ÎCCJ, Secția penală

Asupra plângerii penale de față,

Examinând actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

La data de 8 septembrie 2011, petiționarul A.I. a formulat plângere împotriva procurorului D.G.B. din cadrul Direcției Naționale Anticorupție - Secția de combatere a corupției pentru săvârșirea unor fapte de corupție și complicitate la tentativă de omor.

In plângerea formulată, petiționarul a susținut că procurorul D.G.B., prin soluționarea plângerii din data de 17 iunie 2011 formulată împotriva magistraților care au soluționat recursul din Dosarele nr. 8862/1/2010 și nr. 8867/1/2010 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție a încălcat grav legea, deoarece prin fals intelectual și înlăturarea de probatorii, a pronunțat soluția de netrimitere în judecată.

A mai arătat că acesta, prin refuzul de a cerceta tentativele de omor a cărei victimă a fost anterior, a devenit complice la aceste infracțiuni.

Prin ordonanța nr. 354/P/2011 din 23 februarie 2012 a Direcție Naționale Anticorupție - Secția de combatere a infracțiunilor conexe infracțiunilor de corupție s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de D.G.B. pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 254 C. pen. rap. la art. 7 din Legea ni .78/2000, întrucât fapta nu există.

S-a disjuns cauza și s-a declinat dosarul în favoarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în scopul efectuării urmăririi penale față de D.G.B. pentru săvârșirea Infracțiunii de complicitate la tentativă de omor.

În motivarea acestei soluții s-a arătat că prin Ordonanța nr. 769/P/2011 din 27 aprilie 2011, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și-a declinat competența de a efectua urmărirea penală în favoarea Direcției Naționale Anticorupție față de magistrații S.D., M.I., M.S.P., A.H.I., G.C.A., S.L.M., I.I.D., F.S.D., E.G.B. și G.L. - judecători la I.C.C.J., pentru săvârșirea unor fapte de corupție prev. de art. 254 C. pen.

Prin rezoluția nr. 171/P/2011 din 1 septembrie 2011 a Direcției Naționale Anticorupție - Secția de combatere a corupției s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de magistrații judecători menționați mal sus întrucât fapta nu există.

Plângerea în contra acestei soluții a fost respinsă ca neîntemeiată, însă aceasta nu a fost contestată conform art. 278

1

C. proc. pen., petiționarul formulând însă o nouă plângere penală față de procurorul care a dat soluția.

S-a arătat că din analiza actelor și lucrărilor dosarului rezultă faptul cert că petiționarul a făcut o afirmație generică, care nu poate constitui mijloc de probă, atâta timp cât aceasta nu poate fi coroborată cu fapte și împrejurări certe, existente la dosar sau posibil de a fi administrate ca probatoriu.

Pe de altă parte, s-a arătat că în sarcina procurorului de caz nu se poate reține că a dat o soluție cu nerespectarea dispozițiilor legale, urmare săvârșirii unor fapte de corupție.

Acesta, în faza procesuală a actelor premergătoare, în virtutea statutului său de independent, era unica autoritate învestită de lege să pronunțe soluția, iar părțile interesate pot să exercite căile de atac. Posibilitatea de a formula plângere împotriva magistratului care s-a pronunțat într-o cauză, nu echivalează cu un control asupra legalității și temeiniciei soluției.

S-a arătat că simpla afirmație de incorectitudine a magistratului procuror, fără a preciza în ce constau faptele acestuia, în condițiile în care și-a exercitat atribuțiile de serviciu cu respectarea legii și cu dispunerea argumentată și motivată a soluției, nu poate constitui temei al efectuării urmăririi penale.

S-a mai arătat că în ce privește infracțiunea de complicitate la infracțiunea de tentativă de omor, cauza urmează a fi disjunsă și declinată în favoarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție întrucât procurorul specializat în cadrul Direcției Naționale Anticorupție nu are competenta de a se pronunța cu privire la existența sau inexistența acestei infracțiuni.

Împotriva acestei soluții, petiționarul a formulat plângere la procurorul șef al Secției de combatere a infracțiunilor conexe infracțiunilor de corupție din Direcția Națională Anticorupție, care prin rezoluția nr. 85/11-2/2012 din 14 martie 2012 a respins ca neîntemeiată plângerea formulată de petiționarul A.I.

În motivarea acestei rezoluției s-a arătat că plângerea împotriva soluției nu aduce niciun element nou, de natură a modifica situația de fapt reținută, iar afirmațiile conform cărora s-ar fi comis fapte de corupție au un caracter de generalitate maximă, ele nefiind susținute de niciun indiciu.

Împotriva ordonanței de neîncepere a urmăririi penale nr. 354/P/2011 din 23 februarie 2012 a Direcției Naționale Anticorupție - Secția de combatere a infracțiunilor conexe infracțiunilor de corupție, în temeiul art. 278

1

C. proc. pen., petiționarul A.I. a formulat plângere la instanță. A susținut că până la data formulării plângerii, nu i-au fost comunicate copiile deciziilor pronunțate în Dosarele nr. 761/59/2011, nr. 762/59/2011 și nr. 1228/59/2011, fiind astfel încălcate prevederile art. 310 alin. (2) C. proc. pen.

A solicitat să se constate, în baza actelor depuse la Înalte Curte de Casație și Justiție, formarea unui grup infracțional pentru crimă organizată împotriva lui și a soției acestuia.

Plângerea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 16 martie 2012.

Examinând plângerea formulată de petiționar în raport de actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că aceasta nu este fondată.

Așa cum s-a reținut în rezoluția de neurmărire, faptele imputate magistratului procuror D.G.B., nu există în materialitatea lor. împrejurarea că petiționarul este nemulțumit de soluția adoptată în Dosarul nr. 171/P/2011 al Direcției Naționale Anticorupție - Secția de combatere a corupției nu constituie un motiv pentru antrenarea răspunderii penale a procurorului care a dispus această soluție. Actele premergătoare efectuate în cauză nu au confirmat aspectele sesizate, cauza fiind lămurită sub toate aspectele, pe bază de probe, astfel cum prevăd dispozițiile art. 62 C. proc. penală.

În ce privește hotărârile judecătorești, despre care petiționarul susține că nu i-au fost comunicate, fiind încălcate prevederile art. 310 alin. (2) C. proc. pen., acestea nu au legătură cu cauza.

În urma verificărilor efectuate, Înalta Curte constată că intimatul D.G.B. nu se face vinovat de săvârșirea vreunei fapte penale, iar prin rezoluția atacată s-a reținut în mod corect că soluția dată de aceasta cu ocazia rezolvării plângerii din dosarul menționat mai sus, a fost legală.

Întrucât în cauză nu s-a constatat existența vreunui indiciu cu privire la săvârșirea de către magistratul procuror a faptelor reclamate de petiționar, în mod corect s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de acesta.

Prin urmare, Înalta Curte constată că plângerea formulată de petiționar împotriva ordonanței nr. 354/P/2011 din 23 februarie 2012 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de combatere a infracțiunilor de corupție este nefondată și urmează a fi respinsă, menținând ordonanța atacată.

Va fi obligat petiționarul la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

H O T Ă R Ă Ș T E

Respinge ca nefondată plângerea formulată de petiționarul A.l. împotriva ordonanței nr. 354/P/2011 din 23 februarie 2012 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de combatere a infracțiunilor de corupție, pe care o menține.

Obligă petiționarul la plata sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică azi 4 octombrie 2012.