) C. civ.), ce decurge din sancțiunea nulității absolute a contractului de prestări servicii încheiat în 01.09.2009; sancțiunea nulității absolute a CIM nr. 1250/18.08.2009, în care, la rubrica angajator, figurează S.C. D. S.R.L., prin administrator C. și la rubrica salariat figurează A.; sancțiunea nulității absolute a CIM nr. 2688/29.07.2010 încheiat între aceleași părți; sancțiunea nulității absolute a CIM nr. 4092/04.10.2010 încheiat între aceleași părți.

A precizat că sancțiunea nulității absolute a celor trei contracte individuale de muncă este invocată în dosarul nr. x/2024 și în temeiul art. 268 alin. (2) din Codul muncii.

Termenul de 3 ani pentru invocarea pe cale de exceptie, în dosarul nr. x/2021, a sancțiunii nulității absolute a celor trei contracte individuale de muncă, în ipoteza din art. 268 alin. (2) din Codul muncii se raportează la data adoptării ordonanței de clasare din 01.07.2021, dosar penal nr. x/2018

Sancțiunea nulității absolute a celor 3 contracte individuale de muncă este invocată și prin raportare la art. 1.254 alin. (2) C. civ.

Recurentul solicită casarea cu trimitere spre rejudecare, desființarea, ca fiind false, a contractelor de muncă pe durată determinată identificate în răspunsul ITM nr. P8411/64556/MRM/03.10.2022, admiterea capătului principal de cerere, în sensul că, referitor la aceste contracte de muncă, în perioada 01.09.2009-până în prezent, a operat o prelucrare ilegală a datelor personale ale recurentului prin care s-a creat un prejudiciu material cert atât în patrimoniul său, cât și bugetului public.

Arată că prezentul recurs are ca punct de plecare răspunsul comunicat de ITM în 03.10.2022 la dosarul de apel nr. x/2021, care justifică aplicarea Hotărârii din 14.03.2024 pronuntată de CJUE în cauza C-46/23.

Răspunsul de la ITM transmis la dosarul de apel în 03.10.2022 precizează că nu există angajator E. în baza de date REVISAL.

Inexistența angajatorului E. în baza de date REVISAL, în perioada 14.07.2009-03.10.2022, atestă lipsa unui contract de prestări în aceeași bază de date ITM, prin care intimata B., în aceeași perioadă, să fi gestionat din punct de vedere fiscal și social contractele de muncă încheiate de către angajatorul E..

În toată perioada 14.07.2009-16.10.2024 nu există vreun temei legitim, în sensul art. 8 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, prin care intimata să fi justificat de ce transmite datele personale ale recurentului din contractul de muncă încheiat la 06.07.2009 cu angajator E., contract de muncă care a fost depus la Parlamentul European fără să fi fost înregistrat și în evidențele ITM, așa cum precizează ITM în răspunsul din 03.10.2022.

În susținerea recursului, reclamantul invocă contractul de servicii din 01.09.2009, adeverința nr. D(2010)60262/09.12.2010 și învederează că parlamentul național este singura entitate căreia i se recunoaște calitatea de terț plătitor, în sensul activităților descrise la art. 35 privind normele de aplicare a Statutului deputaților în Parlamentul European, fără îndeplinirea vreunei alte formalități.

Calitatea de terț plătitor se recunoaște doar acelor profesii care au fost notificate de către statele membre în conformitate cu art. 59 alin. (1) din Directiva nr. 2005/36/CE în sensul că, pentru profesiile notificate Comisiei Europene, activitățile acestor profesii notificate se circumscriu activităților detaliate la art. 35 din Normele de aplicare.

Clauza abuzivă, în sensul art. 2 lit. a) și în sensul art. 3 alin. (1) din Directiva nr. 93/13/CEE, în referire la contractul de prestări servicii încheiat la 01.09.2009, constă în aceea că nu s-a negociat individual cu recurentul.

Din răspunsurile comunicate de către Comisia Europeană, cea care gestionează portalul "Regulated Profession Datebase", Statul Român nu a notificat existența acestei profesii, de terț plătitor, pe teritoriul României (răspunsul din 02.02.2024).

În toată perioada 14.07.2009-16.10.2024, Statul Român nu a reglementat în mod distinct și nu a notificat, în sensul art. 59 alin. (1) din Directiva nr. 2005/36/CE, care sunt acele profesii care se circumscriu, în concret, activităților reglementate de art. 35 alin. (2) din Decizia Biroului Parlamentului European din 19 mai și 9 iulie 2008 privind normele de aplicare a Statutului deputaților în Parlamentul European.

