ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1013/2021

Ședința publică din data de 12 mai 2021

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția I civilă, la data de 17 mai 2018, reclamantul A. a solicitat, în temeiul art. 27 alin. (6) C. proc. pen. și art. 998-999 și urm. din C. civ., obligarea pârâtelor S.C. B. S.A. și Șantierul Naval Orșova S.A.:

- la plata sumei totale de 71.428,57 euro, reprezentând daune morale ca urmare a culpei angajatorilor (cealaltă jumătate a culpei) ce a condus la producerea accidentului din data de 12.06.2009;

- la plata sumei de 295.400 RON, reprezentând prejudiciul privind venitul nerealizat, respectiv contravaloarea veniturilor nerealizate calculate de la momentul producerii accidentului (12.06.2009) până la vârsta legală de pensionare de 65 de ani (19.01.2027), respectiv pentru o vârstă de 17 ani și 7 luni, timp în care ar fi avut același venit lunar de 1400 RON ca și până la momentul accidentului;

- la plata dobânzii legale aferente daunelor în cuantum de 71.428,57 euro, calculate de la data accidentului și până la data plății efective a despăgubirilor;

- la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 27 alin. (6) C. proc. pen. și art. 998-999 și urm. C. civ.

Pârâtele B. S.R.L. și Șantierul Naval Orșova S.A. au formulat întâmpinare prin care au invocat următoarele excepții:

- excepția necompetenței funcționale a secției I civilă;

- excepția netimbrării cererii de chemare în judecată;

- excepția inadmisibilității acțiunii civile;

- excepția autorității de lucru judecat a hotărârilor judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2014;

- excepția prescripției dreptului la acțiune.

Pe fondul cauzei, ambele pârâte au solicitat respingerea acțiunii, ca nefondată, susținând că, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale.

Prin încheierea de ședință din data de 03 aprilie 2018, instanța a respins excepția necompetenței funcționale a secției I civilă, ca neîntemeiată, iar, prin încheierea din 19 aprilie 2018, instanța a respins excepția inadmisibilității și excepția autorității de lucru judecat, ca neîntemeiate; cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, a dispus unirea cu fondul cauzei.

Prin sentința civilă nr. 2450 din 19 octombrie 2018, Tribunalul Constanța, secția I civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâte, și a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 73 C din 12 iunie 2019, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a admis apelul formulat de reclamantul A. și apelurile incidente formulate de intimatele-pârâte S.C. B. S.R.L. și Șantierul Naval Orșova S.A. (prin sucursala Agigea), a schimbat în parte încheierea din 19 aprilie 2018 și sentința civilă nr. 2450 din 19 octombrie 2018, pronunțate de Tribunalul Constanța, secția I civilă, în sensul că a admis excepția autorității de lucru judecat cât privește pretențiile vizând prejudiciul moral și, respectiv, pretențiile aferente prejudiciului material pentru perioada 12.06.2009-13.04.2017; a admis în parte acțiunea reclamantului și a obligat pe pârâte la plata, în solidar, a sumei de 12.323 RON, reprezentând prejudiciu material (venit nerealizat) aferent perioadei mai 2017 - iunie 2019, cu dobânda legală calculată de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri și până la data plății integrale a sumei, a menținut restul dispozițiilor încheierii și sentinței apelate, a obligat pârâtele la plata, către reclamant, a sumei de 721 RON cu titlu de cheltuieli de judecată aferente pretențiilor materiale admise și pentru care a fost admisă cererea de acordare a ajutorului public judiciar în primă instanță.

Prin decizia nr. 2463 din 18 noiembrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâtele S.C. B. S.R.L., Șantierul Naval Orșova S.A., prin sucursala Agigea, împotriva deciziei nr. 73 C din 12 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a casat decizia recurată și a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel.

Împotriva deciziei nr. 2463 din 18 noiembrie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, au formulat contestație în anulare contestatorii Șantierul Naval Orșova S.A. și S.C. B. S.R.L., cale de atac cu a cărei soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă.

Contestația în anulare a fost întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 și pct. 3 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., contestatorii au susținut că soluția pronunțată de instanța de recurs cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune este rezultatul unei erori materiale, întrucât s-au reținut aspecte care nu se regăsesc în cuprinsul considerentelor deciziei pronunțate de instanța de apel, respectiv că termenul de prescripție a început să curgă la data de 13 februarie 2015, când a fost pronunțată încheierea nr. 113 a Judecătoriei Constanța, care a stabilit persoanele care se fac vinovate de săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 349 C. pen.

