ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1075/2021

Ședința publică din data de 18 mai 2021

I. Circumstanțele cauzei:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Iași, secția I civilă la data de 25 iulie 2019, sub nr. x/2019, reclamanții A., B. și C. au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România S.A., pronunțarea unei hotărâri prin care să dispună obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru lipsa de folosință a suprafeței de teren de 554 m.p. din 1.902 m.p. rămasă în proprietate în urma exproprierii dispuse prin Hotărârea nr. 70 din data de 1 octombrie 2012.

În drept, au invocat art. 30 din H.G. nr. 525/1996, art. 37 alin. (2) din O.G. nr. 7/2010, Legea nr. 255/2010 și Legea nr. 33/1994.

În procedura de regularizare a cererii de chemare în judecată, reclamanții au indicat obiectul acțiunii - obligarea Statului Român la plata de despăgubiri pentru partea de teren care reprezintă zona de protecție, zonă care nu poate fi valorificată de către reclamanți, fiind precizată și valoarea prejudiciului - 8.879 RON.

2.1. Prin sentința civilă nr. 686 din data de 26 iunie 2020, Tribunalul Iași, secția I civilă a admis excepția necompetenței sale materiale și teritoriale, invocată de pârât, și a declinat competența de soluționare a pricinii în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.

Pentru a hotărî astfel, în esență, tribunalul a reținut că, deși au fost indicate ca temei de drept Legea nr. 33/1994 și nr. Legea 255/2010, din situația de fapt expusă, dar și din precizările exprese formulate în scris în etapa regularizării cererii de chemare în judecată, rezultă că obiectul acțiunii este obligarea Statului Român prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România S.A. la plata de despăgubiri pentru partea de teren care reprezintă zona de protecție, zonă care nu poate fi valorificată de reclamanți.

Astfel, a arătat că reclamanții sunt proprietarii unei suprafețe de teren de 554 m.p., pe care nu o pot valorifica deoarece prin construirea șoselei de centură, acest teren în suprafață de 544 m.p., din totalul de 1.902 m.p., a devenit zonă de protecție, în temeiul dispozițiilor legale, fiindu-le interzis să construiască și să efectueze plantații pe acest teren.

A constatat că este adevărat că acest teren a rămas în proprietatea reclamanților după ce o parte din suprafața din care făcea parte a fost expropriată, însă despăgubirile din prezenta cauza privesc lipsa de folosință generată de zona de protecție și imposibilitatea de partajare în 4 loturi a terenului, astfel că, în speță, nu se aplică dispozițiile art. 21 din Legea nr. 33/1994, care stabilesc competența tribunalului ca o instanță de drept comun în materie de expropriere, ci dispozițiile de drept comun, prevăzute de art. 94-96 și art. 107 C. proc. civ.

Tribunalul a mai reținut și faptul că prezenta cerere are ca obiect obligarea pârâtului la plata despăgubirilor în cuantum de 8.879 RON, iar sediul instituției pârâte este în București, b-dul x nr. 38.

Ca atare, făcând aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k), art. 95 și art. 107 alin. (1) C. proc. civ., a constatat că, în speță, competența materială și teritorială de soluționare a cauzei aparține Judecătoriei Sectorului 1 București.

2.2. Învestită cu soluționarea cauzei, Judecătoria Sectorului 1 București, prin sentința civilă nr. 6796 din data de 12 octombrie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2019, a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătorie Iași.

În acord cu considerentele reținute de către Tribunalul Iași, a apreciat că instanța competentă material a soluționa prezenta cauză este judecătoria.

În ceea ce privește competența teritorială de soluționare a pricinii, Judecătoria Sectorului 1 București, în esență, a constatat că prezenta cauză privește îngrădiri ale dreptului de proprietate imobiliară, astfel cum acestea sunt menționate de prevederile art. 117 C. proc. civ., care reglementează un caz de competență teritorială de ordine publică în favoarea instanței în a cărei circumscripție este situat imobilul, respectiv Judecătoria Iași.

Mai mult, a arătat că, și dacă s-ar aprecia că ne aflăm în prezența unui caz de competență teritorială de ordine privată, pe lângă regula de competență teritorială de drept comun prevăzută de art. 107 alin. (1) C. proc. civ., este incidentă norma de competență teritorială alternativă prevăzută de art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., astfel încât reclamanții și-au exercitat dreptul prevăzut de art. 116 C. proc. civ., depunând cererea de chemare în judecată la una dintre instanțele competente din punct de vedere teritorial, în opinia sa, respectiv la instanța în a cărei circumscripție s-a produs prejudiciul - Tribunalul Iași, iar, prin răspunsul la întâmpinare, au solicitat, în caz de admitere a excepției necompetenței materiale, declinarea cauzei în favoarea Judecătoriei Iași.