Se impune, astfel, admiterea nulității de drept a contractelor de muncă indicate în adresa depusă la dosarul de apel, admiterea sancțiunii nulității absolute a contractelor de muncă încheiate de D. S.R.L., cu consecința desființării acestora ca fiind false potrivit art. 308 C. proc. civ., admiterea capătului principal de cerere în materia prelucrării datelor personale (art. 14

11

alin. (1), (3) și 4 din Legea nr. 129/2018, art. 79 din RUE nr. 679/2016), în sensul că a operat o prelucrare ilegală a datelor personale ale recurentului în legătură cu gestionarea contractului de muncă din 06.07.2009, respectiv datele personale au fost transferate către F. prin intermediul contractului de prestări servicii încheiat, la 01.09.2009, între intimata B., care și-a atribuit calitatea de terț plătitor, și D. S.R.L., devenită F..

În acest contract se menționează, la pct. 5, că salariul se achită exclusiv prin intermediul terțului plătitor, dar nu se identifică cine este terțul plătitor.

Recurentul a făcut ample referiri la dispoziții legale din Codul muncii, la Directiva nr. 1999/70/CE din 28.06.1999 privind acordul-cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP și a precizat că a invocat art. 4 pct. 9, 11, 12, art. 79, art. 89 din RUE nr. 679/2016.

De asemenea, a făcut trimitere la art. 8 din CDFUE și la Hotărârea CJUE din 14.03.2024 pronunțată în cauza C-46/2023, pe care le-a redat în cadrul memoriului de recurs, a expus conținutul art. 207, art. 1.247, art. 1.254 C. civ. și a solicitat aplicarea prevederilor art. 358 C. proc. civ. privind neprezentarea la interogatoriu a intimatei, respectiv casarea hotărârii instanței de apel prin raportare la adeverința nr. D(2010)60262/09.12.2010 și la art. 34 alin. (1) lit. b) din Normele de aplicare ale statutului deputaților din PE.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de lege, iar în subsidiar a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

În dezvoltarea excepției nulității recursului, intimata a arătat că încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerință obligatorie, iar conform dispozițiilor imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ. instanța trebuie să verifice dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Astfel, a menționat că nulitatea recursului intervine nu doar atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care, de asemenea, nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului.

Pe fond, a precizat că nu sunt incidente dispozitiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., indicate de către recurent, nefiind menționate motivele contradictorii sau motivele străine de natura cauzei din hotărârea instanței de apel.

De asemenea, recurentul nu a arătat care sunt normele de drept material încălcate sau aplicate în mod greșit de instanța de apel.

Menționează că temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, art. 308 C. proc. civ., nu dă naștere unui drept la acțiune distinct, întrucât se regăsește în capitolul dedicat administrării probei cu înscrisuri în cadrul unui proces pendinte.

Or, în cauza de față, reclamantul a afirmat direct prin cererea de chemare în judecată falsificarea unui înscris care nu i-a fost opus în prezenta cauză, întrucât acesta a inițiat-o.

Fără a invoca un temei pentru desființarea actelor în cauză, reclamantul a avut, de asemenea, o atitudine oscilantă, solicitând atât anularea acestora, cât și plata drepturilor cuvenite ca urmare a derulării acestor contracte. Tribunalul a reținut, în mod corect, o dificultate în stabilirea limitelor și obiectului învestirii sale, care a rămas la fel de neclar și în calea de atac a apelului, în ciuda clarificărilor solicitate de către instanță.

Reclamantul a susținut încălcarea unor principii și a unor norme ale Uniunii Europene, care nu au fost însă puse în discuție ca atare și nici nu constituie fundamentul solicitării acestuia.

Pentru a pune problema încălcării unor norme cu caracter de principiu legate de interpretarea și aplicarea legii, instanța trebuie să fie învestită cu o solicitare care să atragă în concret aplicarea respectivei legi.

Cu alte cuvinte, cererea de chemare în judecată nu poate constitui un pretext pentru a supune atenției instanței o normă cu caracter de reglementare a unei instituții europene, normă care nu are legătură directă cu susținerile în fapt și în drept realizate de reclamant în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

Așa fiind, nu este întemeiată nici critica referitoare la respingerea capătului de cerere secund, asupra căruia curtea a arătat deja că se reflectă legătura de subsidiaritate față de primul capăt de cerere.

Reclamantul nu a putut nici în fața primei instante și nici a instanței de apel să aducă un probatoriu din care să rezulte încălcarea de către pârâtă a legii, cu consecința producerii unui prejudiciu în patrimoniul său.

A mai arătat și că a avut calitate de mandatară a defunctului E., europarlamentar, desfășurând activități de plată a drepturilor salariale pentru angajații locali ai acestuia, astfel că nu a efectuat în nume personal prelucrări ale datelor cu caracter personal ale recurentului.

