ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1474/2020

Ședința publică din data de 24 iulie 2020

Asupra cererii de recurs de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, secția a II-a civilă de Contencios Adminisrativ și Fiscal la data de 9 mai 2017, sub numărul unic de dosar x/2017, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., a solicitat:

-obligarea pârâtei la livrarea stației de mixturi asfaltice tip UB 180 conform dispozițiilor acordului contractual x/8.02.2017, în sensul înlocuirii componentelor ansamblurilor acestei stații cu unele conforme calitativ și tehnic;

-constatarea faptului că elementele, componentele și subansamblurile transportate la locul unde urmau sa fie montate nu pot fi remediate, respectiv tratate anticoroziv și rezincate, ori revopsite în incinta punctului de lucru;

-obligarea pârâtei la ridicarea din incinta șantierului ce aparține reclamantei a elementelor, componentelor și subansamblurilor neconforme, transportate pe acest șantier până la data formulării acțiunii;

-obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere generate de nerespectarea termenului contractual de livrare de 30 de zile, scadent la 10.03.2017, respectiv un procent de 0,1% din valoarea contractului pentru fiecare zi de întârziere, calculat de la 11.03.2017 până la data livrării integrale a stației de mixturi asfaltice UB 180, livrare dovedită prin proces-verbal de predare-primire;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 1270 și următoarele C. civ., art. 1690-1591 C. civ. și pe Acordul contractual nr. x din 8 februarie 2017.

Cererea de chemare în judecată a fost ulterior completată, în sensul că reclamanta a solicitat anularea biletului la ordin seria x și nr. x, avalizat, emis de reclamantă cu titlu de garanție, pentru faptul că acesta a fost completat și introdus la plată în mod abuziv de către vânzător.

În subsidiar, reclamanta a solicitat să se constate nulitatea biletului la ordin, întrucât nu respectă condițiile de valabilitate pentru a fi considerat un instrument de plată valid.

În drept, a invocat Legea nr. 34/1958, Norma Cadru BNR 6/1994, art. 1270, 1685 și 1690 C. civ.

Prin cererea reconvențională formulată în cauză, pârâta a solicitat rezoluțiunea Acordului contractual nr. x din 8 februarie 2017, repunerea părților în situația anterioară, în sensul obligării reclamantei la restituirea tuturor componentelor stației de asfalt livrate până la data de 6 aprilie 2017, aflate in incinta locației din Zărnesti, str. x, jud. Brașov și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 484/C din 3 august 2018, Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția netimbrării capătului de cerere vizând constatarea nulității/anularea biletului la ordin, invocată din oficiu și, în consecință, l-a anulat ca netimbrat, a admis excepția inadmisibilității petitului doi din cererea principală și, în consecință, a respins acest petit; a respins cererea reconvențională; a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta-pârâtă reconvențională S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă reconvențională S.C. B. S.R.L., astfel cum a fost precizată și a obligat pârâta-reclamantă reconvențională să execute obligația de livrare asumată prin contract, prin înlocuirea și remedierea pieselor livrate reclamantei-pârâte reconvenționale, conform dispozițiilor raportului de expertiză nr. x din 9 mai 2018, care face parte integrantă din sentință. A obligat pârâta-reclamantă reconvențională să plătească reclamantei-pârâte reconvenționale cheltuieli de judecată parțiale, în sumă de 5.000 RON.

Prin decizia civilă nr. 235/AP din 26 februarie 2019, Curtea de Apel Brașov, secția Civilă a respins apelul formulat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 484/C din data de 3 august 2018 a Tribunalului Brașov, secția I civilă, a respins apelul formulat de apelanta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva încheierii de ședință din data de 18 iulie 2018, a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 484/C din 3.08.2018 a Tribunalului Brașov, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a respins, în tot, cererea principală, a admis cererea reconvențională și, în consecință, a dispus rezoluțiunea acordului contractual nr. x/53 din data de 8 februarie 2017, încheiat între S.C. B. S.R.L București, în calitate de vânzător și S.C. A. S.R.L., în calitate de cumpărător, a dispus repunerea părților în situația anterioară, în sensul obligării reclamantei-pârâte la restituirea tuturor componentelor stației de asfalt livrate în temeiul contractului menționat, a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 114.028, cheltuieli de judecată ocazionate de judecata cauzei în primă instanță, precum și a sumei de 47.154 de RON, cheltuieli de judecată în apel și a păstrat restul dispozițiilor privind modalitatea de soluționare a excepțiilor netimbrării și inadmisibilității.