2.3. Judecătoria Iași, secția civilă, prin sentința civilă nr. 4077 din data de 9 aprilie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2019, a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată de pârât prin precizările din data de 22 februarie 2021, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București, a suspendat din oficiu judecata și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

Astfel, a reținut că potrivit precizărilor depuse de către reclamanți în fața Judecătoriei Sectorului 1 București și reiterate în fața Judecătoriei Iași, cauza cererii de chemare în judecată este răspunderea civilă delictuală a pârâtului, atrasă de lipsa de folosință a unei suprafețe de teren.

Prin urmare, raportat la temeiul de drept indicat de către reclamanți a apreciat că Judecătoria Sectorului 1 București nu putea invoca din oficiu excepția necompetenței sale teritoriale, nefiind incidentă în cauză o competență teritorială exclusivă, ci una de alternativă, prin raportare la dispozițiile art. 107 alin. (1) și art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.

În plus, a constatat că Judecătoria Sectorului 1 București a făcut trimitere, printre altele, și la dispozițiile art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., care prevăd un caz de competență teritorială alternativă care face imposibilă invocarea din oficiu a excepției necompetenței teritoriale, așa cum a reținut anterior.

Totodată, a avut în vedere că prin unicele precizări depuse de reclamanți în fața Judecătoriei Sectorului 1 București, cele din data de 6 octombrie 2020, aceștia nu au înțeles să invoce vreo excepție de necompetență teritorială.

În al doilea rând, a apreciat că dispozițiile art. 116 C. proc. civ. sunt aplicabile doar în situația în care reclamantul a sesizat de la început una dintre instanțele deopotrivă competente, caz în care pârâtul și instanța de judecată nu îi pot contesta opțiunea, însă, în prezenta cauză reclamanții nu au înțeles de la început să pună în aplicare aceste dispoziții legale.

Judecătoria Iași, a mai arătat și că, potrivit art. 130 alin. (4) C. proc. civ., dacă necompetența nu este de ordine publică, partea care a făcut cererea la o instanță necompetentă nu va putea cere declararea necompetenței, astfel că reclamanții nu mai aveau posibilitatea la acel moment procesual să aleagă ce instanță să fie sesizată dintre cele competente alternativ.

De asemenea, a reținut că Tribunalul Iași a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București prin raportare la norma de competență generală prevăzută de art. 107 C. proc. civ., la momentul soluționării excepției de către Tribunalul București nefiind indicat ca temei de drept art. 1.381 C. civ.

II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la prezentul conflict negativ de competență:

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Dispozițiile art. 133 pct. 2 C. proc. civ. prevăd că există conflict negativ de competență atunci când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanță învestită își declină la rândul său competența în favoarea uneia dintre instanțele care anterior s-au declarat necompetente.

Înalta Curte constată că, în speță, Tribunalul Iași, secția I civilă a declinat competența de soluționare a pricinii în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București, care, la rândul său, s-a apreciat a fi necompetentă să soluționeze cauza și a declinat competența Judecătoriei Iași, care, ulterior, s-a dezînvestit în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.

Prioritar, Înalta Curte reține că prezentul conflict negativ de competență vizează competența teritorială de soluționare a cauzei, din punct de vedere material cele trei instanțe fiind de acord că aceasta aparține judecătoriei, în raport de obiectul pricinii, care nu se circumscrie litigiilor din materia exproprierii, și de valoarea pretențiilor solicitate, care se situează sub plafonul de 200.000 RON, reglementat de art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.

În speță, prezentul conflict negativ de competență a fost generat de constatările diferite ale instanțelor cu privire la dispozițiile legale în temeiul cărora se stabilește instanța competentă a soluționa litigiu și, în consecință, cu privire la caracterul de ordină publică sau privată a necompetenței invocate în cauză.

Astfel, Tribunalul Iași, secția I civilă a făcut aplicarea dispozițiilor art. 107 alin. (1) C. proc. civ., Judecătoria Sectorului 1 București a reținut prevederile art. 117 din același act normativ, în timp ce Judecătoria Iași a avut în vedere dispozițiile art. 107 alin. (1) și art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., apreciind că, fiind vorba despre o competență teritorială alternativă, necompetența este de ordină privată și nu putea fi invocată din oficiu de către instanță.

Înalta Curte constată că prin demersul judiciar cu care a învestit Tribunalul Iași, secția I civilă, reclamanții au solicitat obligarea Statului Român la plata de despăgubiri pentru lipsa de folosință a suprafeței de teren de 554 m.p. din 1.902 m.p., suprafață rămasă în proprietate în urma exproprierii dispuse prin Hotărârea nr. 70 din 1 octombrie 2012.

În drept, au invocat dispozițiile art. 30 din H.G. nr. 525/1996, art. 37 alin. (2) din O.G. nr. 7/2010, Legea nr. 255/2010 și Legea nr. 33/1994.