De asemenea, a mai precizat intimata că nu a efectuat prelucrări de date cu caracter personal ale recurentului în numele S.C. D. S.R.L., societate care avea atribuții de plată a drepturilor de asigurări sociale ale recurentului.

La rândul său, recurentul-reclamant a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate și admiterea căii de atac declarate.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

i. În ceea ce privește recursul formulat împotriva sentinței nr. 841 din data de 13 mai 2022 a Tribunalului București, secția a V-a civilă:

Analizând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția inadmisibilității recursului declarat împotriva sentinței primei instanțe, invocată din oficiu, Înalta Curte constată caracterul fondat al acesteia pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Potrivit art. 459 alin. (1) C. proc. civ., căile extraordinare de atac nu pot fi exercitate atât timp cât este deschisă calea de atac a apelului, iar conform art. 460 din același cod, o cale de atac poate fi exercitată împotriva unei hotărâri numai o singură dată, dacă legea prevede același termen de exercitare pentru toate motivele existente la data declarării acelei căi de atac.

De asemenea, potrivit art. 483 alin. (1) C. proc. civ., hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului.

Din interpretarea sistematică a dispozițiilor legale menționate, rezultă că împotriva unei hotărâri judecătorești pronunțate în primă instanță calea de atac este apelul, iar nu recursul.

Totodată, dreptul părții de a folosi o cale de atac este unic, epuizându-se prin exercițiul său.

Aplicând aceste prevederi legale în prezenta cauză, se reține că împotriva sentinței anterior menționate, reclamantul a formulat apel, care a fost soluționat prin decizia nr. 527/A din data de 30 aprilie 2024 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, act jurisdicțional care constituie, la rândul său, obiect al prezentei căi extraordinare de atac.

Or, în conformitate cu prevederile art. 129 din Constituția României și cele ale art. 457 alin. (1) C. proc. civ., admisibilitatea unei căi de atac și, pe cale de consecință, provocarea unui control judiciar al hotărârii judecătorești este condiționată de exercitarea acesteia în condițiile legii, cerință neîndeplinită în cauză, sens în care recursul exercitat împotriva sentinței nr. 841 din data de 13 mai 2022 a Tribunalului București, secția a V-a civilă va fi respins, ca inadmisibil.

ii. În ceea ce privește recursul formulat împotriva deciziei nr. 527/A din data de 30 aprilie 2024 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă:

Analizând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului declarat împotriva deciziei curții de apel pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de lege, invocată de intimata-pârâtă B. prin întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul este nul, având în vedere că niciuna dintre criticile expuse în cadrul memoriului de recurs (deși formal încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.) nu pune în discuție aspecte de nelegalitate a hotărârii atacate.

- Astfel, se situează în afara controlului în casație criticile care tind a afirma greșita respingere, ca nefiind utile cauzei, de către instanța de prim control judiciar, a mijloacelor de probă propuse de către reclamant în fața instanței de apel, întrucât acestea vizează strict chestiuni de temeinicie, excluse verificării jurisdicționale din prezenta fază procesuală.

În acest sens, se observă că aspectele, la care face referire partea, au făcut obiectul soluționării prin încheierea din 28 februarie 2024 a curții de apel, ocazie cu care a fost constatată imposibilitatea audierii martorului propus de reclamant și s-a respins, ca lipsită de utilitate, solicitarea părții de audiere a acestuia la locul unde se află, stabilind că "materialul probator de la dosar este suficient pentru soluționarea cauzei", reținând, totodată, că "la fiecare termen de judecată partea apelantă a solicitat și i s-au încuviințat probe suplimentare cu înscrisuri".

Pentru aceleași considerente, curtea a respins inclusiv solicitarea aceleiași părți de acordare a unui nou termen de judecată în vederea indicării și citării unui alt martor în locul celui propus inițial, reținând, de asemenea, față de aspectul existenței, la dosarul electronic, a cererii martorei cu privire la audierea sa, care a putut fi consultată, că partea a avut posibilitatea indicării unui alt martor, ceea ce nu s-a întâmplat.

Tot în evaluarea utilității elementelor probatorii propuse de reclamant, instanța de prim control judiciar a respins și solicitarea părții de formulare a unor adrese în vederea obținerii unor relații suplimentare de la o instituție bancară, stabilind că "eventualele plăți efectuate din conturile la care face referire nu au înrâurire directă asupra soluției ce ar putea să fie dată de instanță asupra fondului problemei deduse judecății".

Or, în speță, nu se pot cerceta susținerile referitoare la mijloacele de probă la care se referă recurentul, nefiind pusă în discuție eventuala admisibilitate a acestora, ci însăși oportunitatea lor, din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței lor în litigiul pendinte, aspect incompatibil a fi dedus cenzurii specifice instanței de recurs.