Contestatorii au învederat că instanța de apel are o singură mențiune cu privire la excepția prescripției, care se regăsește la fila x alin. (7) din hotărârea pronunțată, unde se arată că "sub aspectul excepției prescripției dreptului material la acțiune se impune a menționa în același context că, dată fiind dezlegarea asupra pretențiilor materiale care puteau face obiect al cererii de chemare în judecată - și pentru care nu opera autoritatea de lucru judecat - drepturile pretinse de apelantul reclamant după data pronunțării definitive a hotărârii penale (aprilie 2017) nu puteau fi în mod evident apreciate ca fiind prescrise".

În acest sens, contestatorii au susținut că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra excepției prescrierii dreptului la acțiune, ci a reținut existența, în cauză, a autorității de lucru judecat cu privire la daunele morale, în integralitatea lor, și la daunele materiale, până la data soluționării definitive a cauzei penale în aprilie 2017, instanța de recurs pornind de la o premisă greșită, respectiv reținerea de către instanța de apel a datei de 13 februarie 2015, ca dată la care începe să curgă termenul de prescripție prin raportare la încheierea nr. 113 a Judecătoriei Constanța, când, în realitate, instanța a avut în vedere, ca dată de începere a curgerii termenului de prescripție pentru sumele care nu intrau sub autoritatea de lucru judecat, decizia penală nr. 433/P din 13 aprilie 2017.

S-a mai arătat că nici instanța de fond nu a reținut data de 13 februarie 2015 ca dată de la care curge termenul de prescripție, ci s-a reținut că termenul începe să curgă la data de 20 februarie 2014, când s-a depus plângerea penală împotriva celor două persoane juridice.

În continuare, contestatorii au prezentat aspecte cu privire la data la care aceștia opinează că a început să curgă termenul de prescripție, raportat la temeiul juridic al cererii de chemare în judecată - acțiune în răspundere civilă delictuală, respectiv că termenul a început să curgă la data la reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască persoanele vinovate de producerea prejudiciului și întinderea acestuia, dată care, în opinia contestatorilor, este data de 13 octombrie 2009, aceștia făcând referire la înscrisurile și probele administrate în cauză.

Contestatorii au prezentat și o teză subsidiară, când termenul de prescripție ar fi început să curgă la data de 20 februarie 2014, arătând că și în această ipoteză acțiunea formulată la data de 17 mai 2017 este prescrisă, deoarece plângerea penală, care a primit o soluție de clasare, nu duce la întreruperea termenului de prescripție a acțiunii în răspundere civilă delictuală.

În susținerea motivului prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., contestatorii au susținut că, deși recursul pe care l-au formulat a fost admis, din motivarea hotărârii reiese că instanța de recurs a înlăturat/respins motivele/apărările formulate cu privire la inadmisibilitatea acțiunii și cele cu privire la autoritatea de lucru judecat și la excepția prescripției, recursul fiind admis în mod formal.

S-a arătat că instanța de recurs nu s-a pronunțat cu privire la toate motivele de recurs invocate, respectiv la motivul prin care au arătat că acțiunea dedusă judecății încalcă principiul de drept potrivit căruia cel îndrituit la despăgubire nu poate formula acțiunea civilă atât în fața instanței civile, cât și a instanței penale, cu scopul de a obține o dublă despăgubire sau o despăgubire mai avantajoasă pentru prejudiciul suferit în urma unei infracțiuni.

Contestatorii au mai arătat că reclamantul s-a constituit parte civilă în dosarul penal, iar latura civilă a dosarului penal a fost soluționată de instanța penală, sens în care acțiunea dedusă judecății este inadmisibilă, potrivit art. 27 alin. (1) C. proc. pen., neputând fi formulată o nouă cerere pentru aceleași pretenții în fata instanței civile.

Au mai arătat că, în speță, nu sunt incidente prevederile art. 27 alin. (6) C. proc. pen., la care a făcut referire instanța de apel, întrucât prejudiciul avut în vedere de instanța de apel nu este un prejudiciu născut sau descoperit după constituirea ca parte civilă.

Concluzionând, contestatorii au susținut că nu se poate reține că instanța penală a lăsat nesoluționată latura civilă prin raportare la soluția pronunțată de Judecătoria Constanța în dosarul nr. x/2014, dosar în care instanța penală a admis plângerea, dar a menținut soluția de clasare, schimbând doar temeiul juridic al acesteia din lit. b) în lit. i) a art. 16 C. proc. pen., iar potrivit art. 25 alin. (5) C. proc. pen., instanța lasă nesoluționată latura civilă în caz de încetare a procesului penal, iar nu în caz de clasare, în speță, latura civilă fiind soluționată prin hotărârea pronunțată în dosarul nr. x/2014.