Prin precizarea depusă la data de 5 august 2019, reclamanții au arătat că obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă obligarea Statului Român la plata de despăgubiri pentru partea de teren care reprezintă zona de protecție, zonă pe care nu pot să o valorifice, suma solicitată fiind de 8.879 RON.

Ulterior, la data de 6 octombrie 2020, prin cererea depusă la Judecătoria Sectorului 1 București, reclamanții au indicat drept temei al cererii de chemare în judecată și dispozițiile art. 562 alin. (3) și art. 1.381 C. civ., dezvoltând susțineri ce tind să atragă răspunderea civilă delictuală a pârâtului, pentru prejudiciul suferit ca urmare a lipsirii de exercițiul concret al dreptului de folosință pentru suprafața de teren menționată, în urma săvârșirii de către pârât a faptei ilicite pretins a fi reprezentată de încălcarea dreptului de proprietate.

Reclamanții au precizat că, așa cum au arătat și în cererea introductivă, obiectul prezentei acțiuni îl constituie obligarea pârâtei la plata despăgubirilor privind lipsa de folosință asupra terenului de 554 m.p. pe care nu o pot valorifica deoarece, în urma construcției șoselei de centură, această suprafață a devenit zonă de protecție, fiindu-le interzis să construiască și să efectueze plantații.

Față de obiectul prezentului litigiu, astfel cum acesta a fost precizat de către reclamanți, constatând că se urmărește atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului Statul Român prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România S.A. pentru prejudiciul suferit de către reclamanți ca urmare a lipsei de folosință a terenului menționat în cerere, Înalta Curte apreciază că în ceea ce privește competența teritorială de soluționare a cauzei sunt aplicabile dispozițiile de drept comun ale art. 107 C. proc. civ. (conform căruia cererea de chemare în judecată se introduce la instanța domiciliului pârâtului), respectiv cele ale art. 113 alin. (1) pct. 9 din același act normativ (în conformitate cu care, în afară de instanțele prevăzute la art. 107-112 C. proc. civ., mai este competentă instanța în a cărei circumscripție s-a săvârșit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul, pentru cererile privind obligațiile izvorâte dintr-o asemenea faptă).

În conformitate cu dispozițiile art. 130 C. proc. civ., excepția necompetenței se invocă în mod diferit, în funcție de forma necompetenței, respectiv de caracterul de ordine publică sau privată al normei de competență încălcate.

Potrivit art. 129 alin. (2) C. proc. civ. "Necompetența este de ordine publică: 1) în cazul încălcării competenței generale, când procesul nu este de competența instanțelor judecătorești; 2) în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad sau de competența unei alte secții sau altui complet specializat; 3) în cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura".

Alin. (3) al aceluiași articol prevede că, în toate celelalte cazuri, necompetența este de ordine privată.

Așadar, cu excepția situațiilor expres prevăzute de lege, normele de competență teritoriale sunt norme juridice de ordine privată.

C. proc. civ. cuprinde reglementări potrivit cărora necompetența materială și teritorială, atât cea de ordine publică cât și cea de ordine privată, poate fi invocată până la anumite termene și în anumite condiții.

Astfel, potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ.:

"Necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe", iar alin. (3) al aceluiași articol prevede că:

"necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe."

Din interpretarea textului de lege anterior redat rezultă că, atât timp cât excepția nu a fost invocată în condițiile stipulate de art. 130 C. proc. civ., soluționarea cauzei rămâne dobândită instanței pe rolul căreia se află înregistrată și aceasta rămâne competentă teritorial a o soluționa, fără a se putea dezînvesti, chiar dacă, potrivit legii, cauza ar intra în competența teritorială a altei instanțe.

Întrucât, instanța competentă a soluționa un litigiu din materia răspunderii civile delictuale se stabilește în temeiul unor norme de competență relativă, nesocotirea lor poate fi invocată pe calea excepției de necompetență în condițiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ., respectiv doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe. În caz contrar, instanța sesizată rămâne competentă să judece litigiul, ca urmare a decăderii pârâtului din dreptul de a invoca o excepție relativă și pe care instanța nu poate să o invoce din oficiu.

Or, în cauză, după declinarea competenței de către Tribunalul Iași, secția I civilă, ca urmare a admiterii excepției necompetenței materiale și teritoriale a acestei instanțe invocată de către pârât, Judecătoria Sectorului 1 București s-a dezînvestit, admițând excepția necompetenței sale teritoriale invocată din oficiu, excepție pe care, în raport de prevederile art. 130 alin. (3) C. proc. civ. nu o putea invoca.

Prin urmare, cum pârâtul, în condițiile legii, nu a ridicat excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Sectorului 1 București, această instanță rămâne competentă să soluționeze pricina, nefiind permisă în cauză invocarea din oficiu a excepției.

Ca atare, față de cele anterior reținute și de dispozițiile legale evocate, în temeiul art. 135 C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a pricinii în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 mai 2021.