Astfel fiind, aceste constatări se opun cu caracter definitiv în prezenta pricină, nemaiputând fi infirmate în recurs.

- Doar sub aparența unor critici de nelegalitate se plasează și criticile referitoare la existența unor "motive străine de cauză", în condițiile în care acestea nu sunt susținute de argumente care să permită încadrarea lor în motivul de recurs invocat, care presupunea, prin raportare la ipoteza normativă indicată, demonstrarea aspectului că decizia atacată conține "numai motive străine de natura cauzei".

Or, simpla referire, în susținerea afirmației, la motivarea de la pagina 7 a deciziei recurate nu echivalează cu formularea unor critici de nelegalitate cu privire la eventuale carențe ale considerentelor deciziei atacate, cât timp motivul de casare indicat implica arătarea propriu-zisă a greșelilor anume imputate instanței de apel din această perspectivă, respectiv existența doar a unor considerente ce privesc alte aspecte litigioase decât cele ce constituie obiectul pricinii pendinte.

- Lipsite de aptitudinea de a declanșa controlul de legalitate specific prezentei faze procesuale sunt și susținerile recurentului, subsumate aceluiași motiv de recurs, în sensul că instanțele de fond "nu s-au pronunțat asupra nulității de drept a celor trei contracte individuale de muncă solicitate a fi desființate prin procedura de cercetare a falsului".

Rezumându-se doar la a reitera, inadecvat procedural, susținerile formulate în calea de atac anterioară referitoare la încălcarea principiului cooperării loiale reglementat de art. 4 alin. (3) din Tratatul privind Uniunea Europeană (în temeiul căruia Uniunea și statele membre se respectă și se ajută reciproc în îndeplinirea misiunilor care decurg din tratate), recurentul nu formulează o veritabilă critică de nelegalitate împotriva dezlegărilor jurisdicționale din etapa procesuală precedentă.

Procedând astfel, recurentul lasă în afara analizei considerentele instanței de apel, care au reținut atât indicarea respectivului principiu cu neobservarea regulii tantum devolutum quantum iudicatum prevăzute de art. 478 C. proc. civ. (dat fiind caracterul deosebit de tehnic al susținerilor, ce exced unei simple clarificări și prin care se tindea, în realitate, la remedierea neajunsurilor cererii introductive de instanță, în condițiile în care această instituție juridică nu constituie fundamentul pretențiilor sale), cât mai ales lipsa unei legături directe a respectivului principiu cu susținerile în fapt și în drept realizate de reclamant prin acțiunea formulată.

Or, reluarea susținerilor deduse judecății în calea de atac precedentă nu permite, în sine, controlul de legalitate al deciziei atacate, din moment ce afirmațiile invocate nu sunt grefate pe dezlegările instanței de apel, care rămân, astfel, în afara unor critici de nelegalitate propriu-zise.

- Tot astfel, nu pot determina controlul de legalitate, întrucât sunt formulate omisso medio (cu eludarea controlului jurisdicțional din calea ordinară de atac), nici criticile referitoare la încălcarea, de către instanța de apel, a principiului ne bis in idem, reglementat de art. 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (potrivit căruia nimeni nu poate fi judecat sau condamnat pentru o infracțiune pentru care a fost deja achitat sau condamnat în cadrul Uniunii, prin hotărâre judecătorească definitivă, în conformitate cu legea).

Așadar, cum susținerile formulate nu își au corespondentul în motivele de apel ale reclamantului, fiind în afara statuărilor instanței de apel, acestea nu pot forma obiectul analizei direct în prezenta fază procesuală, față de dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora motivele de recurs prevăzute la alin. (1) al aceluiași articol nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor.

În acest context, lipsită de relevanță juridică, din perspectiva obiectului de analiză din prezenta cauză este și simpla referire la Hotărârea din 25 ianuarie 2025 a Curții de Justiție a Uniunii Europene, pronunțată în cauza C-58/22 (având ca obiect întrebarea preliminară dacă principiul ne bis in idem, așa cum este garantat de articolul 50 din Cartă, coroborat cu obligațiile care revin României în vederea atingerii obiectivelor prevăzute în anexa la Decizia nr. 2006/928, trebuie să fie interpretat în sensul că o soluție de clasare, emisă de parchet după administrarea probelor esențiale în cauza respectivă, împiedică o altă urmărire penală pentru aceeași faptă, chiar având altă încadrare juridică, împotriva aceleiași persoane, având în vedere că soluția este definitivă, cu excepția cazurilor în care se constată că nu a existat împrejurarea pe care se întemeia clasarea ori au apărut fapte sau împrejurări noi din care rezultă că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia clasarea).