Prin încheierea din 15 aprilie 2019, Curtea de Apel Brașov, secția Civilă a respins cererea formulată de apelanta-reclamată S.C. A. S.R.L. privind lămurirea dispozitivului deciziei civile nr. 235/AP din 26 februarie 2019.

La data de 5 aprilie 2019, reclamanta S.C. A. S.R.L. a formulat cerere de recurs împotriva deciziei civile nr. 235/AP din 26 februarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului formulat de recurenta-reclamantă și respingerii apelului formulat de pârâta-apelantă S.C. B. S.R.L., cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată din recurs și apel (taxa judiciară de timbru și onorariul de avocat).

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 2 iulie 2019.

Sub un prim aspect, a criticat decizia instanței de apel din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., susținând că aceasta conține motive contradictorii, deoarece, pe de o parte, instanța de apel a realizat confuzii grave în ceea ce privește noțiunea de livrare și de transmitere a proprietății bunului ce a făcut obiectul acordului contractual nr. x/53/08.02.2017, iar pe de altă parte, a fost în confuzie în ceea ce privește evoluția raportului contractual și ordinea îndeplinirii obligațiilor de către părți.

Subliniind că, în conformitate cu dispozițiile art. 5 pct. 2 ale acordului contractual nr. x/53/08.02.2017, livrarea presupune transportul, descărcarea, depozitarea în condiții optime, operațiunile de manipulare și, nu în ultimul rând inspectarea produsului și predarea efectivă de la vânzător la cumpărător, a arătat că instanța de apel nu a analizat toate aceste etape, ci a realizat doar o examinare superficială, în urma căreia a constatat că pârâta-vînzătoare (reclamanta-reconvențională) și-a îndeplinit obligația de livrare.

Recurenta-reclamantă a susținut că, în realitate, s-au parcurs doar etapele transportării, manipulării și depozitării, întrucât etapa inspectării bunului și a predării efective nu a avut loc, bunul necorespunzând ofertei ce a stat la baza încheierii acordului contractual.

A menționat că, potrivit dispozițiilor art. 1270 C. civ., livrarea trebuia să fie considerată încheiată (finalizată) prin întocmirea unui proces-verbal de predare-primire.

Cu toate acestea, instanța de apel a apreciat, în mod eronat, că operațiunea de livrare este echivalentă cu operațiunea de preluare a bunului, noțiuni totalmente diferite și care produc efecte juridice diferite.

Recurenta-reclamantă a mai menționat că, potrivit prevederilor art. 1690 alin. (3) C. civ., a procedat la anunțarea de îndată a vânzătorului despre existența unor vicii aparente, fiind ruginite multe componente, aspect de natură a constitui un impediment în finalizarea livrării.

Cu toate acestea, instanța de apel a apreciat că livrarea a fost în mod corect îndeplinită în cauză, cu o întârziere justificabilă de 30 de zile și că:

"în mod greșit prima instanță a reținut că reclamanta - cumpărătoare și-a îndeplinit obligația de preluare a bunului vândut" .

Deși, raportul de expertiză a confirmat faptul că:

"bunul prezintă neconformități de forma unor pete și puncte de rugină", instanța de apel a apreciat că un bun poate funcționa chiar dacă este afectat de vicii aparente (coroziune), deși aceste vicii nu au fost menționate cu ocazia ofertării, nu au fost acceptate de recurenta-reclamantă și sunt de natură să afecteze voința acesteia de a contracta.

A susținut că instanța de apel a luat în discuție aspecte străine de obiectul cauzei, deoarece, pe de o parte, a notat faptul că, prin sentința de fond s-a stabilit că obligația de livrare a fost îndeplinită, dar în mod necorespunzător, adică bunul transmis nu corespundea cu calitățile convenite contractual și cele aplicabile unui produs nou, iar pe de altă parte, a considerat că un bun poate fi restituit, deși acesta nu a fost predat/livrat.

Recurenta-reclamantă a susținut, în acest sens, că dispozițiile art. 10.2 din contract, text care precizează asumarea răspunderii vânzătorului pentru viciile aparente, a fost lapidar analizat în decizia recurată, împrejurarea că viciile aparente au o valoare redusă, comparativ cu valoarea bunului, neputând conferi instanței dreptul de a aprecia dacă menținerea contractului este varianta optimă pentru cele două părți.

A mai susținut că instanța de apel a interpretat greșit concluziile experților tehnici, care au stabilit că o parte din bunuri sunt afectate de coroziune și că se impune înlocuirea unora, refacerea tratamentului anticoroziv și a vopsirii pentru alte elemente, unele în șantier, altele în hale specializate, respectiv refacerea operațiunii de zincare.