Intimatul A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestației în anulare, cu cheltuieli de judecată.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Prin cererea dedusă judecății contestatorii Șantierul Naval Orșova S.A. (prin Sucursala Agigea) și S.C. B. S.R.L. au formulat contestație în anulare împotriva deciziei nr. 2463 din data de 18 noiembrie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2017, invocând, ca temei de drept al contestației, dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 C. proc. civ., conform cărora, hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

Ipoteza prevăzută la art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. vizează doar erorile materiale evidente în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, pentru verificarea cărora nu este însă necesară o reexaminare ori o reapreciere a probelor administrate în cauză (cum se pretinde în prezenta contestație) sau o verificare a modului de interpretare și de aplicare a legii de drept substanțial sau procedural.

Contestația în anulare specială este o cale extraordinară de atac, de retractare, iar în contextul acesteia, noțiunea de greșeală materială nu trebuie interpretată extensiv, astfel că, pe această cale, nu pot fi valorificate greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori a unor dispoziții legale, așa cum solicită contestatorii.

În cadrul contestației în anulare, contestatorii nu au indicat care sunt greșelile materiale în sensul prevederilor art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., ci au criticat soluția pronunțată de instanța de recurs cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, susținând că statuarea instanței de recurs sub acest aspect este rezultatul unei erori materiale, întrucât s-au reținut date care nu se regăsesc în cuprinsul considerentelor deciziei pronunțate de instanța de apel, respectiv că termenul de prescripție a început să curgă la 13 februarie 2015, când a fost pronunțată încheierea nr. 113/2015 a Judecătoriei Constanța, prin care au fost stabilite persoanele care se fac vinovate de săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 349 C. pen.

Se constată că, prin hotărârea criticată, în referire la motivele de recurs ce vizau excepția prescripției dreptului material la acțiune, instanța de recurs a apreciat că, în cauză, au fost corect aplicate dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care stipulează că prescrierea dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, și, contrar celor invocate de recurenți, instanța a reținut ca dată la care păgubitul a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, data de 13 februarie 2015, când a fost pronunțată încheierea nr. 113/2015 a Judecătoriei Constanța prin care a fost admisă plângerea reclamantului împotriva soluției de clasare, iar nu data de 20 februarie 2014, când a fost depusă de reclamant plângerea împotriva recurenților.

Chiar dacă instanța de apel are o singură mențiune cu privire la excepția prescripției, care se regăsește la fila x din decizia pronunțată în calea devolutivă a apelului, se observă că această instanță a validat raționamentul primei instanțe care a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, având în vedere că încheierea nr. 113 (prin care a fost admisă plângerea reclamantului împotriva soluției de clasare) a fost pronunțată de Judecătoria Constanța la data de 13 februarie 2015, iar cererea de chemare în judecată a fost introdusă la data de 17 mai 2017.

Prin urmare, criticile contestatorilor formulate în susținerea motivului de contestație în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., în sensul că instanța de recurs a reținut greșit data de la care curge prescripția dreptului material la acțiune (în condițiile în care instanța de apel nu s-a pronunțat asupra acestei excepții, ci a reținut existența, în cauză, a autorității de lucru judecat cu privire la daunele morale, în integralitatea lor) nu se circumscriu unor erori materiale în sensul art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., care vizează aspecte formale ale judecății și care trebuie să fie evidente și săvârșite de instanță ca urmare a omiterii sau a confundării unor elemente sau date materiale din dosarul cauzei, ci reprezintă, de fapt, nemulțumirea acestora cu privire la soluția pronunțată de instanța de recurs, fiind inadmisibil ca astfel de aspecte să fie repuse în discuție în prezenta cale extraordinară de atac.

Referitor la motivul de contestație în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., acesta are ca situație premisă neexaminarea unor motive de recurs, înțelese ca motive de casare sau modificare, așa cum acestea sunt reglementate la art. 488 C. proc. civ. și sancționează cu retractarea hotărârii numai omisiunea de cercetare a motivelor de recurs, iar nu și a argumentelor de fapt și de drept care le susțin.

Contestatorii au susținut că instanța de recurs, deși a admis recursul acestora, a înlăturat și respins motivele și apărările formulate cu privire la inadmisibilitatea acțiunii, precum și cele cu privire la autoritatea de lucru judecat și la excepția prescripției, recursul fiind admis în mod formal.

Analizând decizia atacată, Înalta Curte constată că instanța de recurs a reținut, în ceea ce privește recursul formulat de contestatori, că, dată fiind soluția pronunțată cu privire la recursul declarat de reclamantul A., cauza va fi rejudecată pe fond, motiv pentru care a precizat că nu pot fi reanalizate criticile referitoare la fondul raportului juridic dedus judecății sau cele care reiau aspecte care au primit dezlegare, explicit sau implicit, prin considerentele expuse în cuprinsul deciziei pronunțate, sens în care instanța de recurs a apreciat că nu vor fi analizate criticile aduse în susținerea motivelor de recurs prevăzute în art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 din C. proc. civ., acestea urmând a fi avute în vedere cu prilejul rejudecării.