Trimiterea pe care partea o face la această soluție nu antamează, în realitate, chestiuni de nelegalitate a deciziei atacate, recurentul omițând a indica punctual maniera în care statuările din cuprinsul acestei hotărâri, ce vizează o întrebare preliminară formulată într-o cauză penală, ar fi aplicabile în litigiul pendinte, prin raportare la obiectul litigios dedus judecății și la fundamentul în drept de care partea a înțeles să se prevaleze prin cererea introductivă de instanță, astfel cum a fost modificată ulterior.

Drept urmare, dată fiind lipsa unei argumentații juridice prin care să se conteste maniera de aplicare a regulilor de drept incidente de către instanța de prim control judiciar, inclusiv din perspectiva dezlegărilor obligatorii ale mecanismului hotărârii preliminare, instanța de recurs nu poate decela care anume sunt elementele de nelegalitate a deciziei recurate.

Aceeași este și situația referirilor generice pe care recurentul le face și la Hotărârea din 14 martie 2024 a Curții de Justiție a Uniunii Europene, pronunțată în cauza C-46/23 (având ca obiect o trimitere preliminară în privința art. 58 din Regulamentul UE nr. 2016/679 al Parlamentului European și al Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Directivei 95/46/CE), caz în care, similar celui anterior analizat, afirmațiile formulate nu sunt însoțite de o construcție juridică propriu-zisă, aptă a permite controlul în casație.

De altfel, invocând doar formal chestiuni relative la cadrul juridic din materia prelucrării datelor cu caracter personal, recurentul aduce în discuție doar aspecte ce fac obiectul cererii accesorii formulate.

Cum, însă, în urma verificării jurisdicționale a instanței devolutive de control judiciar, cererea principală în desființarea celor trei contracte individuale de muncă (față de care cererea accesorie se află într-o relație de subsidiaritate) a fost găsită neîntemeiată ca urmare atât a impreciziei cererii, cât și al absenței probatoriului din care să rezulte încălcarea legii de către intimata-pârâtă, formularea doar a unei susțineri îndreptate exclusiv împotriva soluției conferite petitului accesoriu nu este aptă a conduce, în sine, la admiterea acțiunii formulate, disociat de soluția conferită petitului principal, astfel că aceasta nu permite verificarea jurisdicțională a instanței de recurs.

În consecință, pentru a conduce la cenzurarea hotărârii atacate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ci dezvoltarea criticilor trebuie să facă posibilă încadrarea lor în motivele de casare prevăzute de lege.

În acest sens, deși impută instanței de apel, din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nesocotirea unor norme de drept european (precum art. 8 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, a art. 34 și art. 35 din Normele de aplicare a Statutului deputaților în Parlamentul European, a art. 59 alin. (1) din Directiva nr. 2005/36/CE privind recunoașterea calificărilor profesionale, a art. 3 din Directiva nr. 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, respectiv a Directivei nr. 1999/70/CE privind acordul-cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP), prevalându-se de acestea fără a arăta în concret maniera în care ar fi incidente prezentei cauze, recurentul formulează, în realitate, critici străine de considerentele actului jurisdicțional atacat, prin care s-a reținut, în deplină concordanță cu cele stabilite de prima instanță, un viciu profund al temeiului juridic invocat de partea reclamantă, art. 308 C. proc. civ. (text de lege potrivit căruia, în cazul în care, potrivit legii, acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare ori nu poate continua, cercetarea falsului se va face de către instanța civilă, prin orice mijloace de probă), în susținerea cererii în desființarea a trei contracte individuale de muncă.

Or, în speță, relevând cadrul factual, instanțele de fond au observat că în cauza penală declanșată ca urmare plângerii penale din 05.07.2011 a reclamantului, s-a dispus clasarea, prin ordonanță, de către procuror, întrucât nu există probe în sensul săvârșirii faptelor reclamate (de întocmire în fals, în perioada iulie 2009- iunie 2011, a contractelor de muncă și a statelor de plată, respectiv a însușirii salariului plătit de Parlamentul European, ce i s-ar fi cuvenit reclamantului în calitatea sa de agent local).

Suplimentar constatării că, în cazul dedus judecății, nu este incidentă ipoteza descrisă în temeiul de drept invocat de către reclamant, pentru că, în această situație, C. proc. pen. trasează chiar procurorului obligația de a sesiza jurisdicția civilă, instanțele devolutive au reținut și că temeiul de drept invocat nu este în măsură a substitui necesitatea indicării, în condiții procedurale, a unei norme de drept material care să permită desființarea actelor juridice atacate ca efect al pretinsei falsificări a semnăturii sale.