Or, în opinia recurentei-reclamante, aceste operațiuni nu se puteau realiza în baza obligației de garanție a vânzătorului, astfel cum greșit a apreciat instanța de apel.

Sub un al doilea aspect, recurenta reclamantă a criticat decizia recurată din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând că hotărârea atacată este dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 1270, art. 1272, art. 1685, art. 1690 și art. 1691 C. civ., raportat la dispozițiile acordului contractual nr. x/53/08.02.2017.

A apreciat, în raport cu dispozițiile art. 1690 C. civ., că în mod greșit a stabilit instanța de apel că evaluarea viciilor trebuia efectuată ulterior momentului în care bunul era pus în funcțiune, ci, tocmai pentru a nu pierde termenul de denunțare a acestor vicii aparente, reprezentantul recurentei-reclamante a avut obiecțiuni cu privire la predarea produsului în respectiva stare, situație care demonstrează buna credința și diligenta cumpărătorului.

Astfel, a susținut că atât instanța de fond, cât și instanța de apel trebuiau să aplice textul art. 1709 C. civ., coroborat cu cel al art. 1710 alin. (1) lit. d) C. civ.

A menționat că, în conformitate cu dispozițiile art. 1710 alin. (1) C. civ., cumpărătorul a fost de bună credință, a sesizat, la prima vedere, viciile privind bunul cumpărat și nu a așteptat să se efectueze predarea și montajul utilajului.

În plus, în raport cu termenul de două zile lucrătoare impus pentru denunțarea viciilor de art. 1710 alin. (2) C. civ., recurenta-reclamantă a considerat că a acționat într-un termen rezonabil, calculat de la data constatării viciilor.

A subliniat că în mod greșit a apreciat instanța de apel că recurenta nu ar fi notificat intimata-pârâtă, în realitate pârâta fiind notificată în mod explicit cu privire la viciile aparente.

Din perspectiva textelor art. 1674 C. civ. (care stabilește momentul transferului de proprietate ca fiind distinct de cel la predării) și al art. 1274 C. civ. (care transferă riscul contractual din momentul predării), a considerat că instanța de apel a greșit atunci când a ajuns la concluzia că recurenta-reclamantă ar fi blocat derularea contractului, prin aceea că nu a semnat procesul-verbal de livrare și nu a plătit restul de preț.

În realitate, recurenta-reclamantă a arătat că a îndeplinit toate procedurile legale ce-i reveneau (inclusiv asigurare de dovezi), pentru a arăta că obligația de predare din cadrul livrării, ce îi incumbă vânzătorului, nu a fost îndeplinită astfel cum părțile au convenit prin contract și ofertă.

A mai arătat că ordinea îndeplinirii obligațiilor contractuale corelative a fost corect apreciată de către judecătorul fondului, intimata-pârâtă neîndeplinind o serie de obligații: obligația predării unei stații de asfaltare, formată din mai multe elemente componente conforme tehnic si calitativ, obligația de livrare completă și conformă cu oferta și contractul și obligația de înlocuire a pieselor afectate de vicii aparente, perfect sesizabile ori perceptibile de la prima inspecție a componentelor stației.

Ca urmare, nici obligația întocmirii actului final de livrare și obligația plații prețului nu au devenit scadente, deoarece livrarea nu a fost efectuată în parametrii acordului părților.

În consecință, a considerat nelegală concluzia la care a ajuns instanța de apel, potrivit căreia se impune rezoluțiunea contractului, ca urmare a neîndeplinirii obligației esențiale ce îi revenea recurentei-reclamante, aceea de a plăti cea de-a doua tranșă de preț, în cuantum de 996.000 euro plus TVA.

Recurenta-reclamantă a arătat, totodată, că instanța de apel nu a mai analizat motivul de apel referitor la neacordarea penalităților de întârziere, cu toate că, prin nerespectarea termenului de livrare, intimata-pârâtă datorează, începând cu data de 11 martie 2017, (termenul scadent al livrării) penalități in procent de 0,1% pentru fiecare zi de întârziere, până la îndeplinirea întocmai și în integralitate a obligației de livrare.

A susținut și aplicarea lacunară a dispozițiilor art. 1.554 C. civ. privind repunerea părților în situația anterioară, context în care a precizat că instanța era obligată să stabilească cadrul și condițiile restituirii tuturor prestațiilor, nu doar în ceea ce privește obligarea recurentei-reclamante la restituirea tuturor componentelor stației de asfalt livrate în temeiul contractului menționat, ci și în ceea ce privește restituirea de către intimata-pârâtă a avansului achitat de către recurenta-reclamantă și, de asemenea, în privința efectelor încercării intimatei-pârâte de a valorifica un instrument de plată bancară emis de recurentă.