Astfel, instanța de recurs a reținut, contrar celor susținute de contestatori, că soluția de casare cu trimitere ce s-a impus a fi dispusă, justifică exclusiv analiza criticilor privind soluția de respingere a excepțiilor inadmisibilității și prescripției, precum și a motivului de recurs cu privire la dezlegarea dată excepției autorității de lucru judecat.

Or, raportat la aceste circumstanțe particulare ale cauzei, stabilirea de către instanța de recurs, ca urmare a dispunerii soluției de casare cu trimitere, determinată de admiterea recursului părții adverse, a limitelor judecății în recurs, nu echivalează cu omisiunea de a analiza motivele de recurs apreciate ca excedând acestor limite, motivele de contestație în anulare prevăzute de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. vizând ipoteza în care partea, prin recursul declarat, invocă mai multe dintre motivele de recurs prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar instanța, din greșeală, analizează doar o parte din acestea.

Pe de altă parte, instanța de recurs a analizat motivele de recurs circumscrise limitelor judecății stabilite pentru recursul contestatorilor, înlăturând susținerile contrare ale acestora.

În acest sens, se constată că în privința inadmisibilității acțiunii, instanța de recurs a statuat că instanța penală nu a antamat sub niciun aspect răspunderea recurenților-pârâți pentru fapta proprie, iar art. 27 alin. (1) C. proc. pen. nu poate împiedica analiza pretențiilor materiale și morale solicitate în prezenta cauză, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală a persoanelor juridice pentru fapta proprie, acțiune care are obiect, părți și cauză diferite comparativ cu acțiunea care a fost soluționată pe latură civilă în dosarul penal nr. x/2014, unde au fost cercetate alte persoane, pentru o altă faptă, raportul juridic dedus judecății fiind altul.

De asemenea, instanța de recurs a analizat criticile cu privire la soluția dată excepției autorității de lucru judecat, în raport de decizia penală nr. 433/2017 a Curții de Apel Constanța, și a reținut că nu este îndeplinită cerința identității de persoane și de cauză pentru a opera autoritatea de lucru judecat, deoarece în dosarul penal, suma a fost cerută de la C. și D., pe când în prezenta cauză este solicitată de la B. S.R.L. și de la S.C. Șantierul Naval Orșova S.A..

În același timp, în privința excepției prescripției dreptului material la acțiune, argumentele recurenților au fost înlăturate de către instanța de recurs, care a reținut că prescripția a început să curgă la data de 13 februarie 2015, când a fost pronunțată încheierea nr. 113/2015 a Judecătoriei Constanța.

Or, raportat la cele anterior prezentate, argumentele contestatorilor reflectă nemulțumirea acestora față de modul în care instanța de recurs a motivat soluția cu privire la aceste critici din recurs.

În contextul celor anterior expuse, dacă instanța învestită cu soluționarea contestației în anulare ar examina motivele contestației din perspectiva celor solicitate de contestatori s-ar ajunge la o veritabilă rejudecare a recursului, contestația în anulare neputând fi însă convertită într-un "recurs la recurs".

În acest sens, în mod constant, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudența sa, a reamintit faptul că nicio parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluționat definitiv și irevocabil, numai în scopul de a obține o rejudecare a cauzei, contestația în anulare neputând avea semnificația unui "recurs deghizat", ci trebuind să fie justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative.

Pentru aceste considerente, având în vedere că motivele formulate de contestatori nu se încadrează în cele prevăzute expres și limitativ de dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 C. proc. civ., invocate ca temei de drept, Înalta Curte, în temeiul art. 508 C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorii Șantierul Naval Orșova S.A. (prin Sucursala Agigea) și S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 2463 din data de 18 noiembrie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. x/2017.

Cu privire la cererea formulată de intimatul A. de acordare a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu avocat în cuantum de 5000 RON, potrivit chitanței nr. x din 23 aprilie 2021, Înalta Curte, având în vedere soluția pronunțată în cauză, în temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., va obliga pe contestatorii Șantierul Naval Orșova S.A. (prin Sucursala Agigea) și S.C. B. S.R.L. la plata către intimatul A. a sumei de 3000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., sumă pe care o apreciază ca având un caracter rezonabil în raport de complexitatea cauzei și activitatea desfășurată de avocat.

În ceea ce privește solicitarea intimatului de acordare a cheltuielilor de deplasare în cuantum de 470,01 RON, reprezentând contravaloare carburant, potrivit bonului fiscal nr. x din 11 mai 2021, Înalta Curte nu o poate analiza, întrucât dovada acestor cheltuieli a fost depusă după închiderea dezbaterilor și reținerea cauzei spre soluționare.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de contestatorii Șantierul Naval Orșova S.A. (prin Sucursala Agigea) și S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 2463 din data de 18 noiembrie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. x/2017.

Obligă pe contestatori la plata către intimatul A. la plata sumei de 3000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 mai 2021.