Astfel, distinct de aspectul neprecizării efective a modalității în care normele de drept european, redate pe larg în cuprinsul memoriului de recurs, ar fi aplicabile raportului juridic dedus judecății în funcție de cadrul procesual fixat prin cererea de chemare în judecată și prin cererea adițională formulate, se constată și că, prin referirea formală la dreptul Uniunii Europene, recurentul tinde a suplini, inadecvat procedural, direct în fața instanței de recurs, lipsurile acțiunii sale, aspect incompatibil cu controlul judiciar specific prezentei căi extraordinare de atac.

Susținerile grefate pe normele anterior menționate sunt, așadar, distincte de examinarea jurisdicțională realizată în etapa procesuală precedentă, din moment ce judecata înfăptuită în apel nu a antamat aspecte care ar fi presupus analiza cu prioritate a dreptului Uniunii Europene în raport cu cel național, ci s-a mărginit atât la verificarea legalității și temeiniciei soluției conferite petitului principal constând în cererea în constatarea caracterului fals al contractelor individuale de muncă indicate prin acțiune, cât și, în subsidiar, a celui accesoriu reprezentat de cererea în repararea prejudiciului suferit prin prelucrarea în mod ilicit a datelor cu caracter personal cu ocazia perfectării respectivelor contracte, prin prisma probatoriului administrat în calea devolutivă de atac și a temeiului în drept al acțiunii.

Astfel, simpla afirmare a încălcării dispozițiilor de drept european enunțate nu este suficientă, prin ea însăși, a declanșa controlul instanței de recurs, fiind în sarcina părții recurente obligația de a indica, în concret, aplicabilitatea lor în cauză, deoarece a motiva recursul înseamnă, în special, dezvoltarea unor aspecte care să pună în discuție nelegalitatea dezlegărilor instanței de apel.

Neprocedând, astfel, ci indicând doar norme cu caracter de principiu, fără corespondent în considerentele actului jurisdicțional atacat, recurentul înțelege mai degrabă să își expună nemulțumirea în raport cu soluția pronunțată, fără, însă, a învesti legal instanța de recurs cu judecata unor critici propriu-zise de nelegalitate.

Prin urmare, chestiunile invocate apar ca fiind formale și deopotrivă în afara cadrului judecății realizate în apel.

- Din aceeași perspectivă, și susținerile referitoare la incidența, în cauză, a statuărilor Curții de Justiție a Uniunii Europene din cadrul hotărârii din 20 februarie 2024, pronunțate în cauza C-715/20, se înscriu în afara limitelor judecății din etapa procesuală anterioară, cât timp inclusiv acestea, pronunțate în mecanismul hotărârii preliminare, se referă, de asemenea, la chestiuni de drept distincte de cele supuse analizei în litigiul pendinte (respectiv la aplicarea principiului nediscriminării stabilit prin Clauza 4 din Acordul-cadru cu privire la munca pe durată determinată, anexa la Directiva nr. 1999/70/CE).

Or, din moment ce cadrul procesual obiectiv din prezenta cauză vizează, pe cale principală, desființarea unor contracte individuale de muncă pentru faptul că nu ar fi fost semnate de către recurentul-reclamant, statuările instanței europene referitoare la interpretarea acestei norme juridice (în sensul că "se opune unei reglementări naționale potrivit căreia un angajator nu este obligat să motiveze în scris rezilierea cu preaviz a unui contract de muncă pe durată determinată, deși are o astfel de obligație în cazul rezilierii unui contract de muncă pe durată nedeterminată") sunt lipsite de relevanță juridică în prezenta cauză, neputând constitui, din acest motiv, un veritabil aspect de nelegalitate a deciziei recurate.

- Inclusiv simpla indicare, prin memoriul de recurs, a prevederilor generale din materia nulității (art. 1.247 alin. (2) C. civ., potrivit cărora nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată, pe cale de acțiune sau de excepție, respectiv a art. 1.254 alin. (2) C. civ., conform cărora desființarea contractului atrage, în condițiile legii, și desființarea actelor subsecvente încheiate în baza lui) nu reprezintă o motivare aptă a face obiectul controlului în casație, cât timp și prin aceasta se ignoră raționamentul logico-juridic care stă la baza pronunțării deciziei atacate.

Or, evaluând, cu ocazia devoluțiunii depline a cauzei, ansamblul susținerilor reclamantului-apelant prin raportare la temeiul de drept indicat și la probatoriul administrat, instanța de prim control judiciar, a reținut, similar tribunalului, o dificultate în stabilirea limitelor și obiectului învestirii sale, dată fiind atitudinea oscilantă a reclamantului, care a solicitat atât desființarea contractelor individuale de muncă contestate (fără a indica o cauză de nulitate a respectivelor acte juridice), cât și plata drepturilor salariale care i s-ar fi cuvenit în temeiul acelorași contracte.