În drept, a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

În ședința de la 03.04.2020 completul de filtru a pronunțat, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., o încheiere de admitere în principiu a recursului, acordând termen în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac.

Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte reține următoarele:

În mod expres, recurenta a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., texte de lege potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei sau atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. impune instanței de judecată obligația de a arăta în cadrul hotărârii motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea, precum și cele pentru care au fost înlăturate cererile părților.

Procesul civil include, printre garanțiile sale, dreptul părților de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect analizate de către instanța sesizată, care, în acest scop, trebuie să procedeze la un examen efectiv și consistent al argumentelor și probelor administrate, pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt.

Așadar, obligația de motivare impune o apreciere atașată de natura cauzei și de circumstanțele sale, motivarea unei hotărâri fiind înțeleasă ca un silogism logic, de natură a o explica în mod inteligibil, ceea ce nu presupune un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de părți, ci la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Or, în speță, instanța de apel a reținut și a înlăturat susținerile părților și a explicat raționamentul juridic pe care l-a adoptat, așa încât hotărârea sa creează transparența asupra silogismului judiciar.

Astfel, curtea de apel a analizat măsura în care părțile și-au îndeplinit obligațiile contractuale, reținând că probatoriul administrat în cauză relevă că livrarea s-a produs în conformitate cu prevederile art. 13.3 din contract, raportul de expertiză tehnică confirmând că toate componentele și subansamblurile livrate până la data de 06.04.2018 corespund ofertei ce a stat la baza contractului, dar și că intimata-reclamantă nu și-a executat obligațiile esențiale care îi reveneau în calitate de cumpărător, prevăzute de art. 1719 din C. civ., respectiv obligația de preluare a componentelor bunului și obligația corelativă de plată a celei de-a doua tranșe din preț, iar acest lucru atrage justificarea pârâtei de a solicita, în temeiul art. 1724 C. civ., fie executarea silită a obligației de plată, fie rezoluțiunea vânzării.

De asemenea, contrar susținerilor recurentei, instanța de apel a analizat prevederile art. 10.2 din contract, care vizează răspunderea vânzătorului pentru viciile aparente, reținând, față de dispozițiile art. 1690 alin. (3) și (4) C. civ., că viciile aparente ale lucrului vândut nu pot fi invocate înainte de preluarea bunului, dar și că "lipsa de gravitate a viciilor invocate de către cumpărătoare și lipsa de disponibilitate față de numeroasele oferte de remediere a deficiențelor de rugină pe cheltuiala societății pârâte, printre care și extinderea garanției și remedierea pentru zonele afectate de rugină pentru o perioadă de 8 ani, duc la concluzia relei credințe în neîndeplinirea obligațiilor de preluare și plată a prețului și îmbracă forma unui abuz de drept, fiind contrară dispozițiilor legale și contractuale, dar și practicilor și uzanțelor în materia vânzării unui utilaj de industrial de amploarea celui ce face obiectul dedus judecății."

În ceea ce privește pretinsele motive contradictorii ale deciziei atacate, invocate de recurentă, instanța supremă apreciază, principial, că teza a II-a a art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. presupune existența unei contradicții între considerente, care să aibă drept consecință adoptarea a două sau mai multor soluții diferite ori existența unei contradicții între soluția care se prefigurează din parcurgerea considerentelor și cea reținută în dispozitiv.

Niciuna din aceste două situații nu se identifică în cauză.

Nici ipoteza reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a III-a C. proc. civ. nu este incidentă, deși a fost invocată de recurentă, atât timp cât textul de lege vizează o hotărâre care cuprinde numai motive străine de natura cauzei, situație care nu se regăsește în speță.

Mai mult, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a realizat confuzii grave în ceea ce privește noțiunea de livrare și de transmitere a proprietății bunului ce a făcut obiectul acordului contractual nr. x/53/08.02.2017, iar pe de altă parte, a fost în confuzie în ceea ce privește evoluția raportului contractual și ordinea îndeplinirii obligațiilor de către părți, susținând că, în realitate, s-au parcurs doar etapele transportării, manipulării și depozitării, întrucât etapa inspectării bunului și a predării efective nu a avut loc, bunul necorespunzând ofertei ce a stat la baza încheierii acordului contractual. De asemenea, a arătat că instanța de apel a apreciat, în mod eronat, că operațiunea de livrare este echivalentă cu operațiunea de preluare a bunului și că livrarea a fost în mod corect îndeplinită în cauză, cu o întârziere justificabilă de 30 de zile, deși, raportul de expertiză a confirmat faptul că:

"bunul prezintă neconformități de forma unor pete și puncte de rugină", dar și că a interpretat greșit concluziile experților tehnici.