Corelativ, procedând la verificarea temeiniciei hotărârii primei instanțe, care în urma evaluării în ansamblu a probatoriului administrat a reținut că expertiza tehnică efectuată în dosarul penal (prin care s-a concluzionat că semnătura aplicată la rubrica "salariat" nu a fost executată de reclamant) "nu este în măsură, prin ea însăși, să determine admiterea acțiunii formulate în contradictoriu cu pârâta B., despre care nu s-a putut determina că a executat semnăturile în discuție", curtea de apel a menținut soluția tribunalului, stabilind, în mod expres, că "nici probatoriul suplimentat în apel nu a fost de natură să releve o altă situație de fapt".

În consecință, suplimentar aspectului neindicării efective a modalității în care normele de drept invocate prin memoriul de recurs ar fi fost aplicabile cauzei (date fiind lipsurile cererii de chemare în judecată din perspectiva temeiului juridic incident și nerecurgerea la mecanismul explicitării pretențiilor în apel, conform art. 478 alin. (4) C. proc. civ., în acord cu statuările obligatorii ale Deciziei nr. 28/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 772 din 16 octombrie 2015), susținerile formulate, prin care se invocă, impropriu, inclusiv "lipsa incidenței principiului disponibilității", tind, în realitate, doar la o cenzurare a modalității de apreciere a probelor de către instanța de apel și la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac a recursului, în cadrul căreia se analizează exclusiv legalitatea hotărârii, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

- În egală măsură, nici susținerea recurentului referitoare la greșita aplicare, de către instanța de prim control judiciar, a prevederilor art. 28 C. proc. pen. nu permite declanșarea controlului în casație, întrucât deduce doar aspecte referitoare la probațiune, care se repercutează pe planul temeiniciei hotărârii, iar nu al legalității acesteia, astfel cum s-a arătat.

Astfel, prin criticile invocate, prin care afirmă doar generic (și de această dată) "greșita interpretare, de către instanța de apel, a procedurii de cercetare a falsului, astfel cum este redat în hotărâre la pagina 6", recurentul urmărește, în realitate, efectuarea unui control de fond prin reevaluarea situației de fapt stabilite de instanța devolutivă prin prisma materialului probator, chestiune nepermisă în raport cu ipotezele de la art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Susținerile formulate, care trimit, în mod expres, la ordonanțele procurorului de clasare a cauzei penale, nu antamează, așadar, chestiuni de nelegalitate a deciziei atacate, ci reprezintă doar contestarea unei situații de fapt, referitoare la modalitatea în care a fost stabilit cadrul factual, aspect exclus controlului judiciar al instanței de recurs, în acord cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Așadar, fără a exhiba un element de nelegalitate a deciziei atacate, recurentul, cu ignorarea aspectului că analiza instanței de apel, chiar și în urma suplimentării probatoriului, nu a fost de natură să releve o altă situație de fapt decât cea reținută de prima instanță, constatând, totodată, că reclamantul nu a adus, nici în fața tribunalului și nici a curții de apel, un probatoriu din care să rezulte încălcarea legii de către pârâtă, cu consecința reținerii netemeiniciei acțiunii, tinde doar la reevaluarea situației de fapt.

Or, așa cum s-a arătat anterior, instanța de recurs nu are competența de a cenzura cadrul factual stabilit prin hotărârea atacată, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt care a fost constatată deja pe baza probatoriului administrat de către instanțele devolutive.

În același registru se înscriu inclusiv referirile pe care partea le face, în cuprinsul memoriului de recurs, la alte înscrisuri [precum: răspunsul ITM nr. P8411/64556/MRM/03.10.2022/adeverința nr. D(2010)60262/09.12.2010].

În consecință, chestiunile vizând modalitatea în care instanța de apel a administrat și interpretat probatoriul dispus în cauză nu reprezintă chestiuni de nelegalitate ce pot fi deduse judecății în prezenta fază procesuală.

- Tot astfel, nici susținerile recurentului referitoare la incidența prevederilor art. 268 alin. (2) din Codul muncii, nu se transpun în veritabile motive de recurs.

În acest sens, analiza actelor dosarului relevă invocarea omisso medio, direct în recurs, cu nesocotirea dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., anterior menționate, a aspectului potrivit căruia prezenta cauză ar fi una în materia conflictelor de muncă și de asigurări sociale, cum afirmă recurentul atunci când solicită trimiterea cauzei, spre rejudecare, unui complet specializat în dreptul muncii, astfel că acesta nu se poate circumscrie unei critici de nelegalitate în prezenta etapă procesuală.

Distinct de această împrejurare, critica este și una pur formală, în condițiile în care oricum, în cauză, este depășit momentul verificării competenței materiale prin raportare la natura, obiectul și valoarea pricinii (determinat de prevederile art. 130 alin. (2) și art. 131 alin. (1) C. proc. civ.), astfel că instanța de control judiciar nu are posibilitatea de a cenzura, cu ocazia analizei propriei competențe materiale procesuale în soluționarea căii de atac, modul în care instanța de fond s-a declarat competentă material în soluționarea pricinii (par. 116 din Decizia nr. 4 din 24 aprilie 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 575 din 26 iunie 2023).

Astfel fiind, cum recurentul nu a invocat în fața primei instanțe competența instanței specializate în materia dreptului muncii, Tribunalul București, secția a V-a civilă reținându-și, prin încheierea interlocutorie din 11 martie 2022, competența de soluționare a pricinii, iar momentul indicării acesteia este depășit, pretinsa necompetență materială procesuală a secției civile nu mai poate fi pusă în discuție în recurs.

- Din aceeași perspectivă, impropriu procedural, sunt aduse în discuție inclusiv aspectele relative la "chestiunea de ordine publică a competenței instanțelor Uniunii Europene în soluționarea prezentei cauze", cât timp, prin aceeași încheiere, tribunalul a respins excepția de necompetență generală a instanțelor române de soluționare a pricinii, invocată de reclamant, aspect rămas câștigat judecății, ca efect al neformulării căii de atac a apelului împotriva acesteia.

Distinct de această împrejurare, se constată, totodată, și că pretinsa necompetență generală a instanțelor române a fost invocată doar prin prisma nulității contractului de prestări servicii nr. x/01.09.2009 încheiat între intimata-pârâtă și D. S.R.L. (fosta F. SRL), petit la care recurentul a renunțat, în mod expres, prin cererea modificatoare depusă în fața primei instanțe în 11 noiembrie 2021.

Astfel, nici aceste susțineri nu permit, în mod valabil, controlul judiciar al instanței de recurs.

- Cu ignorarea raționamentului expus de către instanța de prim control judiciar au fost formulate și afirmațiile prin care se reiau susținerile formulate prin cererea de apel referitoare la învestirea instanței cu două capete principale de cerere.

Astfel, fără a se raporta, în mod valid, la statuările curții de apel, care a reținut natura de petit accesoriu a solicitării de reparare a prelucrării datelor cu caracter personal formulată prin cererea adițională, dat fiind aspectul că doar o constatare a caracterului fals al contractului atrage ilicitul prelucrării datelor cu caracter personal, recurentul s-a limitat doar la a se referi la măsuri administrative (ce privesc stabilirea obligației de achitare a taxei judiciare de timbru), aspecte distincte de considerentele ce susțin soluția pronunțată, și la a invoca, în mod generic, aplicarea greșită a prevederilor art. 99 alin. (2) C. proc. civ., pentru a afirma contrariul celor reținute de curtea de apel, neindicând, însă, în concret, maniera efectivă în care acest text de lege (aplicabil în determinarea competenței materiale a instanței în cazul formulării mai multor capete principale de cerere) ar fi incident din perspectiva afirmată.

Or, simpla referire la un text de lege, neurmată de critici îndreptate împotriva considerentelor instanței de apel nu este de natură să răspundă exigențelor prevăzute de 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. și să determine limitele sesizării instanței de recurs al cărei control este subsumat verificării conformității hotărârii cu normele de drept pretins încălcate.

Aceasta cu atât mai mult cu cât, dată fiind învestirea instanței cu petitul în discuție printr-o cerere incidentală, în speță erau relevante prevederile art. 123 C. proc. civ. (derogatorii de la cele indicate de parte), care stabilesc un caz de prorogare legală a competenței - câștigată, de altfel, judecății în cauză, astfel cum s-a arătat în precedent -.

Pentru toate aceste considerente, având în vedere că aspectele deduse judecății nu sunt subsumabile motivelor de casare expres prevăzute de lege și nici nu se pot reține motive de ordine publică, ce pot fi invocate din oficiu, conform art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va constata ca fiind nul recursul îndreptat împotriva deciziei nr. 527/A din data de 30 aprilie 2024 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Cât privește solicitarea intimatei-pârâte B., de obligare a recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată, se constată că, deși a formulat respectiva cerere în cuprinsul întâmpinării depuse, cuantumul acestora nu a fost precizat, iar la dosarul cauzei nu se regăsește vreo dovadă în acest sens, astfel încât cererea va fi respinsă, nefiind îndeplinite cerințele prevederilor art. 452 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 841 din data de 13 mai 2022 a Tribunalului București, secția a V-a civilă.

Constată nul recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 527/A din data de 30 aprilie 2024 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Respinge cererea intimatei-pârâte B., de acordare a cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 26 martie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.