Toate aceste susțineri reprezintă însă trimiteri la elemente de fapt, care au fost deja analizate de instanțele de fond, prin prisma probatoriului administrat.

Or, modalitatea în care instanțele de fond au interpretat elementele de fapt și probele administrate nu poate fi reevaluată în calea de atac nedevolutivă a recursului, analiza în această etapă a procesului fiind una care poartă doar asupra legalității deciziei pronunțate în apel.

De aceea, nici criticile potrivit cărora în mod greșit a apreciat instanța de apel că recurenta-reclamantă nu ar fi notificat intimata-pârâtă și că ar fi blocat derularea contractului, prin aceea că nu a semnat procesul-verbal de livrare și nu a plătit restul de preț, ceea ce justifică rezoluțiunea contractului, pe care recurenta a înțeles să le circumscrie motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu pot face obiectul analizei instanței de recurs.

De asemenea, invocând dispozițiile art. 1270, 1272,1274, 1674, 1685, 1690 și 1691 C. civ., care reglementează efectele și executarea contractului, recurenta și-a exprimat, în realitate, nemulțumirea față de modul de soluționare a apelului, în raport cu situația de fapt și probatoriul administrat în cauză.

Mai mult, recurenta a invocat încălcarea dispozițiilor art. 1709 și art. 1710 C. civ., cu toate că instanța de apel a reținut că acestea nu sunt aplicabile, de vreme ce, din analiza situației de fapt nu rezultă invocarea unor vicii ascunse, de calitate, ce nici nu puteau fi observate decât odată cu montarea și punerea în funcțiune a produsului vândut, ci a unor vicii aparente ale unor părți componente ale produsului, observate cu ocazia livrării acestora.

Reanalizarea situației de fapt stabilite de instanța de apel în baza probelor administrate nu este posibilă, situația de fapt stabilită constituind o premisă ce nu mai poate fi repusă în discuție, în cadrul controlului de legalitate pe calea recursului.

Nici critica recurentei conform căreia instanța nu s-a pronunțat asupra motivului de apel vizând penalitățile de întârziere nu este aptă să conducă la admiterea recursului.

Aceasta, întrucât, contrar celor susținute de autoarea căii de atac, aceste critici au fost analizate, curtea de apel reținând că, "de asemenea, în mod corect instanța de fond a stabilit că operațiunea de livrare a fost îndeplinită în cauză, cu o întârziere justificabilă de 30 de zile, fapt ce rezultă din probele administrate în cauză, inclusiv din proba cu expertiza tehnică prin care se confirmă faptul că pârâta a transportat și a depozitat la sediul reclamantei toate componentele stației de asfaltare obiect al vânzării.

În ceea ce privește justificarea întârzierii livrării se are în vedere complexitatea și dimensiunile produsului ce a presupus foarte multe transporturi, precum și faptul că în timpul livrării, între transporturi, reclamanta a invocat o serie de vicii aparente ce au dus la negocieri îndelungate, vicii care, după cum se va arăta în cele ce urmează, prin probele administrate în cauză s-a dovedit a fi de aspect și de mică însemnătate față de valoarea produsului."

Referitor la critica vizând aplicarea dispozițiilor art. 1.554 C. civ., instanța supremă, în acord cu recurenta, reține că acest text de lege consacră efectele ex tunc ale rezoluțiunii, cu consecința restituirii prestațiilor.

Din punct de vedere procedural însă, trebuie subliniat că procesul civil este guvernat de principiul disponibilității, instituit de art. 9 C. proc. civ.

Astfel, potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților. În același context, conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii.

Ca atare, instanța de judecată este obligată să statueze asupra celor solicitate de părți, fără a putea depăși cadrul procesual trasat de acestea.

Așa fiind, și această critică este lipsită de suport, de vreme ce recurenta-reclamantă nu a solicitat, în cadrul procesului, restituirea avansului achitat.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, motivele de nelegalitate invocate de recurentă nu justifică măsura casării deciziei atacate, așa încât, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

În baza dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., recurenta urmează să fie obligată la plata către intimată a sumei de 8.423,11 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 235/AP din 26 februarie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă.

Obligă recurenta la plata către intimată a sumei de 8.423,11 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 iulie 2020.